La începutul lunii septembrie am fost câteva zile în Grecia, şi, dincolo de aspectele îndeobşte cunoscute şi recunoscute ca atare (frumuseţea locurilor, calitatea serviciilor) a fost un lucru care m-a impresionat cu adevãrat şi pe care-l consider demn de pus în lumina unei reflecţii de moment.
Într-una din seri, într-o piaţetã, am observat o scenã de dansuri, ceva mai mare decât avem noi la Zilele oraşului. Şi pe aceastã scenã, în acordurile unui taraf local, oamenii dansau. Dansuri felurite, unele complicate ca şi coregrafie, dar de o frumuseţe absolut spectaculoasã.
Ceea ce mi s-a pãrut cu adevãrat uimitor e faptul cã în toate aceste dansuri, fãrã oprire, indiferent de melodie, erau antrenaţi cetãţeni obişnuiţi, greci, nu dansatori profesionişti. Pur şi simplu urcau pe scenã şi se prindeau în “hore”, tineri, bãtrâni, bãrbaţi şi femei. Dansau cu pasiune sub privirile spectatorilor. Mai mult, printre spectatori, izbucneau ici colo mici grupuri spontane de alţi dansatori. Mi-a plãcut aceastã fraternitate în jurul vechilor melodii populare greceşti, dãruirea şi bucuria tuturor acelor oameni simpli.
Toate acestea ţin de mentalitate, de cultura locului, de tradiţii. Cum ţin de bucuria comuniunii şi a bunei petreceri a vieţii. Nu ai cum sã nu te gândeşti cã şi noi aveam (poate mai şi avem, ici colo) o asemenea culturã a jocului.
Îmi amintesc nunţile din cartier, din copilãrie, când oamenii jucau în curţi sau pe stradã pânã noaptea târziu. Erau prilejuri de bucurie comunã şi de distracţie. Era, fãrã discuţie, şi o mai bunã stare de spirit la nivelul societãţii noastre. Demonul individualismului şi izolãrii nu-şi fãcuse apariţia, nu în halul de acum, pe la noi.
Sociologii numesc fenomenul acesta atomizare, adicã desfacerea societãţii în atomi, în mici redute umane, în individualitãţi. E un fenomen al zilelor noastre, nu de ieri de azi, cu consecinţe pe care doar le bãnuim. Prea ne-am izolat unii de alţii, şi parcã prea puţine sunt prilejurile regãsirii celuilalt. Valorile comunitãţii nu au prioritate în faţa valorilor individuale, ale micului grup din care facem parte.
Paradoxal, celebra reţea de “socializare” Facebook nu rezolvã problema atomizãrii, problema izolãrii, aduce doar o nouã iluzie în joc. Suntem singuri în faţa tabletei sau touch screenului telefonului mobil, “dialogând” cu unii sau alţii din propria reţea de prieteni. Care dialog? Dialogul real e cu totul şi cu totul altceva, şi ştim prea bine acest lucru. Tocmai de aceea exemplul greceesc de ieşire la joc laolaltã cu ceilalţi mi se pare, acum, în contextul actual, teribil de semnificativ. E un bun exemplu de ieşire din “facebooucism”, din atomizare, şi un bun exemplu de regãsire a bucuriei comuniunii.
