Singuri în faţa ipocriziei politicienilor de doi bani

Pe fondul nenumãratelor scandaluri de corupţie din ultimii ani nu e de mirare cã oamenii privesc cu mare scepticism, dacã nu chiar cu revoltã şi dezgust, personajele ce animã scena politicã autohtonã. Povestea dispreţului faţã de politicieni e veche şi s-a bãtut multã monedã pe ea. Dar parcã niciodatã pânã acum lucrurile nu au fost atât de grave. Când vezi cum prin politic s-au fãcut averi imense, totalmente suspecte, din contractele publice, când vezi ce spectacol mizerabil oferã clientelismul politic, sau ce apucãturi mafiotice au unii dintre aleşii poporului, mai cã îţi vine sã-ţi faci bagajele şi sã pleci din ţarã. Mulţi deja au fãcut-o. Oricât de greu e ,,afarã”, e totuşi mult mai bine decât în propria ta ţarã, condusã de clanuri politice şi de ţoape politice. Nu e de mirare cã economia e la pãmânt iar şomajul creşte vertiginos într-o ţarã atinsã grav de cancerul corupţiei şi de incompetenţa unei clase politice de care ne-am putea lipsi foarte bine dacã nu ar fi regulile acestea ipocrite ale jocului democratic. Democraţia e cea mai bunã variantã de guvernãmânt dintre cele posibile, dar ea, atunci când e prost întocmitã, e calea cea mai sigurã spre dezastru, mai ales când mecanismele ei sunt controlate de politicieni fãrã scrupule şi al cãror unic interes manifest e propria lor procopsire, nu binele public. Toatã lumea e scârbitã de politicieni pentru cã ne dãm foarte bine seama, din ce în ce mai bine, cum se duce pe interese de grup sau personale banul public, de la borduri la privatizãri, de la repararea şcolilor la licenţele de software. S-a ajuns la un prag ultim de saţietate faţã de politic. Nimeni nu mai are încredere în partide şi în politicieni, indiferent de culoarea lor. E o chestie ciclicã, îmi spunea zilele trecute un prieten. Teza lui e aceea cã odatã la un sfert de secol societatea simte nevoia unei reforme radicale, a unei izbucniri de revoltã, sufocatã de propriile-i frustrãri şi probleme, sastisitã de figurile tutelare din zona politicului. Sã ne amintim de anul 1968, de „Primãvara de la Praga”, de discursul dramatic al lui Nicolae Ceauşescu dupã invadarea Cehoslovaciei de cãtre sovietici. Apoi, dupã aproape un sfert de secol, vine anul 1989, care a schimbat faţa unei lumi sãtulã pânã în gât de schema geopoliticã rigidã postbelicã. Se simte în atmosfera zilei de azi, dupã un sfert de secol de tatonare a democraţiei, un aer de revoltã mocnitã, de saţietate socialã furioasã. Politicul a oferit în anii din urmã un jalnic spectacol, mediatizat la scarã naţionalã, creând o imensã senzaţie de scârbã şi neputinţã. Din ce în ce mai mulţi oameni nu ar mai merge la vot, dacã mâine ar fi alegeri. Pur şi simplu nu mai au niciun dram de încredere în politicieni. Dar dacã cineva iar chema în stradã împotriva sistemului politic de azi, împotriva mafiotismului zilelor noastre, ar ieşi cu sutele de mii. Ceea ce oamenii acuzã e însãşi sistemul, un sistem care îi minte şi le ignorã problemele reale, mai mult, sub masca demagogiei puturoase, odatã ajunşi la putere, fac din putere un joc personal, un scop în sine, şi nicidecum un mijloc pentru a sluji Cetatea, problemele oamenilor. Oamenii se trezesc singuri în faţa sistemului, a birocraţiei, a politizãrii excesive şi lipsei de coerenţã legislativã, a taxelor, lipsei locurilor de muncã, decãderii sistemului sanitar, şcolar, de pensii. Singuri în faţa minciunilor şi ipocriziei politicienilor de doi bani. Doar în stradã, protestând, descoperã cã nu sunt de fapt singuri. Sã nu ne mirãm dacã strada va fi la un moment dat singura noastrã soluţie… politicã.