Societatea civilã a devenit un spectator imbecil al luptelor clasei politice. Drama noastrã, a muritorilor de rând, este marcatã de faptul cã suntem obligaţi sã votãm înlocuirea unui rãu, cu altul. Alternanţa la putere nu mai naşte în sufletul nostru speranţa într-un viitor mai bun aşa cum se întâmpla în urmã cu câţiva ani. Poate doar în sufletele mizerabile ale câtorva activişti care sperã cã va veni şi rândul lor sã profite de beneficiile puterii. Noi, restul, votãm, dacã mai votãm, cu convingerea cã vom aduce la putere o altã gaşcã de flãmânzi.
Ruptura între noi şi clasa politicã s-a transformat într-o prãpastie peste care nici o punte nu va mai putea fi construitã. Am devenit obiecte de vot manipulate de prezenţa sau absenţa abţibildului pe spatele buletinului. Abilitatea politicienilor de a ne controla viaţa a atins punctul maxim de paranoia.
Democraţia presupunea acceptarea opiniilor diferite. Acum, o opinie diferitã de a partidului/partidelor de guvernãmânt este echivalentã cu izolarea socialã. Îţi asumi riscul de a rãmâne pe drumuri, de a-ţi pierde serviciul, de a te vedea aruncat în cea mai cruntã mizerie. De câte ori nu am auzit de listele de restructurãri care trebuie sã conţinã în mod special opozanţii politici. S-a întâmplat şi în guvernul trecut, se întâmplã şi acum.
Referendumul de zilele trecute nu a fãcut decât sã sporeascã furia clasei politice, sã genereze noi cãi de atac, sã alimenteze cu muniţie ambele tabere. Chiar dacã USL-ul a forţat pe alocuri prin metoda abţibildului ieşirea la vot, numãrul imens de voturi împotriva preşedintelui este un semn clar cã şi-a pierdut de tot popularitatea. Lupta de aceastã datã nu a fost pentru a se vota într-un anume fel ci pentru a se ieşi la vot. Cu aproape 8 milioane de voturi împotrivã este clar nu mai eşti deloc un lider apreciat dar pe de altã parte regulile jocului nu au fost îndeplinite.
De pierdut au pierdut ambele tabere şi ar trebui sã îşi asume cumva acest lucru. Naivi, presupuneam cã la finalul jocului lucrurile se vor linişti. Dar ce vinã avem noi cã ei nu se mai pot suporta unii pe alţii? Ce vinã avem noi cã nu sunt capabili sã îşi împartã ciolanul, cã fiecare doreşte totul sau nimic? (De fapt “nimic” nu doreşte nimeni, toţi doresc “totul”).
Este o certitudine faptul cã acest masacru politic nu se va opri pânã când unul din combatanţi nu va mai respira. Ura este atât de mare încât nimic nu va opri taberele sã distrugã tot ce întâlnesc în calea lor. Din pãcate, însãşi România poate deveni victima acestor nebuni.
