Parcã ne-a luat necuratul minţile. Nu simţim cã lumea se schimbã dramatic. Nu înţelegem cã schimbarea în curs ne afecteazã drastic viitorul şi ameninţã existenţa României ca naţiune. Nu ne intereseazã cã, prin recenta schimbare de strategie a jandarmului lumii trãitor pe marginea Potomacului şi prin „atenţia” ce ne-o acordã ţarul cu palatul ridicat pe malurile râului Moscova, devenim una dintre ţintele principale, selectate pentru prima loviturã nuclearã, într-un eventual conflict al celor doi. Politicienii noştri nu sunt preocupaţi de perspectiva apropiatã a acutizãrii crizei majore dintre giganţii economici şi militari ai lumii, crizã deja vizibilã la orizont dacã eşti interesat de soarta poporului tãu. Orbiţi de praful ridicat din prea desele noastre plecãciuni spre ciubotele apusului, nu mai vedem cã armata României a ajuns o umbrã a celei care a fost, cã bruma de soldaţi (în mare parte trimişi peste mãri şi ţãri sã apere interesele altora) nu are cu ce lupta, cã avioanele „moderne” (cumpãrate la mâna a treia dar plãtite ca noi-nouţe) au început sã se strice înainte de a se ridica de la sol.
Ni se rupe cã din cauza prostiei noastre, un potenţial inamic, din oricare parte ar veni el, ajunge la Bucureşti în doar câteva ore. Ni se fâlfâie cã au dispãrut ca prin farmec, sau au fost reduse la dimensiuni ridicole, forţele ce apãrau ţara pe direcţiile strategice din Est, Vest, Nord sau Sud. Pãţiţi de nenumãrate ori în istorie, continuãm ne bizuim exclusiv, ca idioţii, pe promisiunile aliatului de peste ocean ştiind bine cã angajamentele aliaţilor vremelnici sunt cele mai puţin respectate. Iar pentru ca tembelismul sã fie deplin, un preşedinte de ţarã ajuns pe post de Gicã Contra, lipseşte Armata de şeful ei militar. Nu ne pasã cã murim cu zile în spitalele insalubre, rãmase la nivelul secolului trecut, lipsite de medici întrucât pe doctorii valoroşi, fie i-am alungat, fie i-am bãgat dupã gratii. Nu vedem cum ne ucidem bãtrânii, lent, prin inaniţie şi cum ne distrugem viitorul prin plasarea tot mai încãpãţânatã a copiilor noştri în zona obscurantismului specific analfabetismului cronic. Nu suntem preocupaţi cã deşeurile alimentare ale Europei sunt vãrsate la preţuri exorbitante pe pieţele româneşti şi suntem otrãviţi cu fiecare îmbucãturã îngurghitatã. Nu ne facem nicio grijã cã am ajuns sã mai deţinem 12% din totalul societãţilor comerciale ale României, cã ne-am amanetat pe nimic bogãţiile principale ale subsolului, cã pãdurile sunt rase fãrã milã de pe versanţii munţilor de cãtre aceia care îşi pãstreazã aurul verde naţional prin legi draconice, cã ne cumpãrã pãmântul arabil, pe nimic, oricine din lumea asta mare, indiferent dacã acesta trãieşte în peninsula italicã, arabicã sau pe ţãrmul Mãrii Galbene…
Pe noi ne preocupã Laura Codruţa Koveşi! Forţe politice interne, parlamentari, lumea juridicã aflatã ea însãşi în stadiul de autoflagelare, reprezentanţii ţãrii trimişi la Bruxelles cu salarii imense pentru a ne reprezenta ţara, analiştii politici, gazetari de renume, televiziuni, toţi şi toate par a avea o singurã grijã: Codruţa! O adevãratã isterie acoperã mediatic posibila numire a baschetbalistei medieşene în funcţia de şef al viitorului Parchet European. Niciodatã, de la aşa-zisa revoluţie şi pânã azi, nu s-a reuşit angajarea atâtor forţe pentru a apãra sau denigra vreun demers cu adevãrat serios pentru ţarã. Dar iatã, minunea s-a comis în cazul Codruţei! Ţara pare divizatã, Europa însãşi pare împãrţitã în susţinãtori şi adversari ai acestui personaj umflat din rãsputeri în importanţã, dotat modest intelectual, învãluit permanent într-o mantie de minciuni evidente, dar, surprinzãtor, înghiţite nemestecate pe post de adevãruri incontestabile de oameni care, priviţi de departe, par serioşi.
Întreaga operaţiune de susţinere, de împingere în prim plan a suspectei Laura, sau de denigrare a ei (spun „operaţiune” întrucât a fost o adevãratã acţiune organizatã dupã tipicul planurilor strategice militare), seamãnã incredibil cu o mascaradã. Naivi incurabili, tipic pentru starea românilor în ultimii ani, suntem împinşi ca turma într-o farsã sinistrã! Într-o înşelãtorie de proporţii dictatã de interese politice meschine. De ce spun asta? Fiindcã pentru noi ca popor, pentru ţarã, ascensiunea sau decãderea numitei Laura Codruţa nu are nicio însemnãtate concretã. Aflatã în puşcãria româneascã, uitatã în vreun birou ministerial la Bucureşti sau ajunsã procuror pe lângã vreo judecãtorie perifericã, aşezatã pe fotoliul bine plãtit de la Bruxelles sau devenitã mascota vreunui partid politic, femeia aceasta nu influenţeazã în vreun mod mersul treburilor în ţarã. Cu atât mai puţin, ea poate modifica în sens pozitiv ori negativ bunãstarea cetãţeanului (româno-european, azi) trãitor pe aceste meleaguri.
Orbiţi de jerbele de artificii aruncate de susţinãtori sau denigratori, nu vedem dincolo de perdeaua înşelãtoare a fumului care, profesional, ne este aşezat în faţã. Nu-i zãrim pe adevãraţii pãpuşari, nu pricepem maşinaţiunile politice care dau viaţã spectacolului. Dezorientaţi, nu suntem capabili sã înţelegem resorturile reale ale unei asemenea revãrsãri de forţe.
Ajungem, ameţiţi şi intoxicaţi de sarabanda minciunilor, sã nu observãm cum, cu bani mulţi, cu trafic de influenţã şi cu ameninţãri, în România se zãmisleşte, se naşte un mit. Mitul „justiţiarei” Koveşi, simbolul corectitudinii, sabia neiertãtoare a dreptãţii care taie nemilos capetele celor care furã ţara. Putem crede cã ţara întreagã, Europa de la Urali la Atlantic, lãsând totul deoparte, se zvârcolesc de grija evoluţiei în profesie, de soarta, acestei femei. Ajungem sã credem, hrãniţi cu himere, cã numele României este legat pe vecie de cel al „martirei” curãţirii naţiei şi sã strigãm din toţi rãrunchii spre cerul infinit, ca sã ne audã şi generaţiile viitoare: „Românie, numele tãu este Codruţa!” (fereascã-ne Domnul de un asemenea blestem! – n.r.).
Teo Palade, Art-emis
Grafica – I.M.
