România a dus-o rãu în ultimii prea mulţi ani: sãrãcie, corupţie, minciunã, incompetenţã administrativã şi guvernametalã, hoţie, generalizatã, iar, pe deasupra, criza economicã. Schimbarea guvernãrii survenitã în decembrie 2012 nu a adus, instantaneu, şi schimbarea stãrii de fapt despre care facem noi vorbire. Nu avea cum, o astfel de schimbare nu se face peste noapte ci în timp şi pe fondul unui climat socio-politic şi economic bine gândit, racordat la realitãţile lumii contemporane, interne şi externe. Un management de ţarã, am spune, care trebuie implementat tenace, urmãrit cu asiduitate şi adaptat la posibililele şi fireştile, în definitiv, modificãri ale actualitãţii. Este pregãtitã recent reieşita garniturã politicã guvernamentalã şi administrativ-teritorialã sã facã acest gest, am spune, istoric? În ce mãsurã actualii guvernanţi sunt capabili, dincolo de promisiuni şi platforme electorale, sã purceadã la un astfel de proiect naţional, pe termen lung?

Traian Bãsescu lansase, ceva timp în urmã, ideea unei “reforme a statului”, dar acea reformã, în viziunea sa, viza doar aparatul guvernamental, îndeosebi, însã a avut o echipã de implementare necalificatã, plus subiectivitatea prezidenţialã în aplicarea lui concretã. Mai exact, “Reforma lui Bãsescu” se vroia la nivelul acelor instituţii care îi garantau preşedintelui, adicã Domniei-Sale, autoritatea supremã şi indiscutabilã în stat, plus un guvern aservit aceluiaşi individ!

Greşit, evident, democraţia nu funcţioneazã sub cizma nimãnui, chiar dacã este cosmetizatã, resuscitatã şi pomãdatã de trei ori pe zi! Guvernul Boc, în toate variantele lui, a sucombat în faţa unui astfel de proiect, bine intenţionat în… denumirea lui, altfel, dar folosit ca mascã pentru alte interese.

Guvernul Ponta, investit de acelaşi Traian Bãsescu, şi a doua oarã, trebuie sã aplice acest proiect chiar dacã el nu se mai numeşte aşa, dar el, lesne de sesizat, rãzbate din oferta guvernului actual. România are nevoie de o schimbare la nivelul abordãrii şi proiectãrii managementului guvernamental, iar, mai apoi, în susţinerea acestuia. Întrebarea numãrul 1 care se pune, însã, legat de acest demers necesar, în opinia multor români, este dacã actuala garniturã guvernamentalã are competenţa şi expertiza de a declanşa cu adevãrat şi finaliza, eventual, un astfel de demers deloc comod, deloc pãzit de perspectiva unei erodãri a imaginii şi susţinerii larg populare, în timp. Plecând de la premisa cã el are aceastã calitate, iar dacã nu suficient, o poate, dacã vrea, perfecţiona repede, se ridicã o altã întrebare: Cei care au dus ţara de râpã, prin furturi şi “inginerii financiare” de proporţii, vor rãspunde pentru faptele lor? Şi dacã, da, când? Şi o altã întrebare: Este pregãtitã societatea româneascã sã-şi schimbe mentalitatea?

Dacã în primul caz, justiţia va trebui sã-şi intre în atribuţii fãrã întârziere, ieşitã de sub orice supunere conjuncturalã de naturã politicã, în cel de-al doilea, schimbarea metalitãţii, recte, va fi un proces mult mai lung şi anevoios. Cum se schimbã mentalitatea, este, deci, întrebarea urmãtoare. Cum se procedeazã cel mai eficient, în sensul unui termen mai rapid de transformare, cu repercusiuni pozitive asupra întregului corp social? Prin educaţie? Prin forţa exemplului? Prin coerciţie?

Rãspunsul corect ar fi da, la toate cele trei ultime întrebãri, cãrora li s-ar mai putea adãuga şi alte cãi, desigur. Educaţia, însã, este obligatorie, dar educaţia de calitate se face cu bani mulţi, iar rezultatele ei apar în timp. Forţa exemplului personal, din cealaltã perspectivã, necesitã un profil moral desãvârşit, începând cu pãrinţii, cu educatorii, cu managerii, cu guvernanţii. Ori, un statut moral de rang înalt se menţine, cu precãdere, într-o societate nu doar democraticã ci cu legi eficiente, cu libertãţi garantate şi apãrate de stat. Coerciţia, în felul acesta, ar apare – şi ar fi – fireascã, societatea asimilând-o ca pe un mod de asanare necesarã a corpului sãu, nu ca pe unul opresor.

Dincolo de toate acestea, mai este un amãnunt deloc lipsit de relevanţã: voinţa de a proceda la aşa ceva, voinţa nu doar politicã ci şi larg popularã. Una este declaraţia, alta este fapta concretã, asta ca sã nu mai cãdem în nefericita împrejurare a anilor 2000, când clasa politicã şi socialã declarau, la unison, cã “trebuie fãcutã schimbarea”, dar fiecare se gândea în sinea lui cã aceastã “schimbare” nu va începe cu el şi nici nu-l va afecta prea tare! Era o dedublare pãguboasã, apãrutã pe fondul demagogiei şi imaturitãţii democraţiei noastre, corcitã cu vechi cutume post-comuniste, securisto-delaţioniste, o societate “bolnavã” de minciunã, turnãtorie şi imposturã. Din pãcate, şi la ora actualã, aceste racile se mai resimt în relaţiile publice, de la cele între gurpuri sociale la cele individuale.

Ele,  poate, s-ar estompa mai mult, pânã la dispariţia lor, aceea suportabilã ca manifestare la nivel macro-social, dacã nu ar fi încurajate de marea prãpastie cãscatã între clasele sociale, respectiv super-bogaţi şi giga-sãraci.

Mai mult, clasa mijlocie nu existã la un nivel satisfãcãtor, ca sã asigure echilibrul economic necesar între ceilalţi doi poli sociali, disproporţionat antitetici. Resentimentul clasei sãrace, chiar dacã nu exprimat la nivelul unor tulburãri de stradã – situaţie de nedorit, bineînţeles – se manifestã cel mai vizibil şi mai nefast, fie prin preluarea metehnelor celor care se afişeazã cu opulenţã şi aroganţã, de aici comportamente deviante, fie prin non-participare socialã, dezgust în faţa provocãrilor democratice, neimplicare în acţiuni colective.

În societatea româneascã dezamãgirea a înlocuit demult simpla bucurie a participãrii la viaţa socialã. Nimic nu-l mai bucurã pe român; el trãieşte cenuşiu, cu frica zilei de mâine deasupra unui cap împuiat de zorzoane publicitare şi artificii electorale, paralizat de perspectiva pierderii locului de muncã, pe de alta, de cea a speranţei unui loc de muncã, în ţarã, care sã-i asigure un minim de subzistenţã…

Acest fond tulburat profund trebuie limpezit de actuala garniturã guvernamentalã. Românul are resurse sã-şi schimbe viaţa, este în interesul sãu s-o facã, dar trebuie sã aibã încredere. Sã i se certifice, am zice ca urgenţã prioritarã, încrederea pe care a acordat-o atât de generos noului aparat politic, din care a rezultat guvernul Ponta 2.

Responsabilitãţile sunt mari, imense, rãbdarea românului este întinsã la maximum, perspectivele sunt neâncurajatoare în planul economic global – criza continuã, spun analiştii – aşa cã orice mişcare a guvernanţilor poate declanşa reacţii ostile.

Opoziţia, pe partea cealaltã, trebuie sã-şi facã datoria, evident, dar trebuie, la rândul ei, sã se implice în acest efort de schim-bare adevãratã a României contemporane. Opoziţia va trebui sã sancţioneze derapajele puterii – altfel nu am mai putea vorbi de stat democratic – dar, în virtutea aceloraşi argumente democratice, va trebui sã-i şi susţinã acesteia reuşitele. Prin urmare, votul negativ şi… contrele de dragul de a spune nu,  oricând şi la orice iniţiativã, va trebui sã disparã din arsenalul parlamentar şi administrativ. Reforma sau schimbarea de care vorbeam trebuie asumatã şi la acest nivel, în felul acesta, altfel, se va oferi, din nou, maselor populare, acelaşi exemplu de luptã surdã, dusã doar pentru interese partizane stricte, de “grup mafiot”, de „bãieţi deştepţi”, de “structuri interlope” etc.

Marea schimbare trebuie sã înceapã cu guvernanţii şi cu cei care îi susţin, membri de partid sau finanţatori, românii au votat clar şi fãrã echivoc în acest sens, ei vor, de-acum, fapte, exemple, seriozitate.

E prea mult?

Marea pãpuşerealã continuã! Marea pãpuşerealã înseamnã manipularea cu un mare grad de nesimţire la care ne supun guvernanţii şi clasa politicã, mai mult sau mai puţin în integralitatea ei, de o prea multã perioadã de timp! Aceastã varã ne-a convins pe deplin de acest lucru, chiar împotriva propriilor speranţe ale unora dintre noi, care nu vroiau sã creadã ceea ce li se oferea pe tavã în vâltoarea evenimentelor.

Alegerile din 10 iunie ne-au relevat, retrospectiv, faptul cã numãrul total al populaţiei a fost un obiect de manipulare de care s-au servit toţi cei care, iniţiaţi în culisele politicii, în senul tragerii de foloase, de la administraţiile locale la cele centrale. Cum? Simplu! Un numãr mai mare de locuitori a permis locuri mai multe în consiliile locale, mai multe în cele judeţene, la fel, în Parlament. De aici, salarii mai multe, mai multe posturi repartizate celor care erau înregimentaţi în structurile partidelor, ale celor care au cotizat la „puşculiţa partidului” etc.

De asemenea, manipularea cu totalul populaţiei a mers pânã la niveul Uniunii Europene, acolo fiind vorba de repartiţia fondurilor financiare de accesat, ori a numãrului de locuri în Parlamentul European!  Pe de altã parte, Produsul Intern Brut – PIB – reprezentând valoarea brutã a producţiei de bunuri şi servicii produse într-o perioadã de timp de cãtre toţi agenţii economici ce-şi desfãşoarã activitatea pe teritoriul ţãrii – atenţie, sunt exceptate firmele care sunt româneşti, dar care îşi au sediul pe teritoriul altei ţãri! – se raporteazã la numãrul total al populaţiei şi se determinã ceea ce se numeşte venitul pe cap/locuitor. Ori, un numãr de români mai mare decât cel real, a permis o cifrã mai micã pe cap/locuitor, ceea ce, în ordinea economiei, a permis calcularea unui salariu mediu mai mic, de aici rezultând un calcul mai mic pentru salariile bugetare, în primul rând. Pe cale de consecinţã, şi celelalte salarii, din extra-bugetar, au fost calculate, mai mult sau mai puţin opţional, funcţie de nivelul acestuia! În concluzie, salarii mai mici pe fondul unor resurse financiare mari au produs un surplus nedeclarat, o diferenţã de bani rãmasã la dispoziţia celor care guvernau, a celor care ştiau şi puteau dispune discreţionar de ei! Erau, practic, bani la negru, incluşi într-un fel de buget naţional paralel!

Referendumul s-a desfãşurat pe acelaşi eşafodaj fals, numãrul cetãţenilor cu drept de vot nefiind nici acum lãmurit. Mai mult, referendumul a costat 20 milioane euro, practic, 1 euro pe cap/locuitor. Poate pãrea puţin, dar dacã facem socoteala, 1 euro înseamnã cam 4 pâini ieftine pentru o familie sãracã, ceea este vital pentru un astfel de grup social fundamental, la un moment dat!

Referendumul a fost cu atât mai pãgubos cu cât el a şi eşuat în ţinta sa principalã, demiterea preşedintelui Traian Bãsescu şi excluderea sa din viaţa decizionalã de prim rang! Mai pãgubos, la fel, şi din perspectiva deturnãrii atenţiei societãţii româneşti de la adevãratele sale probleme: sãrãcia, lipsa de perspectivã a tinerei generaţii, corupţia, furtul şi criminalitatea organizatã, toate  în expansiune! Ademeniţi de clasa politicã în capcanele unor evenimente sterile, practic pentru interesul larg naţional, am uitat sã ne  uitãm şi la explozia preţurilor carburaţilor pe plan internaţional, uitând încã o datã cã Petrom nu ne mai aparţine, cã piaţa energiei începe sã se depãrteze tot mai mult de noi, românii, prin ceea ce aveam noi ca resurse directe în subsolul ţãrii, cã şi energia electricã va… pleca din gospodãria proprie, dupã ce distribuirea ei a fost cedatã – vezi cazul CEZ – cã industria cãrbunelui este anemicã şi este întreţinutã artificial tot din interese politice…

Una din marile abateri de la interesul direct, larg naţional, este acela al numãrului de deputaţi şi senatori, propus spre reducere, la un moment dat, de cãtre preşedintele Bãsescu. Propunerea sa a pãrut, unora, extravagantã, altora, fireascã, în condiţiile necesitãţii realizãrii unor economii la bugetul de stat. Propunerea preşedintelui, privitã din perspectiva actualelor evenimente rezultate în urma referendumului, pe de o parte, şi din cea a informaţiilor de care, firesc, pânã la un punct, beneficiazã un preşedinte de ţarã, putem spune cã date despre numãrul real la populaţiei României existau şi la momentul lansãrii acelei propuneri, în urmã cu doi ani! Logic, este aproape imposibil ca informaţiile provenite de la serviciile secrete, coroborate cu cele ale evidenţei populaţiei pornind de la cele locale pânã la cele naţionale, cu cele ale statisticii, este imposibil, ziceam, sã nu ofere o perspectivã periodicã, realã a numãrului populaţiei. Prin urmare, preşedintele poate avea la dispoziţie astfel de date oricând, chiar dacã ele sunt neoficiale! Iar Traian Bãsescu le-a avut, de ce nu?

Aşadar, reducerea numãrului de parlamentari ar fi putut surveni pe acest fond, cu justificãri cât se poate de temeinice! Ceea ce poate face imputaţia preşedintelui, ar fi faptul cã el s-a folosit de aceastã informaţie şi pentru a-şi consolida poziţia ocupatã, aşa ca în cazul referendumului, spre exemplu!

Sã aruncãm  o privire asupra raportului dintre numãrul populaţiei şi numãrul de locuri ce rezultã în Parlamentul român, vizavi de cel din Congresul american, organul ales legislativ al SUA. Preluãm aceastã comparaţie, realizatã de surse anonime, şi din perspectiva faptului cã, deh, America, n-a venit ea, la noi, cincizeci de ani dupã terminarea rãzboiului al doilea mondial, dar când veni, veni sã ne şi bage sub cizma sa, şi sã ofere protecţie preşedintelui nostru, Traian Bãsescu, consiliere şi sprijin la nivel de servicii secrete, cã aşa-i între stãpân şi vasal!

Prin urmare, la ora actualã, România, la o populaţie de aproximativ 20 milioane de locuitori, are 137 de senatori, ceea ce revine 1 senator la 160.000 locuitori. Numãrul deputaţilor este de 332, adicã 1 deputat la 70.000 locuitori. Total 469 parlamentari.

De cealaltã parte, SUA, are o populaţie de vreo 300 milioane de locuitori. În Congresul sãu, sunt 100 senatori, adicã 1 senator la 3.000.000 locuitori, 435 reprezentanţi, asta însemând 1 deputat la 560.000 locuitori, în total, 535 parlamentari.

Dacã am urma “modelul american” în privinţa raportului reprezentativitãţii în cel mai înalt for decizional al ţãrii, (cã tot îi tot imitãm noi pe americani în toate cele), iatã ce ar rezulta: În România am avea doar 7 senatori şi 31 de deputaţi, iar dacã cumva SUA ar urma “modelul românesc”, ar avea 1.875 senatori şi 4.286 reprezentanţi (adicã un fel de deputaţi, în varianta noastrã)!

Cã americanii nu ne vor imita niciodatã, este clar, problema este dacã noi am fi în stare sã ne decidem sã reducem cheltuielile cu structura Parlamentului nostru, dincolo de justificarea aceea cã sumele economisite în acest fel ar fi nesemnificative! Teamã ne este  cã aceastã decizie nu o vom lua decât dacã vor vrea şi stãpânii, fie ei americani sau germani, sau francezi…

Am devenit o naţie atârnatã de voinţa altora, iar atârnarea de aceste decizii şi mofturi geopolitice continuã ca-ntr-o poveste scrisã de un dezaxat. Aşa cã talk-show-rile despre reforma Constituţiei, stat de drept ori societate moralã româneascã sunt vorbe-n vânt, aflat în treabã, atâta vreme cât clasa politicã va sta tupilatã în pulpanele marilor puteri, slugarnicã şi dispusã sã lingã fundurile mai mult decât i se cere… În felul acesta, orice reformã iniţiatã în România contemporanã, de la orice nivel, nu va reuşi niciodatã. NI-CIO-DA-TÃ!