Obiectiv Mehedinţean » voloiac

CENTENAR LA VOLOIAC

autor — Wed, 11 Nov 2015 07:00:07 +0000

În ziua de 30 octombrie 2015, un soare activ pe bolta seninã, fãcea ziua deosebit de plãcutã, cu cãldurã suficientã de la mama naturã, ne-a gãsit la amiaza zilei, în satul Valea Bunã, din comuna Voloiac, la poarta familiei Constantin I. Drãghici. Am zis ne-a gãsit, pentru cã împreunã cu mine, primarul Alexandru Ovreiu ºi alþi trei salariaþi ai Primãriei Voloiac, aºteptam cu nerãbdare dar ºi cu bucurie deosebitã, sosirea reprezentanþilor judeþului Mehedinþi. Întâlnirea avea loc cu ocazia sãrbãtoririi a 100 de ani de viaþã de cãtre domnul Constantin I. Drãghici.
Împreunã cu prefectul judeþului, profesorul Nicolae Draghiea, s-au aflat printre invitaþi cadre militare, în frunte cu Comandantul Centrului Militar Judeþean Mehedinþi, colonel doctor Laurenþiu Mondocescu. Am pãtruns în curtea gospodarului sãrbãtorit, copleºiþi de emoþie, atât noi cât ºi primitoarele gazde.
Ceremonia a avut loc într-un cadru natural, iar dupã rostirea alocuþiunilor de felicitare ºi urãri de sãnãtate, s-au efectuat fotografii, apoi s-au înmânat premiile ºi distincþiile.
Pentru împlinirea vârstei de 100 de ani, Constantin I. Drãghici a primit o sumã de bani din partea Consiliului Local Voloiac, ce i-a fost înmânatã de primar. Apoi colonelul Laurenþiu Mondocescu i-a dãruit diploma aniversarã sãrbãtoritului, ce a fost înaintat la gradul de plutonier adjutant principal în retragere.
Asociaþia Naþionalã a Veteranilor de Rãzboi, filiala Mehedinþi, prin colonel (rtr.) profesor Dumitru Petcu a completat cu Diploma de excelenþã. Cu aceeaºi bucurie a primit ºi din partea Departamentului pentru relaþia cu parlamentul ºi informare al Ministerului Apãrãrii Naþionale, felicitare de suflet, semnatã de secretarul de stat Otilia ªova. Într-o bucurie de nedescris, s-au ridicat paharele în cinstea sãrbãtoritului, iar prin glasul soþiei Elena Drãghici, de peste 98 de ani, toþi am fost “ursiþi“ sã trãim ca ei, o sutã de ani. Preotul satului a susþinut o slujbã în cinstea veteranului de 100 de ani si Dumnezeu sã-l binecuvânteze. Am omis sã spun cã din alocuþiunea colonelului Mondocescu a reieºit faptul cã, veteranul de rãzboi Constantin I. Drãghici, prezent pe frontul de est în anii 1941-1942, a fost grav rãnit ºi a fost retras pentru a fi tratat în þarã. Dupã mai bine de 70 de ani, rana nu-i dã pace, dar a avut puterea sã dãinuie ºi sã depãºeascã 100 de ani.
Îmbiaþi de acelaºi soare calduþ ºi binefãcãtor, ne-am despãrþit de cel sãrbãtorit ºi familia lui, cu speranþa cã ne vom întâlni din nou când soþia lui va împlini ºi ea aceeaºi venerabilã vârstã.
Pentru sãrbãtorit,
Cu dragoste,Prof. Constantin Draghici

La Voloiac – acum 100 de ani

autor — Mon, 26 Oct 2015 09:39:26 +0000

Peste câteva zile, mai precis la 30 octombrie 2015, se împlineşte un secol de când în casa pãrinţilor Ion şi Maria Drãghici din satul Valea Bunã, comuna Voloiac, s-a nãscut un bãieţel.
I s-a dat numele de botez Constantin numindu-se de atunci Constantin Drãghici, aşa cum poartã şi astãzi secularul nume. A fost cãsãtorit de douã ori şi a avut 5 copii, trei din prima cãsãtorie, Constantin, Ion şi Olimpia, dintre care Ion a decedat cu câţiva ani în urmã, iar douã fete din cea de-a doua cãsãtorie, Ana şi Maria. Vreau sã semnalez un lucru extraordinar şi anume acela cã Elena Drãghici, soţia de astãzi a împlinit pe 14 octombrie 2015, 98 de ani, ea fiind nãscutã pe 14 octombrie 1917. Cu voia lui Dumnezeu, peste mai puţin de 2 ani, vom putea sãrbãtori iar la Voloiac, o persoanã de 100 de ani.
La cum aratã în prezent, nu poţi sã-i acorzi aceastã vârstã, pentru cã şi acum umblã cu sapa şi face toatã treaba în gospodãria de la ţarã.
De astfel şi nea Costicã era nelipsit de la munca câmpului, umblând cu sapa pe umãr pânã acum câţiva ani. Numai cã suta de ani a început sã-l cam îndoaie. Când l-am vizitat ultima datã, în ziua de 16 octombrie 2015, am gãsit o familie de oameni foarte bãtrâni, cu focul în sobã şi mâncarea fierbând pe plitã. Totul face soţia, de parcã nu s-ar apropia şi ea, cu paşi grãbiţi, spre 100 de ani. Numai auzul a cam trãdat-o. Cu moş Costicã, tot din aceastã cauzã, m-am înţeles mai greu. Am aflat cã a fost pe front în cel de-al doilea rãzboi mondial, pe care l-a urât şi atunci şi acuma. Stagiul militar l-a satisfãcut între septembrie 1937 şi 10 aprilie 1939, anul declanşãrii efective a cumplitului rãzboi mondial. Avea atunci minunata vârstã de 22 de ani, cu pregãtirea militarã de puşcaş şi grenadier, iar la rãzboi a plecat la 15 septembrie 1941, când nu împlinise încã 26 de ani. A mers cu arma pe umãr, alãturi de alţi camarazi, luptând “olteneşte”, pânã la 11 mai 1942, când a fost trimis acasã din motive medicale. A avut timp sã colinde meleaguri strãine şi neprimitoare ale Rusiei de astãzi din fosta Uniune Sovieticã. Lacrimile l-au nãpãdit peste ochii lui îmbãtrâniţi, iar trupul lui firav a fost cuprins de emoţie şi durere, când a încercat sã-mi povesteascã cum a fost pe front, încât am renunţat sã-i mai rãscolesc amintirile şi durerile.
Cum am mai spus, locuieşte într-o cãsuţã primitoare la intrarea în satul Valea Bunã, paralel cu D.C. 65 Strehaia – Voloiac, mai precis în locul numit “Gura Vãii Bune”. De foarte mulţi ani era numit şi strigat de localnici, nea Costicã, dar în ultimii ani, mai toţi îi zic “moş Costicã” ceea ce mi se pare mai aproape de adevãr.
Alãturi de el şi-a construit o casã, o adevãratã vilişoarã, fata cea micã care locuieşte încã în Craiova, venind la pãrinţi, când este nevoie şi are timp liber.
Doresc sã amintesc cã prin OG NR. 42/09.10.1990 al M.A.N., cu câteva zile înainte de a împlini vârsta de 75 de ani, a fost avansat la gradul de sergent. Era, pe atunci, prim ministru cunoscutul Petre Roman. Mã gândesc cã şi acuma la venerabila vârstã de 100 de ani, autoritãţile judeţene cu responsabilitãţi militare, ar putea face o nouã propunere de avansare. Nu mulţi sunt cei care împlinesc şi poate trec de 100 de ani, aşa cã insist. De asemenea voi propune Consiliului Local Voloiac, unde activez, sã-i acordãm titlul de “Cetãţean de Onoare” al comunei Voloiac. Cred cã-l meritã cu prisosinţã. Şi încã un amãnunt. Buletinul sãu, şi el vechi, are aproape trei pagini pline cu ştampile, care atestã cã a fost la aproape toate votãrile din localitate.
Îmi amintesc cã în urmã cu câţiva ani, l-am întâlnit când se întorcea de la votare, şi întrebându-l ce mai face, mi-a rãspuns sec. Am fost sã te votez “nepoate”.
Am pãrãsit camera cãlduroasã a celor doi bãtrâni înlãcrimaţi cã iar rãmân singuri, urându-le din suflet multã sãnãtate, cã au acum nevoie, iar lui moş Costicã Drãghici, un sincer “La mulţi ani”.
Cu adâncã plecãciune, Prof. Constantin Drãghici

VOLOIAC – sate, şcoli, dascãli

autor — Thu, 30 Apr 2015 07:54:04 +0000

Este bine de ştiut ca oamenii din Voloiac, şi nu numai, sã cunoascã cât mai multe date din istoria acestor locuri, din trecutul lor mai îndepãrtat sau mai apropiat. Dupã apariţia lãcaşurilor de cult, a fost rândul şcolilor sã ia fiinţã în satele locuite aşa cum reiese din documente.
Acum aproape 177 de ani, mai precis pe 10 noiembrie 1838, a luat fiinţã şcoala primarã din satul Lacu, având drept candidat de învãţãtor pe Gheorghe Negulescu şi un numãr de 17 elevi.
Interesul pentru carte era redus iar greutãţile materiale apãsau pe umerii sãtenilor şi de aceea frecvenţa puţinilor elevi era destul de scãzutã.
În plus, autoritãţile acelor vremuri, de teama propagandei revoluţionare duse de învãţãtori, au fãcut presiuni pentru închiderea şcolilor. Aşa se face cã şcoala din satul Lacu şi-a încetat activitatea în anul Revoluţiei de la 1848, redeschizându-se în anul 1908, dupã mai bine de 60 de ani, când l-a avut învãţãtor pe Constantin I. Popescu, iar în cele patru clase primare erau cuprinşi 74 elevi, dintre care 33 au rãmas neşcolarizaţi. Şcoala a funcţionat într-un local numit ,,Casa împãrãteascã” şi în “Casa de Sfat” pânã în anul 1934, când s-a mutat într-un local nou, construit din lemn pe un teren aflat la marginea drumului şi unde boierul Tãpîrdea avea, la fereastra şcolii, oborul de vite.
Aici a vãzut lumina zilei, a crescut şi a învãţat cunoscutul profesor de istorie de mai târziu C.A. Protopopescu, stabilit ulterior în Strehaia şi care a fost un reper de culturã şi profesionalism al vremurilor sale. În perioada întreruperii cursurilor şcolare, între anii 1848 şi 1908, copiii din acest sat mergeau sã înveţe carte la şcolile din satele Ruptura şi Voloiac. Din nefericire Satul Lacu nu mai are nici astãzi şcoala primarã, copiii venind la Voloiac sau chiar la Ciochiuţa, spre nemulţumirea locuitorilor.
Dintre învãţãtorii cunoscuţi care au predat elevilor din acest sat, de-a lungul anilor, menţionez pe Ion Croitoru destoinic fiu al satului Lacu, astãzi decedat, preocupat în lunga carierã didacticã şi de activitãţile sportive cu elevii şi tinerii satului. Tot aici îi amintesc şi pe soţii Lucia şi Ion Diaconescu, ea decedatã iar el aflat în preajma vârstei de 80 de ani. Cu patru zile mai târziu, adicã la 14 noiembrie 1838 a luat fiinţã şcoala din Voloiac, care a avut aceiaşi soartã în anul 1848, numai cã spre deosebire de cea din satul Lacu, aceasta s-a reînfiinţat în anul 1857, nemaiavând momente de întrerupere, iar pentru o lungã perioadã de timp a primit şi elevii din satul Lacu. De la reînfiinţare în 1857 a Şcolii din Voloiac şi pânã în anul 1890 nu se mai cunosc date amãnunţite datoritã pierderii integrale a arhivei sale. Totuşi documentele vremii atestã cã în anul şcolar 1890/1891 Şcoala din Voloiac îl avea ca învãţãtor pe strãbunicul meu Ioan I. Drãghici, care a mai funcţionat cu siguranţã şi în anii şcolari urmãtori.
Despre socrul sãu, bunica îmi povestea când eram mic, cã a fost un institutor ce, înainta pe loc, adicã datoritã anilor la catedrã, a rezultatelor obţinute cu elevii şi a altor activitãţi organizate, era avansat direct prin obţinerea unor grade didactice şi gradaţii. Ştiu din discuţiile purtate, cã acesta a funcţionat ca învãţãtor al şcolii Voloiac şi înainte de 1890. O dovadã cã a mai funcţionat şi dupã 1891, îl constituie un document scris în 1895, care reprezintã un avertisment dat de învãţãtorul Ion I.Drãghici, mamei elevului Protopopescu D. Dumitru din “cãtuna” Lacu, pentru cã fiul sãu avea multe absenţe nemotivate şi riscã sã fie pedepsit conform regulamentului şcolar de atunci. Elevul amintit era frate cu bunicul cunoscutului şi regretatului profesor C. A. Protopopescu. Şcoala din Voloiac avea atunci 50 de elevi în cele patru clase primare.
O certitudine documentarã este faptul cã în anul scolar 1937/1938, învãţãtorul şcolii Voloiac era bunicul meu Constantin I. Drãghici, care îşi fãcuse mai înainte ucenicia la şcoala din Cernaia. În acel an şcolar şcoala Voloiac avea şapte clase şi peste 126 de elevi, procentul de promovare fiind unul pozitiv. La sfârşitul acelui an şcolar, Şcoala Voloiac împlinea 100 ani de la înfiinţare, bunicului meu revenindu-i onoranta misiune de a sãrbãtorii centenarul şcolii la catedrã, având atunci 51 de ani.
Peste 50 de ani, adicã în 1988, şcoala din Voloiac împlinea 150 de ani de la înfiinţarea sa, iar printre cadrele didactice care se aflau atunci în funcţie s-au numãrat nu mai puţin de 4 cu numele Drãghici, enumerându-i aici pe: Constantin Drãghici – profesor de limba românã, Cornelia Drãghici, soţie şi profesoarã de istorie-filozofie, astãzi amândoi pensionari, Valentin Drãghici – profesor de educaţie fizicã şi sport, aflat în funcţia de director al şcolii şi în prezent, soţia sa Sabina Drãghici – învãţãtoare.
Am omis puţin ordinea fireascã a lucrurilor şi este cazul sã amintesc cã bunicul meu a avut un frate mai mic – Petre Drãghici şi el învãţãtor, care şi-a întemeiat familia în satul Ciochiuţa, unde a funcţionat mulţi ani. Consider cã am o datorie moralã sã deschid în faţa locuitorilor comunei Voloaic, paginile trecutului şi prezentului familiei Drãghici, pentru cã generaţiile viitoare care ne vor urma sã cunoascã câţi şi ce figuri marcante au existat în familie. Tradiţia familiei continuã şi mai viguros pentru cã 4 membri tineri sunt profesori în Craiova, judeţul Dolj, enumerând pe: Ovidiu Drãghici, fiul meu cel mic care în 1995 îşi începea cariera de învãţãtor la Şcoala Cotoroaia, comuna Voloiac, astãzi cadru didactic universitar al Facultãţii de Litere din Craiova, doctor în filozofie al Universitãţii din Cluj Napoca cu ,,summa cum laudae” şi soţia sa Claudia Drãghici – profesor de limba românã la Colegiul Naţional Pedagogic ,,Ştefan Velovan” tot din Craiova. Copiii fratelui meu Valentin, Cosmin Drãghici şi Lavinia Drãghici, ambii profesori de limba românã în aceeaşi localitate. Inteligenţa şi harnica Lavinia s-a specializat, când era studentã, la Universitatea din Lille – Franţa în limba francezã, cea care i-a devenit a doua limbã “maternã” practic.
În anul 1948, anul reformei învãţãmântului cursurile Şcolii din Voloiac erau frecventate de 170 de elevi din clasele I-VIII, sub conducerea învãţãtorului Ion Enescu, familie care a dat Voloiacului trei învãţãtori cu acelaşi nume, astãzi îşi desfãşoarã activitatea ca titular mezinul Ion Enescu, fiul lui Ion Enescu şi nepotul celuilalt Enescu Ion. Se cunoaşte cu precizie cã şcoala din satul Ruptura s-a înfiinţat la 19 noiembrie 1848, desfinţându-se peste 10 ani din aceleaşi motive ca cele din satele Lacu şi Voloiac, dar s-a reînfinţat în 1857 când l-a avut ca învãţãtor pe Gh. I. Giurumescu.
În anul 1860 elevii şcolii primare din acest sat primeau daruri câte o carte, din partea institutorului superior de atunci Ion Gh. Ruptureanu, cu siguranţã originar din Ruptura. Ca o constatare a stãrii materiale a învãţãtorilor din acele vremuri ale anului 1900, aceştia primeau câte 570 lei anual dintre care 300 lei erau bani efectiv, la care se adãugau 48 de lei scutire de taxã faţã de stat, 30 lei scutire faţã de comunã, 192 de lei scutire de clacã şi 35 de duble în bucate. Din nefericire nici astãzi învãţãtorii şi profesorii nu beneficiazã de salarii adecvate muncii lor şi nu au facilitãţi din partea statului, ca multe categorii sociale. Poate cã viitorul va aduce o reaşezare a valorilor intelectuale şi vor primi recunoaşterea meritelor cuvenite nobilei meserii.
Nu pot sã trec cu vederea cã la Şcoala din satul Ruptura, alãturi de noi, a funcţionat mai bine de 20 de ani şi familia profesorilor Elena şi Ion Gheorghiţã, ea profesoarã de matematicã, el de biologie-agriculturã. Vor rãmâne în memoria celor ce i-au cunoscut, ca doi merituoşi şi pasionaţi dascãli. La aceeaşi şcoalã au funcţionat câţiva ani şi învãţãtoarele Iulia şi Rodica Enache, precum şi Rãceanu Aurora, primele fiice de preot, ultima nepoata preotului Miloteanu din Valea Bunã.
Din nefericire în anul 2002, Şcoala din satul Ruptura a fost cuprinsã de valul reducerilor forţate şi nejustificate al şcolilor rurale, aceasta fiind desfinţatã.
În locul celor trei clãdiri folosite pentru clasele I-VIII au rãmas paradisuri de vegetaţie ce au pãtruns peste tot, de parcã ar fi luat locul profesorilor şi elevilor, creând o dezolantã şi dureroasã privelişte.
Fac o parantezã şi amintesc cã la Şcoala Voloiac a funcţionat ca profesoarã de matematicã cu mai bine de 60 de ani în urmã, sora mai micã a mamei mele, Popescu Marieta, cãsãtoritã ulterior cu profesorul de biologie-geografie Cherciu Nicolae, din satul Lacu, ajuns directorul şcolii şi inspector şcolar al raionului Strehaia din acele vremuri.
Cât priveşte celelalte sate, şcoalã a avut şi satul Sperleşti, desfinţatã nedrept în 1986, al cãrui dezolant schelet se înalţã şi astãzi fãrã viaţã. Cadrele didactice care au funcţionat la aceastã şcoalã au fost regretatul învãţãtor Saidac şi ulterior mult mai tânãrul Gheorghe Bãloi. Şcoala din satul Cotoroaia a fost construitã provizoriu în anul 1907 pe un teren de 600 mp. Dupã anul 1965 şcoala a fost construitã din beton şi cãrãmidã pe un teren alãturat unde se aflã şi astãzi şi care strigã puternic cã trebuie reabilitatã. De aici a plecat ca profesor de matematicã la Drobeta Turnu Severin Ion Moraru, pe care l-am cunoscut destul de bine mai ales în mandatul 1992-1996, când ambii eram primari, eu la Voloiac iar el al municipiului Drobeta Turnu Severin. Astãzi şcoala primarã Cotoroaia este bine populatã având grupã de grãdiniţã şi un post de învãţãtor, cu Cernãianu Elena şi Turcu Ion pe post de cadre didactice.
A mai rãmas satul Valea Bunã, cel care nu a avut pentru început şcoalã primarã proprie, elevii de aici învãţând mai întâi la Şcoala din Cernaia, beneficiind de local propriu în jurul anului 1965, când avea douã posturi de învãţãtori. Din acest sat provine familia profesorului Constantin Dãnciulescu, fost profesor şi director al Şcolii din Voloiac şi soţia sa Elisabeta Dãnciulescu, astãzi pensionari aproape octogenari.
La şcoala din sat funcţioneazã ca învãţãtor fiul lor cel mic Gheorghe Dãnciulescu, educatoare fiind Popescu Maria. Fiul cel mijlociu Romeo Dãnciulescu este învãţãtor la şcoala din Strehaia. Tot din acest sat a plecat şi cunoscutul avocat Pompiliu Drãghici, astãzi profesor universitar al Facultãţii de drept din Craiova.
Nu pot sã-l omit nici pe Teodor Abagiu care cu mulţi ani în urmã a fost profesor la Şcoala din Voloiac, astãzi veritabil ziarist şi director al sãptãmânalului ,,Obiectiv Mehedinţean”. Ar mai trebui amintite aici şi profesoarele pensionare acum Tudorica şi Elisabeta Dãnciulescu, precum şi familia Sevastiţa şi Florin Bãlulescu, astãzi cadre didactice la şcoala din Strehaia. Spre bucuria locuitorilor comunei, satul de centru Voloiac beneficiazã de un local modern de şcoalã, cu dotãri corescunzãtoare, finalizat în anul 2003 când mã apropiam de încheierea celui de-al treilea mandat de primar.
Sala de calculatoare şi internetul asigurã modernul zilelor noastre, iar terenurile de fotbal şi handbal, precum şi gardul împrejmuitor din ciment fac priveliştea mai plãcutã.
Şi pentru ca similitudinea sã fie aproape perfectã, am spus cã acum peste 125 de ani învãţãtorul Şcolii Voloiac a fost strãbunicul Ioan I. Drãghici, astãzi la aceastã şcoalã mai funcţioneazã fratele Valentin şi soţia Sabina Drãghici, aflaţi aproape de încheierea nobilei cariere didactice.
Aceasta este istoria învãţãmântului din comuna Voloiac de la începuturile sale şi pânã în prezent, urmând ca generaţiile viitoare sã urce stacheta nobilei meserii de profesor sau învãţãtor, luând exemplul înaintaşilor care s-au jertfit pe altarul educaţiei tinerelor generaţii.
Celor din familia Drãghici le revine datoria sã continue tradiţia înaintaşilor, dedicându-se ani şi veacuri de-a rândul admirabilei misiuni de educare a copiilor.
prof. Constantin Drãghici

Voloiac la borna 443

autor — Thu, 08 Jan 2015 19:28:10 +0000

Am amintit de mai multe şi despre vechimea de o jumãtate de mileniu a celor douã sate componente ale comunei Voloiac, Valea Bunã şi Cotoroaia, a cãror aniversare a fost reliefata şi într-un cadru festiv la biserica satului. Cât priveşte satul de centru Voloiac, cel mai mare şi cu cea mai numeroasã populaţie, acesta a ajuns la borna 443, adicã are atâţia ani vechime de la prima atestare documentarã din 8 ianuarie 1571. Atunci numele satului apare în forma Voluiac, alãturi de alte localitãţi vecine ca: Lubnic (astazi Lumnic), Peri, Degeraţi, Ruptura. Vor trece peste douã secole pânã la urmãtoarea ştire documentarã despre Voloiac, 8 aprilie 1832, când satul este menţionat într-un “catasbih” întocmit în secret de subocârmuitorul plãşii Motru, din porunca Marii Dvornicii a Ţãrii Româneşti. Atunci aflãm cã satul Voloiac era în stãpânire moşneneascã – boiereascã, adicã o parte a satului era stîpânitã de moşneni, iar alta se afla în stãpânirea şãtrarului Dimitrie Izvoranu şi a vãtafului Iancu Enescu. Acum şi aici este cazul sã fac o precizare legatã de familie. Bunicul meu învãţãtorul Constantin Draghici, a fost fiul Mariei Izvoranu, fiica unuia dintre boierii Izvoranu întemeietori ai bisericii din Voloiac. Bunica mi-a descris-o deseori ca pe o femeie foarte frumoasã, cu suflet ales şi deosebit de delicatã. Şi ca sã închei acest aspect, voi spune cã pe pereţii bisericii din Voloiac sunt zugrãvite chipurile boierilor Izvoranu şi ale copiilor acestora, dintre care mai multe cu numele Maria, una fiind sigur soţia strãbunicului Ion (Ioniţã) Drãghici învãţãtor şi mama bunicului Constantin Draghici, a doua generaţie de învãţãtori din familie.
În anul 1833 satul Voloiac este menţionat din nou în “lista” privind moşiile boiereşti şi mãnãstireşti aflate în plasa Motru, iar în 31 august 1836 satul apare în “foaia arãtãtoare” de întinderea moşiilor din plasa Motru, o altã menţiune din anul 1845.
Cât priveşte numele satului Voloiac, neexistand un document în acest sens, se presupune cã provine de la numele unui animal salbatic IAC, care ar fi trãit pe aceste locuri cu multe secole în urmã.
Probabil satul s-a numit la început Valea Iacului, care ulterior prin transformãri fonetice a devenit la început Voluiac, aşa cum apare atestat documentar în 8 ianuarie 1571, apoi Voloiac, rãmas în aceastã formã şi astãzi.
În cei peste 400 de ani vechime, satul Voloiac şi implicit comuna cu acelaşi nume a suferit multe transformãri şi a fost martorul deselor frãmântãri sociale ale oamenilor. Amintim desele invazii turceşti care au ajuns pânã pe aceste locuri, dar mai ales Rãscoala de la 1821 condusã de Tudor Vladimirescu. Atunci s-a remarcat şi cãpitanul de panduri Iancu Enescu care a strâns peste 1000 de panduri din satele Voloiacului şi din vecinãtatea comunei şi s-a ataşat lui Tudor Vladimirescu mai mult forţat decât din proprie iniţiativã, deoarece o parte din bunurile sale materiale fuseserã luate mai înainte de panduri, fiindu-i restituite numai dupã trecerea sa de partea lui Tudor. A murit în 23 februarie 1847, fiind înmormântat în tinda bisericii din Voloiac. Ceva mai multe date cunoaştem despre participarea locuitorilor din comuna Voloiac la Rãzboiul pentru Independenţa României din 1877, când s-au fãcut colecte pentru susţinerea efortului la rãzboi.
Astfel satul Ruptura a contribuit cu o chilã de grâu şi 11 chile de porumb iar Voloiac cu 5 chile de grâu şi 14 chile de porumb (1 chilã = 35 duble). Au fost contribuţii de sânge, din Ruptura au murit în rãzboiul independenţei caporalul Constantin Iacobescu în lupta din 12 ianuarie 1878, precum şi soldaţii Ion Cãprãrescu, Ion Ceauşescu, Melaichie Chirculescu, Constantin Ruptureanu şi Ion Sãrãcin. Tot în lupta din 12 ianuarie 1878 a fost rãnit şi soldatul Petre Margine, încorporat în regimentul 4 linie. De la Voloiac au murit soldaţii Gheorghe Cherciu din regimentul 4 linie şi Holtea Iancu din batalionul I geniu.
Numele lor apare şi pe fotografia document de pe piatra funerarã prin care se scrie cã au murit pentru ţarã în rãzboiul de neatârnare din 1877-1878, iar “Patria le va fi recunoscãtoare”.
În anul 1928 când s-a fãcut o recenzare a veteranilor din 1877 care mai erau în viaţã, în Ruptura mai trãia veteranul Dumitru Pozdarie, iar în Voloiac veteranul Ion Clement.
Un anumit ecou în zona Voloiacului a avut şi marea rãscoalã a ţãranilor din 1907, care a cuprins şi satele Lacu şi Voloiac, apropiate de centrul de rãscoalã de la Tîmna. Deşi în satul Voloiac nu au existat mari proprietari sau arendaşi, iar ţãranii moşneni îşi munceau singuri proprietatea, unii îşi învoiau animalele pe islazurile celor mai instãriţi şi plãteau în zile muncã astfel: 6 zile pentru vita mare, 2 zile pentru caprã şi oaie, 1 zi pentru râmãtor. Datele privind satul Ruptura au fost date de învãţãtorul Gh. I. Giurumescu în 1906, atunci pensionar în vârstã de 85 de ani, acesta fiind primul învãţãtor al satului.
Locuitorii comunei Voloiac au trãit un sentiment de revoltã împotriva nedreptãţilor sociale, care s-a rãspândit prin participarea lor la marea Rãscoalã din 1907, mai ales a celor din satul Lacu, aflat la mai puţin de 2 km de centrul de rãscoalã Tîmna. Lãcenii, printre care care îi amintim pe Ghiţã Filigeanu şi Borcoş Constantin (Taiche), au luat parte la spargerea magaziilor şi hambarelor boierului Ioanid Potîrcã din Tîmna, luând 14 saci de fãinã albã, o cantã de unturã şi alte produse agricole. De asemenea ţãranii Nae Filigeanu şi Gheorghe Filigeanu se hotãrâserã împreunã cu alţii sã dea foc conacului boieresc din sat, dar planul lor a fost divulgat, iar primarul Enescu a luat mãsuri pentru împiedicarea lui. Armata trimisã la centru Tîmna pentru a înfrânge pe rãsculaţi s-a prezentat şi în satul Lacu, cãutând pe cei care luaserã produse de la boier, Ghiţã Filigeanu fiind înregistrat pentru a fi împuşcat datoritã cantitãţii mare de produse sustrase. A scãpat de execuţie deoarece la acea datã se afla în spital la Turnu Severin pentru cã fusese bãtut de locuitorii Serghie Mihaiţã şi Nãstase Cherciu, cu care nu se înţelesese la împãrţirea produselor luate. Toate produsele au fost ridicate de la ţãranii rãsculaţi, iar aceştia au fost duşi şi ţinuţi 90 de zile pe un şlep în mijlocul Dunãrii la Turnu Severin, unde nu le dãdea apã de bãut suficientã, iar ca mâncare primeau peşte sãrat şi stricat. Din sat, între alţii, au fost ridicaţi şi duşi pe şlep unde au stat 90 de zile urmãtorii: Mihai St. Popescu, Gheorghe L. Popescu, Nicolae Popescu, Nãstase Zãrculea, Ion L. Popescu şi Ion Clement, veteranul din sat de la 1877.
Am ajuns cu repeziciune la rãzboaiele balcanice din 1913, unde cu siguranţã locuitori din comuna Voloiac au fost prezenţi pe frontul de luptã, ca sã apere hotarele patriei noastre. Cu deosebitã mândrie trebuie sã spun cã unul dintre veteranii acelui rãzboi a fost şi bunicul meu învãţãtorul Constantin I. Draghici, care avea atunci doar 26 de ani.
Îl vom gãsi apoi alãturi de mulţi voloieceni pe frontul de luptã al primului rãzboi mondial de unde s-a întors la sfârşitul anului 1919, ca veteran de rãzboi, conform certificatului de veteran de rãzboi nr. 21408 eliberat de Ministerul de Rãzboi, cu gradul de plutonier în retragere. Precizez acum şi aici cã toate datele esenţiale, mai ales cele de familie, se bazeazã pe documente, înscrisuri, publicaţii, multe ore de cercetãri la Arhivele Naţionale.
Şi bunicul din partea mamei Constantin Popescu, fost ginere al preotului Miloteanu din satul Valea Bunã, a participat la primul rãzboi mondial, întorcându-se dupã câţiva ani de prizonierat în Germania, foarte marcat de cei aproape 4 ani pe care i-a petrecut în condiţii de neimaginat.
Înainte de a muri în mai 1977 mi-a povestit cu lux de amãnunte tot ce trãise pe front şi ca prizonier, încât atunci când cu ceilalţi au fost eliberaţi şi urcaţi în vagoane mizere de tren cu o pãturã şi o pâine pentru fiecare, toţi s-au închinat şi se rugau crezând cã-i împuşcã. Dar nu a fost aşa, iar drumul pânã la graniţa li s-a pãrut o veşnicie. Când au ajuns la graniţa de vest a ţãrii, au coborat din vagoane, au îngenunchiat şi au sãrutat pãmântul sfânt al ţãrii.
A murit împãcat cã apucase sã-şi vadã primii strãnepoţi, copii mei Silviu şi Ovidiu, atunci în vârstã de 2 şi 1 an. Primul rãzboi mondial a adus satelor din Voloiac o jertfã de sânge enormã.
Au murit atunci peste 150 de tineri, deveniţi eroi, aşa cum rezultã din manuscrisul “Eroilor noştri 1916-1918” aflat la Arhivele Naţionale din Drobeta Turnu Severin.
Din fosta comunã Ruptura au murit pe front 63 de viteji printre care amintim pe: Chirculescu Mihai – plutonier, Bãlãceanu Titi – sergent, Posdarie Aurelian – caporal şi soldaţii: Dãescu Dumitru, Bogdan Nicolae, Moraru Marcu, Becheru Constantin, Vipie Nicolae, Creţan Gheorghe ş.a.
Din comuna Voloiac au plecat dintre noi urmãtorii: Radian Nicolae – sublocotenent, al cãrui mormânt se aflã în curtea bisericii din Voloiac, plutonier major Cucu Alexandru, caporalii Opriţoiu Constantin, Budihalã Mihai, Lungu Vasile, Oprea Iancu şi peste 80 de soldaţi.
Nu aceleaşi date am putut gãsi despre participarea Voloiacului la cel de-al doilea rãzboi mondial, deoarece autoritãţile locale nu au reuşit sã întocmeascã evidenţa celor dispãruţi.
Şi pentru cã doresc sã închei într-o notã mai plãcutã, voi spune cu deosebitã mândrie, cã unul dintre participanţii comunei Voloiac la cel de-al doilea rãzboi mondial şi care s-a întors victorios de pe front a fost tatãl meu Constantin Drãghici, pilot de vânãtoare în cadrul Flotilei 2 Vânãtoare în perioada 15.04.1944 – 15.06.1945, pilotând cu succes avionul I.A.R. 80 şi cunoscutul Messerschmitt 109 G.
Consider suficiente date despre satul şi comuna mea natalã Voloiac, spunând tuturor cu plãcere cã sunt mândru de originea mea şi de meleagurile natale, unde am slujit 23 de ani ca profesor şi aproape 21 de ani ca primar.
Al locului pentru totdeauna!
prof. Constantin Drãghici

Un ministru din Voloiac

autor — Thu, 18 Sep 2014 09:16:14 +0000

Destinul fiecãrui om nu ţine cont de locul unde se naşte. La sat sau la oraş, eu cred cã şansele de a reuşi în viaţã sunt egale. Chiar dimpotrivã, poate viaţa de la ţarã are o atracţie deosebitã, prin simplitatea şi liniştea ei, în contradicţie cu tumultul şi gãlãgia oraşului. De aceea copiii de la ţarã sunt mai simpli, mai liniştiţi şi mai curaţi sufleteşte, mai dornici de învãţãturã şi mãrire în viaţã.
Aşa au stat lucrurile şi cu un fiu al comunei Voloiac, pe numele lui Mihãiţã Mihai, originar din satul Lacu, nãscut la 14 septembrie 1930, din pãrinţii Marin şi Maria. Dupã studiile elementare, a urmat cursurile Liceului Teoretic “Mihai Viteazul” din Bucureşti, pe care le-a absolvit în anul 1950, urmând, ca student, Institutul de Cãi Ferate Bucureşti, specialitatea Tehnologia transportului feroviar, finalizat în anul 1955, devenind inginer la vârstã fragedã. Inteligent, ambiţios şi perseverent şi-a luat doctoratul în 1977 la Institutul Politehnic Bucureşti, dupã ce, la acelaşi institut, s-a specializat în informaticã în 1972 şi în gestiunea întreprinderilor în Franţa, apoi ca analist în 1974 în Marea Britanie.
În perioada 1978-1989 a urmat cursuri de management în informaticã la instituţii naţionale de profil apoi a fost cuprins într-un program complex de formare în management şi fondator de întreprinderi pentru economia de piaţã, organizat de RKW Nordhrein Westfalen Germania în 1994 şi Euring 1997. Dupã absolvirea Institutului de Cãi Ferate Bucureşti, a lucrat ca inginer în atelierele de proiectare şi în activitãţi feroviare operaţionale, în perioada 1955-1958, apoi ca şef de complexe feroviare 1958-1960, devenind director în anii 1961-1962.
Ascensiunea sa profesionala în ierarhia CFR a devenit greu de stãvilit în acea perioadã, iar aceasta s-a întâmplat în anii 1962-1967, când timp de 5 ani a fost desemnat ministru adjunct la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, devenind unul dintre cei mai tineri miniştri. Visul copilului de la ţarã a devenit realitate, colegii, cunoscuţii şi consãtenii adresându-i-se cu apelativul ,,Domnu´ Ministru”.
Acum înţeleg de ce într-un sat micuţ ca Lacu a fost un numãr mare de ceferişti. Dupã încetarea mandatului de ministru, a fost director general al Regionalei CF Bucureşti.
În aceastã calitate cred cã l-am cunoscut pe la începutul anilor ´70 când un bãrbat înalt, bine fãcut şi foarte elegant, aducând a orãşean adevãrat, s-a oprit la poarta casei mele pãrinteşti şi m-a întrebat dacã aici a stat sau mai stã învãţãtorul Constantin Drãghici. Cum şi eu am acelaşi nume, am rãspuns… da! M-a privit mirat, cu un zâmbet în colţul gurii, dându-mi de înţeles cã nu de mine întreba, ci de bunicul meu. Rãspunsul meu afirmativ: cã aici locuieşte, cred cã s-a datorat faptului ca şi eu eram tânãr profesor la Şcoala Ruptura, de aproape 2 ani. A mai schimbat câteva cuvinte şi a plecat apoi misterios aşa cum venise, pe drumul de costişã ce ducea spre satul sau natal, Lacu.
În perioada 1972-1989 a fost director al Centrului de Calcul Electronic al M.T.Tc., funcţie destul de însemnatã în minister, care îl fãcea la fel de respectat ca înainte, aproape toţi zicându-i tot Domn´ Ministru.
În vara anului 1984, când împreunã cu fratele meu şi soţia mea însoţeam echipa de oinã bãieţi a Şcolii Voloiac la turneul final pe ţarã de la Mangalia, a fãcut un gest surprinzãtor pentru noi. Cum în acele vremuri trenurile erau foarte aglomerate, mare ne-a fost surpriza când impiegatul din Halta CF Strehaia ne-a anunţat sã nu ne facem griji, pentru cã avem un vagon repartizat nouã din ordinul domnului ministru Mihãiţã Mihai.
Am înţeles atunci ce om cu suflet mare şi foarte atent cu oamenii locurilor sale natale era! Apoi anii au trecut cu repeziciune şi aveam sã-l întâlnesc dupã evenimentele din 1989, când în 27 mai 1991 fusesem numit primarul comunei Voloiac, funcţie pe care am pãstrat-o pânã pe data de 25 iunie 2012. Atunci am renunţat de bunã voie, pensionându-mã la limita de vârstã. Destule întâlniri s-au petrecut la Primãria Voloiac, unde fostul ministru, nãscut pe aceste meleaguri, a venit sã-şi revendice suprafeţele agricole ale pãrinţilor, conform legilor fondului funciar.
Plãcerea revederilor a fost de partea mea şi a salariaţilor instituţiei, pentru cã aveam în faţa noastrã un om adevãrat, onest şi cu simţul realitãţii, cu solicitãri corecte şi rezonabile, care înţelegea pe deplin activitatea unei instituţii şi obişnuitele urgenţe existente.
Este firesc sã spun cã este cãsãtorit şi are doi bãieţi: Gabriel şi Dan. Cât despre activitatea de dupã 1989, pot spune cã mi s-a pãrut mai bogatã şi mai eficientã ca înainte.
A participat la proiectarea a 4 sisteme informatice feroviare internaţionale, reprezentant al României în organisme de specialitate, realizator a peste 100 de proiecte şi studii în domeniul feroviar şi informaticã în transporturi. Este autorul a peste 90 de lucrãri ştiinţifice în revistele de specialitate din ţarã şi din strãinãtate. A primit ordine şi medalii, precum şi premii pentru lucrãri specifice domeniului de activitate, fiind membru fondator şi vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România din 2007, membru al Comisiei de Ciberneticã a Academiei Române, membru corespondent al Pan American Academy din 2003. În 2008 era membru în comisia de eticã a Ministerului Educaţiei, dar cea mai importantã mi se pare aceea de preşedinte al Asociaţiei Inginerilor din România din 1990 pânã în prezent, cunoscuta AGIR, asociaţie la care a aderat şi fiul meu cel mare, Silviu Drãghici, inginer militar doctorand, fiind membru în Consiliul de conducere al judeţului Caraş-Severin.
Funcţia de preşedinte al AGIR i-a adus o şi mai mare recunoaştere pe plan internaţional, fiind ales membru al Comitetului Executiv al Federaţiei Mondiale a Organizaţiilor Inginereşti din 1995 şi vicepreşedinte al Conferinţei Permanente a inginerilor din sud-estul Europei din anul 2009. Fabuloasa activitate profesionalã şi rãspunderile importante, a cãror prezentare ar mai putea continua, ne aratã cât de mare este, la propriu şi la figurat, fostul ministru din Voloiac.
Am spus este pentru cã se apropie cu paşi repezi de împlinirea admirabilei vârste de 84 de ani, la data de 14 septembrie.
Şi pentru cã suntem aproape de aceasta datã, îi urez multã sãnãtate şi aceeaşi putere de muncã.
La mulţi ani, Domnule Ministru Mihai Mihãiţã!
Cu respect deosebit, Prof. Constantin Drãghici

Voloiac – sate şi biserici

autor — Wed, 03 Sep 2014 13:17:21 +0000

Aşa cum am mai spus, viaţa mea este iremediabil legatã de comuna Voloiac, locul unde m-am nãscut, am crescut şi unde am muncit peste 44 de ani, într-o meserie nobilã pe care am moştenit-o de la strãbunicul meu, învãţãtor al satului Voloiac, cu peste 125 de ani în urmã.
Consider cã am o datorie moralã faţã de înaintaşii mei şi mai ales faţã de locuitorii comunei sã le fac cunoscute toate datele legate de istoria mai veche sau mai nouã a locurilor noastre dragi.
Fac acest lucru cu mult drag şi cu intenţia de a stabilii mai bine un adevãr despre viaţa tumultuoasã a satelor noastre şi de a nu lãsa loc unor interpretãri neadevãrate, venite din partea unor personaje, cãrora nici trecutul şi nici prezentul nu le dã dreptul pentru asemenea consideraţii.
Aşa stând lucrurile şi cunoscând cã cele mai vechi sate ale comunei Voloiac sunt Cotoroaia şi Valea Bunã, care au împlinit de curând 500 de ani de atestare documentarã, continuãm povestirea, spunând cã în imediata apropiere ca vechime, se aflã satul Ruptura, atestat documentar în documentul din 15 iunie 1543, dat la Târgovişte de voievodul Radu Paisie. La 8 ianuarie 1571, satul Ruptura apare menţionat în zapisul de cumpãrãturã al lui Peicul, fiul sârbului din Lubnic (astãzi Lumnic).
Tot în acest document apare şi numele satului Voloiac, în varianta Voluiac, alãturi de alte aşezãri din vecinãtate ca: Lubnic, Peri, Degeraţi ş.a. Putem deci aprecia cã prima atestare documentarã a satului Voloiac, este data de 8 ianuarie 1571, apoi sterile documentare despre acest sat lipsesc, timp de peste 2 secole, când la 8 aprilie 1832, numele satului este menţionat într-un catastih, întocmit în secret de subocârmuitorul Plasu Motru în care se menţiona cã o parte a satului Voloiac se aflã în stãpânirea satrarului Dumitrache Izvoranu şi a vãtafului Iancu Enescu.
Urmãtorul pe lista vechimii, se aflã satul Lacu, atestat documentar pentru prima datã, în vremea domnitorului Mihai Viteazul la 12 august 1596, când acesta întãrea într-un act, paharnicului Lupu şi fiilor sãi, cumpãrãturi în satul Lacu, fãcute de la fiul lui Lãpãdat. Satul mai apare menţionat în anii 1613, 1674 precum şi în memoriile din 1778 ale generalului neamţ von Bauer care a numit satul Lacu drept cãtun al satului Voloiac, dovadã cã era considerat ca un cãtun al satului de centru Voloiac, stã mãrturie un document din 9 martie 1895, de fapt un avertisment scris, dat de învãţãtorul Ion Drãghici, strãbunicul meu, care o atenţiona pe mama elevului Protopopescu D. Dumitru din cãtuna Lac, cã fiul sãu are multe absenţe nemotivate.
Cât priveşte celelalte sate ale comunei Voloiac – Sperleşti, Ţiţirigi şi Voloiecel, menţiunile despre acestea sunt aproape inexistente, doar Sperleşti apare în forma Spârlãşti, într-o jalbã din 19 noiembrie 1824 a lui Ion Ruptureanu din satul Ruptura, în care se plângea caimacanului Craiovei pentru moara mãtuşei sale de pe apa Huşniţei.
Odatã stabilitã atestarea documentarã a satelor comunei, se poate spune cã viaţa oamenilor a început sã freamãte, mai ales în jurul bisericilor şi a şcolilor. De aceea încerc sã detaliez acest aspect, cu multã obiectivitate, prezentând datele cele mai semnificative pentru a fi cunoscute şi apreciate de oamenii locurilor. Dupã informaţiile cunoscute pânã astãzi, cel mai vechi aşezãmânt religios din comunã, pare a fi biserica din satul Lacu, a cãrei apariţie se situeazã în anul 1701 şi care era în mod sigur din lemn, reconstruitã în 1808 şi tot din lemn, renovatã de sãteni în anul 1830, fiind reconstruitã din cãrãmidã în anul 1926. Construcţia se aflã în apropierea casei lui Nae Croitoru, zis Mãsea. În jurul anului 2000, când eram primarul comunei Voloiac, prin grija preotului de atunci şi a sãtenilor, iniţiator fiind Gheorghiţã Ghimiş, astãzi decedat, biserica a fost reabilitatã. Poate modestã ca sumã, a fost şi contribuţia mea personalã, alãturi de cea a sãtenilor precum şi sprijinul Primãriei Voloiac în materiale de construcţii ca: ciment, var, nisip şi scânduri.
Din secolul al XVIII – lea, este atestatã documentar şi biserica din satul Ruptura, care apare în documente sub hramul de Sf. Dumitru în anii 1790, apoi în 1802 şi 1816, fiind construitã prealabil de fraţii cãpitani Tudor şi Dimitrie Matei, de unde şi hramul de Sf. Dumitru. În anul 1882 biserica era din lemn, acoperitã cu tablã şi a primit prin donaţie, fãrã acte, de la Barbu Ruptureanu un teren de 1156 m.p. şi un clopot de bronz.
Biserica din satul Voloiac, dateazã din primul deceniu al secolului al XIX – lea fiind începutã construcţia în anul 1808 de cãtre boierul Mihai Izvoranu, care a donat şi terenul necesar. Dupã moartea acestuia construcţia bisericii s-a terminat, fiind ziditã din cãrãmidã, la 25 septembrie 1810, de cãtre fiii boierului Mihai Izvoranu, şãtrarul Rãducan Izvoranu şi plocovnicul Iancu Mihai Izvoranu. În tinda bisericii este înmormântat în 1836, cunoscutul cãpitan de panduri Iancu Enescu. Este cea mai impunãtoare bisericã din comunã, fiind trecutã dupã primul rãzboi mondial, pe lista monumentelor istorice. Din pãcate, de câţiva ani îi lipseşte crucea aşa cum îi stã bine unui lãcaş de cult ortodox.
Satul Valea Bunã, de la a cãrui atestare documentarã s-au împlinit de curând 500 de ani, are bisericã din lemn din 1816, ctitorul fiind Popa Constantin sau poate fiul acestuia care purta acelaşi nume. În acest lãcaş de cult, au slujit preoţi devotaţi, adevãraţi cunoscãtori ai fenomenului religios, cum ar fi: Miloteanu Enache Dumitru sau Dãescu Dumitru, toţi decedaţi, rude apropiate mie din partea bunicii dupã mamã.
Şi satul Cotoroaia, unul dintre cele mai vechi din comunã, are biserica sa, construitã în anul 1881 din cãrãmidã şi beton.
Dintr-un document al administraţiei locale din 1939, rezultã cã biserica era proprietara unui teren în suprafaţã de 3 ha, provenit de la împroprietãrirea din 1864.
Sub aspectul credinţei, populaţia satelor Voloiacului de astãzi a fost din vechime, creştin ortodoxã şi nu se cunosc informaţii despre alte secte religioase pânã la al II –lea rãzboi mondial. Acestea sunt câteva aspecte care ţin de trecutul mai îndepãrtat sau mai apropiat ce trebuie cunoscut, iar faptele înaintaşilor apreciate şi preţuite.
Cu preţuire,
Prof. Constantin Drãghici

Comuna cu trei piloţi!

autor — Wed, 06 Aug 2014 20:40:30 +0000

Pentru foarte mulţi dintre copii, când sunt mici şi viseazã cu ochii deschişi, unul dintre cele mai plãcute visuri este acela de a deveni pilot de avion când va fi mare.
Probabil cã pentru fiecare copil a fi în înaltul cerului, detaşat de cei de pe pãmânt, este nu numai o plãcere, ci şi o bucurie deosebitã. Îmi imaginez cã pentru ei şi chiar pentru cei mari, pilotul este un om deosebit faţã de ceilalţi, un curajos fãrã margini şi un neînfricat desãvârşit, care poate fi asemãnat cu un înger zburãtor, pe care Dumnezeu îl iubeşte. Toţi suntem conştienţi de acest lucru şi mai ales de faptul cã asemenea oameni sunt foarte rari şi foarte iubiţi şi admiraţi de semenii lor. O vorbã din popor spune cã ne separã pe noi de ei o distanţã ca de la cer la pãmânt. Şi aşa şi este!
Am avut privilegiul şi plãcerea deosebitã sã cunosc trei asemenea oameni, fiindu-le foarte apropiat, iar pentru unul am fost „bãiatul lui cel mare”. Asemenea oameni au fost în Voloiac, s-au nãscut, au crescut şi au învãţat aici, plecând apoi în locuri diferite, dar numele şi faptele le sunt legate de comuna Voloiac, comunã despre care fiecare dintre noi ştie câte ceva.
Când am spus cã am fost foarte apropiat de ei, m-am referit în special la primul dintre ei, care a fost tatãl meu, pe numele lui întreg Constantin Drãghici, apropiaţii spunându-i „Ticã”. Acelaşi nume îl port şi eu cu mândrie, numai cã apelativul meu este „Ticuţã”.
Zilele acestea ar fi trecut cu câteva luni peste 90 de ani, dar ultimul lui zbor spre ceruri s-a petrecut mai devreme. S-a nãscut pe 10 ianuarie 1924 în Voloiac, ca primul bãiat al învãţãtorului Constantin Drãghici I, şi dupã absolvirea celor şase clase primare (cum era pe atunci), clasându-se primul între cei 30 de elevi, a absolvit liceul, iar în anul 1941, la doar 17 ani, a urmat Şcoala civilã de piloţi de aviaţie, pe care a absolvit-o în 1942, fiind al 10-lea dintre cei 46 de cursanţi. Imediat a urmat Şcoala de aviatori adjutanţi, absolvitã în 1944, devenind aviator stagiar adjutant.
Toate acestea s-au petrecut în perioada celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, la care a participat ca pilot de vânãtoare, fãcând parte din Flotila 2 Vânãtoare, zburând mai întâi pe IAR 80, apoi pe cunoscutul Messerschmitt 109 G, participând în august 1944 pe front, ca pilot de vânãtoare, continuându-şi apoi activitatea pânã în septembrie 1949, când a trecut în rezervã, eu având atunci cu puţin peste doi anişori. Acum îmi dau seama cã a dovedit acelaşi curaj ca şi tatãl sãu, Constantin Drãghici, care a participat activ pe front în timpul Rãzboaielor Balcanice din 1912-1913 şi în Primul Rãzboi Mondial din 1916-1919.
Aş vrea ca cititorii sã înţeleagã cã am vorbit mai mult despre primul pilot din comunã, pentru cã a fost tatãl meu, cel cãruia îi port cu mândrie numele, la fel ca pe cel al bunicului, cãruia i-am „furat” meseria de dascãl.
Cel de-al doilea pilot al comunei Voloiac se numeşte Jenicã Nicolaescu, astãzi comandor în rezervã, originar din satul Lac, comuna Voloiac, stabilit acum în Buzãu împreunã cu familia, foarte aproape de aerodromul Boboc, loc drag lui din perioada cât a fost pilot activ.
L-am cunoscut în primãvara anului 2007 şi mai târziu la Primãria Voloiac unde, primar fiind, am discutat mai mult, fiind un interlocutor deosebit. L-am sprijinit conform Legilor Fondului Funciar sã intre în posesia terenurilor agricole ale pãrinţilor sãi. Mulţumit de discuţiile purtate, dar mai ales de revederea, dupã ani, a locurilor natale, mi-a dãruit, cu dedicaţie, o carte al cãrei autor este şi care se intituleazã Misiunea „Sirius”. Cartea a apãrut în anul 2006 la Buzãu şi relateazã povestea unei prime misiuni a armatei române executatã peste hotare dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Este vorba despre organizarea şi desfãşurarea misiunii „Sirius”, începând cu anii 1979/1980 în Angola, de cãtre militarii români constituiţi într-un grup de 150 piloţi, printre care se afla şi Jenicã Nicolaescu, atunci maior, pilot locţiitor de zbor.
Grupul „Sirius” s-a constituit pe aserodromul Boboc din Buzãu şi a realizat instruirea rapidã şi pregãtirea tinerilor angolezi pentru zbor. Au format o adevãratã şcoalã de piloţi în Angola, la Negage, pe care au frecventat-o multe generaţii de angolezi. Misiunea românilor s-a încheiat la finele anului 1982, gãsindu-l pe Jenicã Nicolaescu cu gradul de comandor, comandant de escadrilã. S-a pensionat ulterior, fiind astãzi un om împlinit, rãmânând un om al comunei Voloiac, pe meleagurile cãreia a copilãrit şi care-i vor fi dragi totdeauna.
Am ajuns la cel de-al treilea pilot nãscut şi crescut pe plaiurile comunei Voloiac, în satul Ruptura, ca fiu adoptiv al familiei Emil Drãghici. Se numeşte Florea Drãghici, apropiaţii şi cunoscuţii alintându-l Florinel, nãscut în anul 1961, care este şi acum activ, la cei peste 50 de ani, fiind în prezent comandantul Centrului de cercetãri şi încercãri în zbor din Craiova. Am fost şi sunt foarte apropiat de el, profesor diriginte în clasele de gimnaziu de la Şcoala Ruptura, comuna Voloiac, l-am înţeles mai mult ca alţii, el fiind o fire zglobie, neconvenţionalã, dar foarte inteligent.
Aşa se face cã dupã clasele gimnaziale, a urmat cursurile Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Alba-Iulia, pe care le-a absolvit în anul 1980. Şi pentru cã am amintit de Alba-Iulia, nu pot sã nu remarc o coincidenţã aproape desãvâşitã. Tot la Liceul Militar „Mihai Viteazul” din Alba-Iulia a învãţat şi fiul meu cel mare, Silviu Drãghici, plecat tot de la Şcoala Voloiac, liceu pe care l-a absolvit în 1993 ca şef de promoţie.
Trecând la pilotul Florea Drãghici, amintesc cã dupã Liceul Militar a absolvit în anul 1984, ca şef de promoţie, Şcoala de ofiţeri de aviaţie de la Boboc, judeţul Buzãu. Iar o coincidenţã, sau nu, aici l-a avut ca instructor de zbor pe Jenicã Nicolaescu, tot din Voloiac. Dupã ce a devenit pilot a zburat pe mai tot felul de avioane: MIG15, IAR93, avion de luptã românesc, supersonicul MIG21, IAR99 standard şi avionul Şoim de testare operaţionalã.
Apoi a continuat sã zboare devenind şi el instructor de zbor şi unul chiar foarte iscusit şi apreciat.
În septembrie 2004, pilotul instructor de zbor Florea Drãghici a fost angrenat într-un accident aviatic foarte mediatizat la acea vreme. Se afla cu avionul la peste 100 de metri înãlţime, dupã decolarea de pe aerodromul Ianca din Brãila, şi o defeciune la motor a fãcut iminentã prãbuşirea. La bord avea un elev practicant, unul foarte drag lui, cãruia i-a ordonat de 3 ori sã se catapulteze, ca sã-şi salveze viaţa, numai cã acesta foarte hotãrât şi convingãtor a refuzat, spunând cã, dacã va fi sã moarã, atunci sã moarã amândoi.
Auzind acestea, pilotul Drãghici i-a spus elevului sã se culce pe burtã şi sã aibã încredere. Atunci, cu un efort şi curaj nebun, dar şi pricepere, a reuşit sã aducã avionul la sol, elevul scãpând aproape neatins, iar el doar cu câteva leziuni costale. Pentru aceastã ispravã a fost decorat şi premiat aducându-i-se mulţumiri şi aprecieri deopotrivã.
Au urmat apoi ore de zbor pe avioanele AH26 şi AH30, ambele de transport, pe ultimul zburând şi în prezent. Trebuie sã amintesc cã ulterior Şcolii de aviaţie, cu multã muncã şi râvnã, a mai absolvit: Facultatea de Ştiinţe Economice din Craiova, Academia de Înalte Studii de Apãrare şi Colegiul de Rãzboi din Bucureşti (post universitar). Este comandor încã din anul 2002, apoi comandant de escadrilã de vânãtoare, Şeful Aviaţiei de la Boboc în 2003-2005, având peste 1500 ore de zbor.
Aceasta este povestea sumarã a celor trei piloţi din Voloiac, nãscuţi şi crescuţi în aceastã aşezare ruralã, despre care trebuie sã ştim, sã-i cunoaştem şi sã-i apreciem deopotrivã.
Aş dori sã amintesc cã în luna august a acestui an se împlinesc 70 de ani de când pilotul Constantin Drãghici, tatãl meu, şi-a apãrat graniţele patriei din înaltul cerului în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. Şi, când mã gândesc cã avea doar 20 de ani, recunoştinţa şi preţuirea vor fi veşnice!
Sunt convins cã de acolo din înaltul cerului, unde se odihneşte, mã aude şi mã vede, se uitã mulţumit la cel mai mare dintre cei patru nepoţi care l-au condus pe ultimul drum, Silviu Drãghici, absolvent al Academiei Tehnice Militare, specializarea rachete, astãzi mr. ing. drd.
Un gând pios celui plecat dintre noi, multã dragoste şi profund respect celor doi piloţi în viaţã!
Cu adâncã plecãciune,
Prof. Constantin Drãghici