* În plinã sãptãmânã a patimilor pentru credincioşii romano-catolici, celebra catedralã Notre Dame din inima Parisului a cãzut pradã unui incendiu de proporţii, care a distrus-o aproape în întregime, potrivit unor surse de la faţa locului. În cel mai bun caz, acest vechi şi impresionant lãcaş al credinţei va avea de suportat ample şi radicale operaţiuni de reabilitare minuţioasã, ce vor dura pe puţin câteva, douã-trei, decenii. Martorã la atâtea evenimente istorice, drame şi bucurii umane, Catedrala Notre Dame de Paris a putut rãmâne în picioare, chiar aşa neterminatã, vreme de aproape un mileniu, ca sã cadã abia acum, în acest nou mileniu dement, pradã cine ştie cãrei mâini criminale sau banale neglijenţe. Nu se ştie deocamdatã ce anume a declanşat dezastrul, dar este în afara oricãrei îndoieli cã primordiala cauzã o constituie starea de spirit tulbure a acestui secol dement, care a cuprins practic întreaga omenire, scoţând-o, parcã ireversibil, de pe axa normalitãţii. Acum, toatã lumea se întrece sã surprindã secvenţe cât mai spectaculoase, mai dramatice ale incendiului acesta, astfel cã, peste ani, nu-i exclus ca acest prestigios (cel mai prestigios!) lãcaş al catolicismului european sã devinã subiect de istorii cancaniere, într-o cu totul altã gamã decât aceea care l-a inspirat pe marele scriitor romantic Victor Hugo când a conceput celebrul sãu roman „Notre Dame de Paris”, în care catedrala omonimã este personajul protagonist. Alte vremi… Dar şi un semn cã literatura, spre deosebire de alte arte, are cele mai mari şanse sã supravieţuiascã tuturor dezastrelor, timpului neiertãtor. Semne îngrijorãtoare cã celebra cugetare „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” are toate şansele sã se împlineascã. Sub ochii niştri chiar. Deocamdatã, Notre Dame de Paris este doar altarul însângerat al credinţei. Credinţã care a ţinut, cât de cât, în viaţã umanitatea mai bine de douã milenii. Sfidând toate conflagraţiile, rãzboaiele şi molimele care s-au abãtut asupta ei.
* Eminescu, profundul vizionar: „(…) Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldã,/ Turnuri ca facle negre trãznesc arzând în vânt(…)” „Împãrat şi proletar”).
* Vorbeam ceva mai sus de valul de demenţã ce tinde sã acapareze omenirea, pe toate meridianele. Pãi noi, românii puteam face excepţie? Bineînţeles cã nu. Marţi, a fost data când s-a judecat „marele proces de corupţie” în care este implicat Liviu Dragnea pentru cã ar fi angajat douã muieri la Protecţia Copilului, care, în realitate lucrau undeva pe la partid. Dar golãnimea haştag-rezist s-a adunat ciopor în faţa sediului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, zor-nevoie sã-l linşeze pe domn’ Livake. Scene de un grobianism greu de descris şi, desigur, de acceptat într-o societate ce se pretinde democraticã şi civilizatã. Aşa ceva nu am mai vãzut niciodatã pe plaiul mioritic. Nici mãcar pe la începutul anilor ‘90, când politichia bãgase dracii în toatã lumea. De la ceea ce am vãzut marţi şi pânã la alte atrocitãţi, cum ar fi rãzboiul stradal şi crima politicã nu mai este foarte mult şi distanţa asta poate fi parcursã foarte repede. Chiar acolo se doreşte sã ajungem?
* Cel care dã permanent tonul unor astfel de manifestãri este, din nefericire, acelaş nedemn şi toxic aşa-zis preşedinte al României, care a semãnat, mai mult decât toţi antecesorii sãi atâta discordie, atâta vrajbã cât nu poate cuprinde o minte omeneascã şi câtã nu au putut induce toţi antecesorii sãi. Credeam, ca şi alţii, cã limita Bãsescu nu poate fi depãşitã din punctul de vedere Al tupeului. M-am înşelat cumplit. Nesimiţirea actualului nu cunoaşte limite. Ãsta chiar cã întruchipeazã profilul tipului care te poate aduce la exasperare. I s-au adus probe incontestabile privind activitatea torţionarã a lui Augustin Lazãr şi nu a luat nicio mãsurã. Omul are, vorba eroilor lui Caragiale, tãria opiniunilor lui. Bravo! Numai cã aceste opiniuni ale lui ne fac nouã mult rãu. Pe bãiatul ãsta nu îl schimbã nimeni. Pentru cã noi, oamenii simpli, vorba aia, nu ne putem pune cu calculatorul.
* Iar clientul lui se comportã ca o jigodie penibilã şi îşi oferã premiul dat de alte jigodii, cele de la GDS, victimei sale, Iulius Filip şi altora asemeni lui. O mai mare probã de jeg moral a lui şi al aşa zisei societãţi civile, în numele cãreia petinde cã acţioneazã nici cã se putea… Neamul nevoii, ziceau Eminescu şi Creangã. Neamul jegului absolut, zicem noi, care am ajuns sã trãim în acest ev infect…
