Între dictatura majoritãţii şi dictatura penalilor şi a proştilor ce om alege oare? Chiar mai are cineva chef de dictaturã în ţara asta? Serios, pare chiar o glumã proastã. Partea pozitivã este, deocamdatã, cã orice tip de regim politic, democratic sau nedemocratic, simte nevoia sã fie legitimat de cãtre popor. Legitimarea se face prin alegeri. Cã o fi ele libere şi nefraudate, asta este altã problemã. Ideea este cã aşa se nasc toate regimurile autoritare şi ulterior dictatoriale, din mici abuzuri sau din lovituri de stat.
Parcã nu a fost aşa de strãlucitor în democraţie şi lucrurile nu au mers deloc aşa cum ar fi vrut românii, dar au fost câteva câştiguri faţã de dictaturã. Au putut mãcar sã circule liber, sã îşi aleagã ţara unde sã trãiscã şi locul unde sã munceascã în ţara de adopţie. Din câte se pare acesta ar fi unul din marile câştiguri ale democraţiei de dupã 1990. Oamenii au putut sã plece liberi din ţarã şi sã nu îşi rişte viaţa la graniţã sau sã nu treacã Dunãrea înot sau sã putrezeascã în vreun beci dupã ce vor fi fost prinşi de organe.
Ştie deja tot românul cã suntem ţara cu cea mai mare migraţie, dupã Siria, dar Siria e în rãzboi şi aşa mai departe. România nu este, dar penalii, corupţia şi prostia se pare cã sunt duşmani mult mai mari ai poporului decât rãzboiul. Pare paradoxal, dar la români aşa este. Sã facem un exerciţiu de imaginaţie şi sã presupunem, Doamne Fereşte!, cã ţara noastrã ar fi în rãzboi. Sã spunem cu Marea Neagrã. Cum ar suna sã vã cheme Dragnea, Olguţa, Codrin Ştefãnescu sau Iordache sã apãraţi ţara. Veniţi sã apãraţi ţara de inamic. Vrem sã scape Belina intactã şi vilele noastre. Depinde acum şi cine o sã ne atace. Acum am fi „atacaţi” de marile corporaţii care sug sângele economiei şi vlaga ţãrii.
Cum ar fi dacã ne-ar ataca ruşii, turcii? Cert este cã în istoria ţãrii acesteia şi-au fãcut loc un lung şir de trãdãtori. Nu ar surprinde pe nimeni dacã ruşii, de exemplu, sau alţii, ar gãsi foarte repede o echipã de conducãtori români care sã le asculte ordinele. Cert este cã singuri nu ne mai putem apãra, aici la graniţa cu Marea Neagrã. Dar cine sã ne apere? Ce ar face NATO, dacã Rusia ar intra în România şi ar începe sã ocupe. Tare îmi este teamã cã nimic, mai ales dacã Germania ar obţine garanţii cã la ei nu o sã intre soldaţii.
Suntem totuşi într-o zonã destul de fragilã. Sã nu mai spun clişeul cu butoiul de pulbere al Balcanilor. În tot acest context, când ar trebui sã mai punem o cãrãmidã la democraţie şi ar trebui sã fim un stat stabil ne trezim conduşi de tractorişti, de proşti şi de penali.
Suntem în continuare sãraci şi neluaţi în seamã pe niciunde, fãrã o notã criticã. Aproape nu mai performãm pe la niciun capitol. Avem doar excepţii. Cei mai buni ajung sã plece. Mai sunt şi excepţiile care rãmân, fie cã le-au fost majorate salariile sau nu sunt genul care sã îşi ia lumea în cap.
În tot acest spectacol ne gândim destul de des cum ar fi dacã ne-am întoarce la dictaturã sau la un regim autoritar. De la o zi la alta sau de la o lunã la alta privim asediul la adresa demcraţiei şi stãm în fotoliu. Nu este un serial prost şi nu este un film care se terminã peste douã ore şi putem sã plecãm liniştiţi pe unde avem treabã. Dacã avem. Sunt micile abuzuri care se întâmplã zi de zi şi apãrãtorii democraţiei asistã fãrã sã ridice un deget.
Este adevãrat cã democraţia are şi destule neajunsuri, precum dictatura majoritãţii sau ascensiunea proştilor şi a non-elitelor, pentru cã toţi au dreptul la vot şi condiţii egale şi dreptul de a fi ales. Mai sunt destule dezechilibre pe care le genereazã democraţia împletitã cu un capitalism despre care încã nu am aflat unde şi când se terminã. Nu existã reţetã perfectã, dar nu trebuie sã uitãm niciodatã când mergem la vot cã cel mai de preţ lucru din viaţa unui om şi a unui popor este libertatea.
