A vota sau a nu vota: aceasta e întrebarea
La ora la care încheiam acest articol dilema lui Traian Bãsescu şi a PDL, aceea de a boicota sau nu referendumul din 29 iulie, nu fusese rezolvatã. Dar, cã susţinãtorii preşedintelui suspendat vor decide sã stea în casã de referendum sau dimpotrivã, sã aplice ştampila pe “Nu’’ devine deja o chestiune secundarã în lumina acestei realitãţi destul de sumbre pe care o reprezintã climatul tensionat, nervos, visceral, plin de intoleranţã şi agresivitate al vieţii politice de azi. Cã ne place sau nu acest adevãr trist suntem, ca naţie, în pragul unui rãzboi civil – asta cã tot ne plac, zilele acestea, cuvintele mari gen “loviturã de stat’’, “puci’’, “atentat la statul de drept’’.
Suntem în pragul unui rãzboi civil fãrã arme, ca stare de spirit, ca împãrţire pe tabere, acuze şi invective cinice şi lipsite de scrupule aruncate în faţã adversarului. Nu mai e mult şi noi înşine, unii sau alţii, purcedem la “mineriade’’, gata sã plantãm flori cu parul ba în faţa sediului USL, ba în faţa sediului PDL.Un rãzboi civil neoficial dar acerb, informaţional, în care armatele fiecãruia se adunã în pieţe, la mitinguri, şi declarã rãzboi pe viaţã duşmanilor. În locul tribunalelor poporului avem televiziuni, iar în locul armelor avem pliante, afişe, lozinci, acuze.
Lumea româneascã e acum împãrţitã în trei tabere mari, lungi şi late: antibãsescieni, bãsescieni şi în cei neutri, indiferenţi politic. Acum, dacã democrat-liberalii vor decide sã stea acasã la televizor de referendum e treaba lor. Şi riscul lor. Dacã referendumul va fi validat şi preşedintele suspendat Traian Bãsescu va pica, se vor suspenda şi ei din viaţa politicã, o bunã bucatã de vreme. Dacã preşedintele suspendat nu va pica şi se reîntoarce la Cotroceni dar pe baza invalidãrii referendumului, victoria lor va fi una cam micã şi necãjitã. Dilema e dificilã: a vota sau a nu vota: aceasta e întrebarea.
Flacãra democraţiei a intrat la apã
Episodul cu flacãra democraţiei stinsã şi reaprinsã la Orşova a fãcut la un moment dat deliciul sau, la antipod, iritarea de rigoare a telespectatorului român. Ţara întreagã a aflat ce radicalism politic teribil zãcea-n adormire pe malul blând al Orşovei, şi cum braţul dârz şi vigilent al primarului orşovean a smuls simbolul bãsescian din mâinile tineretului democrat-liberal emoţionat şi timorat, într-o parcare, şi l-a azvârlit într-un canal. Ziceam de tineri cã erau emoţionaţi în baza declaraţiilor deputatului Doiniţa Chircu, citatã de un cotidian regional: “Tinerii democrat-liberali au aşteptat emoţionaţi la intrarea în Orşova sã primeascã flacãra democraţiei de la colegii lor din Caraş-Severin, dar, din pãcate, totul s-a transformat intr-un scandal pe care membrii USL l-au iscat, susţinuţi fiind de poliţie. S-au comportat ca şi cum ar fi stãpânii Orşovei, ca şi cum ar vrea ca noi sã nu mai trãim. “Mã rog, scena merita toţi banii. Parcã îi vedem pe cei patru sau cinci tineri aşteptând strãbãtuţi de vii emoţii lângã Doiniţa Chircu descinderea olimpianã a bietei fãclii pâlpâind în numele democraţiei bãsesciene. Emoţionaţi de parcã însãşi celebra EBA, cu surâsul ei evropean le-ar fi înmânat-o şi, în loc sã fie un moment de emoţie, de trãire purã şi nobilã a predãrii ştafetei, ca la Olimpiadã, iatã cum nişte domni, vorba lui Dinu Sãraru, le smulg nemilos flacãra, o batjocoresc aruncând-o într-un canal, le calcã în picioare şi emoţiile, şi simbolul, şi drepturile. Ruşine, Dinu Patriciu. În plus, vorba Doiniţei Chircu: “Ne aflam într-o parcare privatã, iar, dacã am deranjat pe cineva, acela poate sã fie patronul parcãrii, nicidecum membrii USL, care au venit sã facã scandal. Nu este un comportament demn. Nu de astfel de persoane ne dorim noi sã fie condusã aceastã ţarã!”. Sigur, dincolo de faptul cã noi ştim cu exactitate cam de ce persoane şi-ar dori Doiniţa Chircu sã fie condusã ţara şi judeţul (cu totul întâmplãtor ar face parte din PDL, şi cu totul întâmplãtor chiar au condus ţara şi judeţul cu câteva luni în urmã), gestul primarului orşovean rãmâne cu totul discutabil şi subscriem la afirmaţiile de mai sus, cã nu e un comportament demn. În fond, nu era nicio problemã ca flacãra sã tranziteze judeţul, şi junii democrat liberali sã o paseze aşa pânã la Bucureşti. E dreptul lor. Fãrã un minim respect al adversarului nu existã democraţie, şi nici politicã autenticã. Gesturi de acest tip, de un tribalism politic redundant, nu vorbesc decât despre îngustimea unora. Nu e Doiniţa Chircu personajul nostru politic favorit, dar nici nu putem aplauda o atitudine de intimidare de acest tip la adresa dumneaei, şi nici la adresa oricui altcuiva, indiferent de apartenenţa politicã. Cu intoleranţã, cu agresivitate, cu lipsã de respect şi de politeţe – nu ajungem nicãieri. Nu facem decât sã ne otrãvim şi mai abitir aerul pe care-l respirãm toţi. Sper ca dupã acest referendum spiritele sã se calmeze, iar liderii politici sã dea un semnal de întoarcere la echilibru şi la bun simţ. Sigur, nu ne facem iluzii cã liderii politici de care vorbeam vor ţine cont de invitaţia noastrã. Ei ţin cont de orgoliile lor rãnite, de calculele şi de “mãrirea’’ lor vremelnicã. Naşpa, nu?
Mari personulitãţi locale
Apropo de “mari’’ oameni locali, cu totul fortuit, pe stradã, l-am vãzut zilele trecute pe un domn care cu ani în urmã era tare şi mare, iar acest biet judeţ era la degeţelul lui mic pe care-şi ţine verigheta. Vã daţi seama cã nimeni nu-l oprea, nimeni nu-l bãga în seamã? Vã daţi seama cã era un perfect anonim, ca şi cel care scrie aceste rânduri? Adicã un cetãţean simplu, necunoscut, normal. Şi alaltãieri era mare şef. Întâlnirea mi s-a pãrut un “ce’’ trist. Acest om, care a deţinut ca atâţia alţii, maxima putere, acum nu mai deţine niciuna. Cã aşa e în tenis. Mai mult, cred cã e maxim de trist ca niciunde sã nu fie menţionat numele tãu, sã nu poţi sã le arãţi la nepoţi, strãnepoţi ceva de care sã fie legat numele tãu: o clãdire, o stradã, un parc, o statuie, un azil de bãtrâni, o carte. Ceva care sã marcheze istoria, aşa cum au fãcut-o Theodor Costescu sau I.G. Bibicescu, de exemplu. La ce e de folos puterea politicã, administrativã, dacã ea nu-ţi impune numele fie şi-n biata noastrã istorie localã? Care e satisfacţia unui om care trece prin funcţii, prin vreme, fãrã ca nimeni sã nu-şi mai aminteascã numele lui?
Sigur, marii şefi au conturi, case, piscine, maşini – bucurii ale clipei – dar peste ani, când vor fi la nivelul strãzii, anonimi şi uitaţi, toate aceste chestii de înavuţire personalã nu au nicio relevanţã. Uitarea va coborî peste ei şi-i va înghiţi. Este revanşa târzie a Istoriei. Şi, sigur, doare. Personajul de care vorbesc nu e singurul. Dupã el au venit alţii, la fel, fãcuţi din acelaşi aluat anonim, mediocru. Şi aceştia au cãzut, la rândul lor, şi au fost înghiţiţi de acest blând şi ireconciliabil neant al istoriei.
