Orice stare de urgenţã care presupune o internare în Spitalul-Maternitate din oraşul nostru, creeazã stupoare în rândul pacientelor: “Mã ia cu groazã când mã gândesc cã trebuie sã mã internez aici (n.r – spital)”, ne-a declarat doamna Elisabeta Ionaşcu (49 ani), din Drobeta Turnu Severin, care, timp de o lunã de zile şi o grãmadã de diagnosticuri, tratamente şi o intervenţie de specialitate, abia cu câteva zile în urmã a aflat un diagnostic concret şi nu atât de sumbru pe cât îi amplificaserã valoarea doctorii.
Ce ne îngrozeşte cel mai tare la acest spital?
- ATITUDINEA doctorilor!, mi s-a rãspuns prompt, deşi cunoşteam foarte bine aceastã “atitudine” şi simţisem pe pielea mea repercursiunile pe care le are asupra psihicului nostru şi, implicit, asupra speranţei de însãnãtoşire.
O atitudine echivalentã cu indiferenţa, ignoranţa, neprofesionalismul.
Aşadar, un prim diagnostic numit de paciente – doctorilor obstreticieni şi ginecologi, ar fi Indiferenţa (ca sã nu o numim popular, nesimţirea).
Pe doctori nu-i intereseazã sã-ţi furnizeze informaţii despre diagnostic, nu-i intereseazã sã te informeze cu privire la rezultatul unor analize, nu-i intereseazã nici cã internarea pe care o efectueazã în spitalul respectiv depãşeşte cu mult timp acele zile alocate unora specifice bolii respective.
In Italia, de exemplu, dacã ajungi la Urgenţe şi au trecut mai mult de 10 minute de aşteptare fãrã ca vreun doctor sã te consulte, sunt chemaţi Carabinierii, se constatã întârzierea doctorului nejustificatã şi doctorul respectiv este amendat.
Ar trebui şi la noi sã fie instituit un astfel de control cu o astfel de autoritate.
De asemenea, dacã s-a constatat vreo neglijenţã profesionalã (de cea umanã, nici nu se pune problema), cetãţenii acelei regiuni scandeazã în faţa spitalului pânã ce doctorul respectiv îşi dã onorifica demisie.
De câte astfel de cazuri aţi auzit în oraşul nostru?!
Câţi doctori, chiar cu plângeri depuse la instituţiile competente, chiar sesizate şi în Justiţie, în presã şi la posturile naţionale de televiziune, şi-au recunoscut vreo vinã şi au acţionat ca atare?!
Ba, dimpotriva, pentru ei a devenit un stimul de luptã animalicã cu scopul de a-şi pãstra slujbele (vãzute doar ca surse infinite de bani), şi sã nu-i “doarã” de nimic altceva.
Deci, un alt diagnostic concluzionat de paciente, ar fi acela de IMUNI; doctorii sunt imuni la opinia publicã, la faptele concludente fãcute şi sesizate public, la procese, înştiinţãri şi tot felul de “amenzi”cu care s-au înfrãţit.
De aici, se traseazã douã sensuri opuse: paciente care se lamenteazã în van (pânã ce, rãmân în cele din urmã, cu tãcerea) şi doctorii care fac pe surzii şi devin incisivi pânã scapã basma curatã…
Astfel, sistemul sanitar pare sã supravieţuiascã tot atât de bine ca orice alt sistem… Dar, pânã când? Cât, oare, mai este nevoie sã suportam în ţara noastrã, pe banii noştri şi în relaţii umane – profesionale în care am investit, ca proştii, toatã încrederea?!
Când, oare, tãcerea noastrã va fi înlocuitã de urletul dreptãţii?!
