Nu ştiu de ce, dar moartea Regelui Mihai I a lãsat o urmã de derizoriu în societatea româneascã. Dupã 1944, 23 august. Regele Mihai nu a mai fost ce era. Ulterior, a urmat condamnarea mareşalului Antonescu, instalarea bolşevismului şi a comunismului. Ciuma Roşie, cum i se spunea. PSD este comparat pe nedrept astãzi cu ciuma roşie. Este o comparaţie care nu face dreptate istoriei. În fine, Regele Mihai I şi-a terminat mandatul în istoria României încã din anii 40. Restul vieţii nu a fãcut altceva decât sã poarte o povarã mult mai grea decât înaintaşii sãi. Este foarte greu sã duci aproape o sutã de ani povara vinovãţiei cã nu ai putut poate sã faci mai mult pentru ţara ta, pentru supuşii tãi, adicã pentru supuşii coroanei.
Probabil cã asta l-a marcat şi fizic pe rege în anii care au urmat. A fost ca o temniţã în libertate, sã pleci de lângã poporul tãu şi sã priveşti de la distanţã cum este cucerit, distrus, torturat, cum îi este sustrasã identitatea. Este foarte greu desigur, chiar dacã ai fost obligat sã abdici, sã semnezi tot felul de chestii, sã îţi predai fraţii şi surorile, chiar dacã eşti din alt neam la origini. Având în vedere cã era un om educat, mã rog, în România, Regele Mihai ştia foarte bine ce a fãcut. I-a fost foarte greu sã se ierte pe sine şi a purtat povara abandonãrii propriei naţiuni. Pe o corabie în derivã sau cu probleme cãpitanul este ultimul care coboarã. Într-o ţarã peste care se aşeza ciuma roşie regele a fost primul care a fugit. Sau, mã rog, a fost obligat sã fugã. Istoria va lãmuri sau nu ce s-a întâmplat. Istoria este scrisã de istorici, care sunt şi ei fanii cuiva sau educaţi de cineva sau plãtiţi de altcineva.
Probabil cã vor fi mai multe variante de istorii când vine vorba de Regele Mihai I al României. O familie mai mult decât controversatã, închisã, taciturnã, aproape ocultã. Regele era aşa de iubit, deşi lumea nu îl cunoştea. Era iubitã ideea de rege. Românii au sperat tot timpul cã cineva este deasupra şi este curat şi le face dreptate şi nu îi abandoneazã în ţarã când vin ruşii peste ei.
Sigur cã interpretãrile istoricilor sunt multe şi variate. Existã explicaţii. Au fost salvate vieţi prin faptul cã regele a predat ţara şi nu a continuat lupta. Este cel mai trist rege din istoria umanitãţii. Cum a putut sã poarte 70 de ani o asemenea povarã durã. Dumnezeu i-a dat o viaţã lungã, aproape la fel de lungã ca o pedeapsã. Ce este mai greu decât sã te naşti rege şi sã îţi trãieşti viaţa ca om de rând. Mihai I purta numele unui personaj istoric mort de tânãr şi care a rãmas fãrã cap pentru cã a luptat pentru pãmântul strãmoşesc sau pentru ideea unitãţii naţionale. Adicã Mihai Viteazul. Mihai I nu a fost deloc viteaz, ci mai degrabã închis şi retras, lipsit de vlagã, viaţã şi aurã. Aura sa s-a înroşit când ciuma roşie a intrat în România.
Este o despãrţire definitivã de ciuma roşie moartea regelui Mihai I. Un rege mai trist ca oricare alt rege. Este greu sã ai o viaţã atât de lungã şi sã nu te sacrifici pentru poporul tãu, care te iubeşte atât de mult. Cât de greu i-a fost sã îi abandoneze pe cei care îl iubeau necondiţionat. Cãci în orice monarhie iubirea faţã de coroanã, rege sau reginã este necondiţionatã. Regele se naşte sã conducã, sã fie în fruntea poporului sãu, în furtunã sau în soare.
Sunt acum imagini la tv cu discursul regelui în parlament de acum câţiva ani. Erau vorbe înţelepte, dar din ce experienţã, din ce fapte? Regele Mihai I a fost doar un om, un simplu om, care a cultivat roşii şi pepeni şi a pilotat avioane. A vorbit din experienţa de om sau poate chiar a citit discursul scris de altcineva. A fost prea puţin rege pentru poporul sãu. Un tatã trebuie sã aibe grijã de familia sa. Un rege trebuie sã aibe grijã de ţara sa, nu sã plece.
Dar nimeni nu are dreptul sã judece. Pânã la urmã cine are dreptul sã stabileascã diferenţa dintre eroi şi oameni, dintre oameni şi regi. Nici mãcar Dumnezeu. Doar faptele lor. Şi regii şi oamenii îşi scriu singuri istoria. Dumnezeu doar pune ştampila.
