Îmi dau seama cã uneori indiferenţa noastrã faţã de celãlalt, generic vorbind, are suficiente justificãri, deşi, în sine, e o realitate umanã amarã. Toate grijile de zi cu zi, ratele la bãnci, problemele de la serviciu, problemele de sãnãtate, neajunsurile, temerile, frustrãrile acumulate de o viaţã, taxele, salariul mereu insuficient, copiii şi grija faţã de ei, toate acestea şi altele asemenea se interpun ca un ecran între noi şi ceilalţi, nu mai lasã prea mult loc şi timp pentru generozitate, pentru altruism, uneori nici chiar pentru buna dispoziţie. Indiferenţa are ca fundament, cel mai adesea, o mare obosealã, o anumitã lehamite.
Doar la rãstimpuri, când contextul general ne îngãduie (sãrbãtorile religioase, mai ales) generozitatea noastrã nativã izbucneşte, înfloreşte, devine o luminã în aura cãreia ne purtãm şi a cãrei forţã şi frumuseţe le resimţim plenar. Apoi, ciclic, viaţa de zi cu zi cu supãrãrile şi problemele ei ne îndepãrteazã iarãşi de ceilalţi şi chiar de noi înşine. Trec în fiecare zi pe lângã un om al strãzii. Întreaga varã am trecut, în drum spre serviciu, în drum spre casã, pe lângã acest om care doarme efectiv pe bãncile din parc, pe unde apucã.
Dacã la început mã intriga aceastã situaţie, dupã o vreme a ajuns sã nu mã mai surprindã, sã parã “normalitate”, iar omul respectiv sã facã parte din peisajul urban indevitabil, laolaltã cu bãncile, stâlpii de iluminat, terasele estivale, lucrãtorii de la salubritate, pisicile comunitare, maşinile parcate. Evident cã am încercat la un moment dat sã intru în dialog cu respectiva persoanã, dar mi-a dat repede de înţeles cã nu are nevoie nici de compasiune, nici de intenţiile mele de ajutorare. Am lãsat omul în pace. Ştiu ce înseamnã sã fii “bâzâit” şi nu am mai insistat, deşi, poate, îmi spun uneori, ar fi trebuit sã insist, nu sã mã dau deoparte.
În toate lunile acestea am mai vãzut cetãţeni asemeni mie încercând sã intre cu omul strãzii în dialog, sã întrebe ce şi cum, sã ajute. Mai nimic nu s-a schimbat. Omul strãzii a rãmas tot acolo, tot prin zonã. Lumea trece pe lângã el fãrã sã mai punã întrebãri. Încet încet şi pe mine m-a cuprins indiferenţa. Cu o groazã de lucruri pe cap, ca fiecare, nu am mai dat nicio importanţã situaţiei. Doar cã vara a trecut de multã vreme. În locul serilor şi nopţilor plãcute, în care chiar îţi venea sã dormi pe iarbã în parc, au venit serile şi nopţile acestea foarte reci, ploioase. Omul strãzii a pus pe el haine de iarnã, ca mulţi dintre noi. Mã tot întreb cum Dumnezeu supravieţuieşte frigului de peste noapte? În fiecare dimineaţã când îl vãd prezenţa acestui om chinuit de soartã şi îngrozitor de singur, de izolat, îmi trage, aşa, un mic semnal de alarmã asupra a ceea ce suntem ca oameni, cât de nefericiţi ne considerãm uneori fãrã sã vedem ce lucruri bune avem în jurul nostru, alãturi de noi, familia, prietenii, un adãpost deasupra capului, şi cât de uşor ne lãsãm îngropaţi în griji mãrunte, în certuri şi dispute prosteşti.
Apoi, dincolo de toate acestea, prezenţa acestui om al strãzii ridicã şi o problemã moralã, pentru mine ca om, pentru noi toţi, ca oameni: ce ar trebui sã facem, în fond, într-un asemenea caz?
