Obiectiv Mehedinţean » tudor

O personalitate adevãratã, deci controversatã: CORNELIU VADIM TUDOR

autor — Fri, 18 Sep 2015 10:55:19 +0000

* Nimic nu prevestea moartea lui Vadim… Chiar dacã omul afişa, de mai multã vreme, o suferinţã discretã, dar din ce în ce mai greu de dus, vizibilã cu deosebire în ritmul sensibil încetinit al paşilor sãi. Şi totuşi, clipa fatidicã… La doar 65 de ani, în seara zilei de luni, 14 septembrie 2015, Corneliu Vadim Tudor, creatorul fenomenului naţional ROMÂNIA MARE, în jurul revistei cu acelaşi nume, a trecut, vorba lui G. Cãlinescu, în univers. Ce înseamnã acest lucru? Pentru românul simplu, aflat sub vremi, apãsat, adicã, de o mulţime de nevoi şi de abuzuri, Corneliu Vadim Tudor a fost un simbol şi o speranţã. Un simbol al unitãţii naţionale şi o speranţã de mai bine. Pentru propaganda politico-mediaticã, Vadim Tudor a fost „o personalitate controversatã” – formulã repetatã pânã la saţietate, în aceste zile, pe toate posturile de televiziune, de cârduri de prompteriste analfabete şi de analişti atinşi de rabie golãneascã, pe care i-a durut în pricepere de conţinutul quasi-pleonastic al sintagmei, fiindcã, nu-i aşa, cine a auzit de vreo personalitate care sã nu fie… controversatã? În politicã, el a ilustrat direcţia naţionalã, direcţie care, prin neaşteptata lui dispariţie, rãmâne nereprezentatã, cine ştie pentru câtã vreme. Întru paguba poporului român, ajuns strãin în propria lui patrie.
* Din punctul meu de vedere, dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor – om pe care l-am cunoscut şi apreciat şi de a cãrui prietenie m-am bucurat, unul dintre vârfurile generaţiei din care fac şi eu parte – este, dincolo de opiniile pro sau contra, o pierdere imensã pentru cultura şi politica româneascã. Pentru cã, trãgând o linie, adunând şi scãzând, se pot reţine, ca date aflate dincolo de orice îndoialã, urmãtoarele: 1. Vadim a creat, practic, din nimic, o mişcare naţionalã, în jurul unei publicaţii, România Mare, pe care, cu eforturi încã nebãnuit de mari, a reuşit sã o scoatã, neîntrerupt, vreme de mai bine de 25 de ani, pânã când, iatã, şi-a dat ultima suflare. 2. Vadim nu a fost ceea ce se cheamã un om bogat, în sensul actual al termenului, singurele lui surse de venit fiind, pe lângã indemnizaţia de parlamentar, publicaţiile sale (România Mare, Politica, mai apoi Tricolorul); de câte ori era întrebat despre sursa averii sale, el îşi ridica demonstrativ stiloul. 3. Vadim şi partidul sãu au preferat sã câştige sau sã piardã pe mâna lor, evitând politica de alianţe sau de fuziuni, care, în cazul lor, nu ar fi avut ca efect decât captarea propriului electorat şi deversarea lui într-un vad politic strãin. 4. Vadim şi PRM, neparticipând la actul guvernãrii, au fost ocoliţi de flagelul marii corupţii; cazurile izolate, ca şi tentativele de trãdare, au fost rezolvate de lider prin mãsuri radicale (eliminãri, excluderi etc.). 5. Intransigenţa şi inflexibilitatea lui Vadim în ceea ce priveşte politica de alianţe şi înstrãinarea avuţiei naţionale a dus, pe de altã parte, la izolarea formaţiunii şi implicit la o serie de dezertãri, în cauzã fiind membrii de partid preocupaţi de parvenirea prin politicã, atraşi de cântecele de sirenã ale altora. 6. Vadim a participat efectiv la procesul de integrare euroatlanticã a României, dovedindu-şi cu prisosinţã aderenţa la valorile democratice, la civilizaţia europeanã, contrazicând etichetãrile grozave care începuserã a i se pune (antisemit, xenofob, retrograd etc.), lucru pentru care a fost decorat, în 2004, de preşedintele României cu Steaua Republicii în grad de cavaler. 7. Vadim a avut vocaţia de a spune, clar şi rãspicat, lucruri (adevãruri) pe care alţii nu puteau sau nu doreau sã le rosteascã, ceea ce a avut darul de a deschide nişte necesare supape în plan social, mai ales în momentele politice complicate, tensionate (cazurile de corupţie la vârful puterii, criza jurnaliştilor „rãpiţi” în Irak, cauzele crizei migranţilor etc.). 8. Vadim a purtat, prin publicaţiile sale, numeroase rãzboaie, polemici, fãcându-şi mulţi, foarte mulţi duşmani (care, acum, la moartea sa, îşi varsã, sub formã de dejecţii, toate resentimentele acumulate în timp, fiindcã sã i le verse în faţã când trãia nu prea le era la îndemânã), cãrora, în schimb, nu le-a purtat urã şi nu i-a urmãrit cu rãzbunarea sa. 9. Dupã o carierã politicã aşa cum a fost ea, cu bune şi cu mai puţin bune, Vadim a murit sãrac, dar cu o admirabilã demnitate, lãsând românilor amintirea unui patriot ardent, dezinteresat, dedicat total cauzei şi, poate tocmai de aceea, neînţeles de toţi cei care ar fi trebuit sã-l urmeze.
* O ticãloşie fãrã margini: o mânã de impostori din conducerea Senatului României a dorit sã-şi arate muşchii în faţa familiei lui Vadim Tudor şi a respins cererea ca sicriul cu corpul neînsufleţit al acestuia (fost vicepreşedinte şi, în câteva rânduri, secretar al respectivei Camere) sã fie depus în holul Palatului Parlamentului. Scuzele bâiguite de Tãriceanu sunt penibile, nici nu meritã a fi amintite. Mãcar rãspopitul Ilie Sârbu nu şi-a mai luat niciun fel de precauţii şi a declarat limpede cã nu s-a aprobat cererea cu pricina din cauza celor spuse sau scrise de Vadim la adresa unora dintre senatori. Mai exact, la adresa lui şi a lui ginericã Ponta. Bãi, nesimţiţilor, voi nu mai aveţi nicio urmã de omenie? Oricum, e limpede pentru toatã lumea cã sunteţi ofticaţi fiindcã, în viaţã, ca şi în moarte, Vadim v-a surclasat. Pe toate planurile. Spaţiul este prea mic pentru a intra în detalii.
* Adio, Vadime! Fie ca Domnul sã te aibã de-a pururi în paza Lui şi sã-ţi facã etern luminoasã amintirea în sufletele românilor pe care i-ai iubit şi care, adesea, s-au dovedit atât de ingraţi!
(p. cf. Eugen Mãicãneanu)

Început festiv de an şcolar la Liceul Tehnic “Domnul Tudor”

autor — Thu, 18 Sep 2014 12:51:59 +0000

Prima zi de şcoalã la Liceul Tehnic Domnul Tudor din Drobeta Turnu Severin – unitate de referinţã şi de tradiţie a sistemului şcolar mehedinţean – a debutat festiv, în ciuda vremii ploioase.
Cadrele didactice ale liceului, pãrinţii şi elevii au întâmpinat cu o emoţie fireascã în astfel de momente ziua de 15 septembrie. La festivitatea de deschidere a noului an şcolar ce avut loc la prestigiosul liceu severinean ’’Domnul Tudor’’ au participat şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale şi judeţene, preşedintele interimar al Consiliului judeţean Mehedinţi, Aladin G. Georgescu, deputatul Rodin Traicu, conslierul local municipal Elena Butuşinã, din partea Inspectoratului şcolar judeţean Alina Simcea, I. Marinescu din partea Inspectoratului judeţean de Poliţie.
S-a vorbit despre rolul şcolii şi al familiei în formarea tinerelor generaţii de astãzi, despre educaţie şi speranţã, marcându-se astfel, aşa cum se cuvine, începutul unui nou an şcolar.

Un scriitor rãtãcit în jungla politicii: Corneliu Vadim Tudor

autor — Fri, 18 May 2012 10:07:01 +0000

Prezent, dupã foarte mulţi ani, în judeţul Mehedinţi, preşedintele Partidului România Mare, dr. Corneliu Vadim Tudor, a ţinut ca, înainte de a-i prezenta pe candidaţii partidului pe care-l conduce la apropiatele alegeri locale, sã-şi lanseze volumul „Cele mai frumoase aforisme” (Editura Fundaţiei România Mare, 2011). Semn cã, pentru domnia-sa, primeazã vocaţia de bazã – literatura. Ceea ce, în condiţiile unui climat politic îmbibat şi dominat de abjecţie, pare de-a dreptul salutar. Trebuie sã spun (de fapt, sã repet) cã lui Corneliu Vadim Tudor îi pãstrez o veche şi cu totul aparte simpatie. O simpatie ce îşi are originea nu neapãrat în forţa, într-adevãr impresionantã, cu care a fãcut ca suflul de largã respiraţie patrioticã al unei reviste („România Mare”) sã fie absorbit de un partid cu acelaşi nume (al cãrui membru – iarãşi sunt nevoit sã repet !– nu sunt), ci într-o realã comuniune de idealuri.

Cu Corneliu Vadim Tudor sunt coleg de generaţie, el vãzând lumina zilei în noiembrie 1949, cu aproape patru luni înaintea mea. Am traversat, prin urmare, aceeaşi epocã, am respirat atmosfera aceluiaşi timp, ne-am format în rigorile şi libertãţile aceluiaşi climat educaţional, am citit, probabil, amândoi aceleaşi cãrţi fundamentale şi, indiscutabil, am crezul nestrãmutat în genialitatea poporului român, în forţa lui de creaţie, cu nimic inferioarã altor neamuri. Ca ziarist şi sociolog, între atâtea condeie boante şi obediente, de care epoca respectivã (ca şi cea prezentã) nu a dus lipsã, Vadim s-a impus prin curaj, lipsã de complexe, forţa de penetraţie şi, nu în ultimul rând, pitorescul verbului sãu. E drept, „s-a mişcat” printre personalitãţi structural asemãnãtoare – Eugen Barbu, Romulus Vulpescu, Fãnuş Neagu, Adrian Pãunescu, Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Mircea Micu, Mircea Muşat şi alţii – de la care a avut numai de învãţat. Nu este de mirare cã revistele la care a publicat („Sãptãmâna”, îndeosebi, dar şi „Luceafãrul” , „Flacãra” sau „România liberã”, ziarul la care, dupã câte ştiu, a debutat ca gazetar) s-au numãrat printre cele mai de succes publicaţii de dinainte de decembrie 1989. Ciudat poate pãrea cã nu poezia sa (cu totul remarcabilã, altminteri), cuprinsã în câteva volume apãrute înainte de 1980, a atras atenţia, ci scrierile sale polemice, cu tematicã istoricã, politicã şi sociologicã de dupã acest an („Idealuri”, „Istorie şi civilizaţie”, „Mândria de a fi român”), unele retrase din circulaţie şi date la topit de cenzura vremii. Ecourile polemicilor generate de aceste cãrţi nu s-au stins nici astãzi. Din pricina lor, dar şi ca urmare a faptului cã, pe lângã darul ieşit din comun de a-şi crea, din senin, adversitãţi ireductibile, inclusiv cu inşi care nu ar merita atenţie, nu abandoneazã la jumãtate disputele în care a apucat sã se angreneze, Corneliu Vadim Tudor a fost şi este ţinta a zeci, dacã nu sute de atacuri mizerabile. Evident, nici el nu a rãmas dator. Aplicând aceleaşi mijloace şi în viaţa politicã, Vadim s-a confruntat cu percepţia profund nedreaptã a unor concetãţeni, care s-au grãbit sã-l eticheteze ca „om nesigur”, mereu pus pe scandal, fapt permanent speculat de „fãcãleţii de sondaje” care-l fixeazã, pe el ca şi partidul pe care-l conduce, în dreptul unor procente cel puţin meschine. Cã lucrurile nu stau aşa, cã omul are o cu totul altã structurã, o dovedeşte, cu asupra de mãsurã, volumul despre care vorbeam la începutul acestor rânduri şi pe care l-a lansat la Turnu Severin.

Aforismele cuprinse în acest tom antologic scot în evidenţã un scriitor, un intelectual de profundã extracţie umanistã, un excepţional observator al lumii, al circumstanţialitãţii existenţiale, al moravurilor sociale, un moralist superior şi, nu în ultimul rând, un amator de fine calambururi, un umorist senin, lipsit de umori maligne sau de accente mizantropice. Aforismele lui Vadim nu sunt pândite de uscãciunea abstracţiunii, dimpotrivã, sunt pline de seva vieţii, de prospeţime, de spectaculoasã actualitate, de cele mai neaşteptate paradoxuri. Cum este cel cuprins în ultimul aforism al culegerii – „Ce-i de fãcut? Nimic!” - în care sensul scormonitor al marii întrebãri leniniste este anihilat brusc de fatalismul rãspunsului. Poate, zicem noi, cã mai este ceva de fãcut cu un intelectual autentic rãtãcit în jungla politicii: sã-i fie fixat, de pildã, un regim de scris cât se poate de strict.

Chiar împotriva voinţei lui.