Mai înţelege cineva ceva din acest prelung, obositor şi fãrã ieşire talmeş-balmeş care este politica jucatã pe marea scenã a Descântãrii României de azi? Ultima fãrâmã de speranţã, luminiţa de la capãtul tunelului incoerenţei şi nevrozei sociale în care ne scãldãm de amar de vreme, pare cã vine de la Curtea Constituţionalã. Abia dupã ce infailibila C.C.R. va decide soarta referendumului din 29 iulie vom reuşi sã trãim, poate, într-un climat mai detensionat, mai respirabil, mai plãcut. Spunem “poate’’ deoarece nici aşa nu e nimic sigur. Nici chiar decizia Curţii nu e un garant al ieşirii din aceastã prelungã beligeranţã fãrã mamã şi fãrã tatã în care s-au prins, ca într-o horã a aversiunii neostenite, politicienii bãştinaşi. Onorabila CCR, devenitã tam-nisam arbitrul democraţiei autohtone, are una dintre cele mai dificile misiuni din întreaga ei existenţã instituţionalã, dacã nu chiar cea mai dificilã. Pur şi simplu va trebui sã limpezeascã apele tulburate la greu de orgoliile politice fãrã mãsurã, de paşii pripiţi şi împleticiţi ai politicii româneşti pe drumul ei glorios spre societatea democraticã multilateral nevrozatã.

Dar sã nu ne facem prea multe iluzii legate de posibila detensionare a climatului public dupã 31 august. E puţin probabil cã stimabila Curte Constituţionalã sau alt for al scumpei noastre democraţii originale şi pãguboase sã fie în mãsurã sã limpezeascã apele în bãltoaca politicii de la noi. Cu sau fãrã Traian Bãsescu la Cotroceni lucrurile nu miros a bine. Instituţiile sunt blocate. Investiţiile sunt blocate. Oamenii sunt şi ei blocaţi, în partizanate politice pernicioase sau în neutralitãţi scârbite, în datorii, temeri, griji de fiecare zi.

În lupta acerbã dintre taberele politice cei care sunt la mijloc, prinşi pe câmpul de luptã între loviturile de artilerie, sunt chiar cetãţenii, contribuabilii şi votanţii, cifrele şi numele de pe toate listele electorale posibile şi imposibile şi care sunt acum mãrul discordiei. Acei cetãţeni deveniţi spectatorii melo-comediei politice româneşti şi victime colaterale ale democraţiei.

Niciodatã nu s-a desfãşurat în spaţiul public de la noi atâta urã, atâta intransigenţã, obtuzitate şi agresivitate politicã. Devine deja un exerciţiu de rezistenţã a nervilor sã priveşti un talk-show pe una sau alta dintre televiziunile naţionale. Nu ai cum sã nu te îngrozeşti de lipsa de viziune, de claritate şi de soluţii a politicianului român.Şi e un veritabil exerciţiu de inteligenţã sã discerni, privind la televizor, adevãrul de manipulare, intenţia bunã de malversaţiune, prostia de deşteptãciune. Toatã lumea româneascã pare a pluti azi într-o zonã gri, a confuziei totale, economice, legislative şi psihosociale. România a devenit deja o ţarã irespirabilã, şi nu doar din cauza teribilei canicule. Multã vreme ne-am gândit cã revenirea la Cotroceni a lui Traian Bãsescu ar fi o micã soluţie necesarã la criza momentului. Din pãcate însã atitudinea de beligeranţã a preşedintelui suspendat, continua lui stare de harţã cu adversarii (care nici ei nu se lasã, nu fac niciun pas înţelept înapoi) nu ne lasã sã sperãm într-o Românie post-referendum calmã şi progresistã, ci mai crând pare a fi tocmai garantul unei continuãri a acestui rãzboi civil mascat. Nu spunem cã Traian Bãsescu e capul rãutãţilor, nici vorbã. Nu e singurul cap al rãutãţilor din politica de la noi. Are, din pãcate, şi cu cine sã combatã (şi combate bine) şi cu cine sã se compare.

Cum va arãta România postreferendum vom afla dupã 31 august. Toamna se vor numãrã bobocii referendumului din 29 iulie!

Umbra lui Bãsescu la Cotroceni

                Comparativ cu  Nicolae Ceauşescu, Traian Bãsescu  a apucat totuşi sã dea piept şi sã se explice Marii Adunãri Naţionale, adicã poporului, cu prilejul referendumului canicular recent încheiat. De fapt, dacã stãm bine sã judecãm,  expresia  “a dat piept’’ nu e chiar cea mai potrivitã, ci, aşa cum au scris şi cei din presa strãinã           şi nu numai aceştia, suspendatul nostru preşedinte, simpatic şi jucãtor, mai degrabã a evitat, cu un succes friabil şi pe alocuri rizibil,  dar cât se poate de eficient, iatã, confruntarea directã cu electorii care nu-l mai agreeazã deloc, şi l-ar            fi vrut, de exemplu, pe Crin Antonescu.

Nici chiar el, Traian Bãsescu, cât e de preşedinte al republicii, nu a mai votat, deşi declarase la un moment dat cã o va face. Faptul cã nu a mai votat ni se pare normal şi ţine de logica boicotului pe care l-a propus cot la cot cu PDL. Boicotul a fost probabil singura soluţie la acel moment, şi nu-mi imaginez cã a fost una luatã uşor, ci dupã lungi şi meticuloase calcule. E limpede cã dintr-o confruntare directã, “Da’’ versus “Nu’’, voturi pro şi voturi anti-suspendare, Traian Bãsescu ar fi pierdut. Aşa cum ar fi pierdut şi dacã nu exista acel prag obligatoriu de 50% plus 1. Aşa cã fostul dublu-suspendat şi actualul preşedinte – revenit ar trebui sã pupe mâna coanei Evropa cã a stat cu ochii şi cu presiunile pe junele Victor Ponta şi pe nerãbdãtorul interimar Crin Antonescu, altfel nu mai “pupa’’, vorba ceea, nici piscinã la vila Dante, nici telefoane cu 12 butoane şi ar fi fost nevoit poate, ca sã-şi întreţinã familia, Doamne fereşte, sã se angajeze pe un salariu modest pânã la pensie. Nu e uşor azi sã fii cap de familie, sã aduni ani de pensie, cu greu, şi ne gândim prin ce emoţii o fi trecut domnul Traian Bãsescu la gândul unei asemenea perspective de viaţã. Suntem siguri cã nu-i plac domnului Traian Bãsescu glumele noastre, nici ironiile noastre.  Cum nici nouã nu ne-au plãcut cele ale domniei sale, de pe vremea când, de exemplu, ne spunea cã profesorii o duc bine mersi, cã “profesorii sunt mai bine plãtiţi decât mine pe orã”.

Eroarea de calcul a liderilor USL

   În chestiunea suspendãrii preşedintelui-jucãtor, eroarea de calcul a fost a liderilor USL. Pur şi simplu şi-au ales atât de prost momentul încât e de mirare cã s-au prezentat atât de mulţi cetãţeni la vot, ca sã le valideze acest demers abrupt şi riscant.

Dupã nişte alegeri locale obositoare, conflictuale, apãsaţi de o situaţie economicã tulbure şi precarã dar şi de caniculã, românii numai de referendum, de Bãsescu, Boureanu, Dragnea, Pavelescu et comp nu au avut chef. În plus, toatã agitaţia colericã de pe scena politicã nu a fãcut decât sã adauge dezgustului popular o obosealã imensã şi o stare de nervozitate fãrã precedent. Sigur,  Traian Bãsescu a primit o lecţie. O lecţie destul de durã. Când peste 7,5 milioane de concetãţeni îţi spun cât se poate de clar cã nu mai au chef de tine nu prea mai ai cum sã o dai la întors. Bagi coada între picioare, mârâi, te dai mai puternic ca niciodatã dar ştii bine cã eşti mai necãjit ca niciodatã. Traian Bãsescu, poate, se întoarce el la Cotroceni, dar nu mai e decât umbra palidã a lui Mircea  la Cozia, vaga amintire a unui preşedinte cândva popular şi autoritar şi care acum aşteaptã, iarãşi, poate, sfârşitul unui mandat controversat şi tensionat.

Preşedinte-jucãtor, nimic de zis. Dar ce a mai jucat, ohoo-hoo. Numai într-un foxtrot a ţinut-o din 2007 încoace. Iar acum era (!?) la un mic pas sã piardã totul. O lecţie au primit şi cei din USL – nu poţi forţa limitele democraţiei chiar dacã figura lui Traian Bãsescu nu-ţi place, deşi mai cã-ţi vine sã o faci dupã ce chiar dumnealui le-a tot forţat, pânã la exasperare. Dacã nu s-ar fi pripit, dacã nu ar fi forţat nota, USL ar fi reuşit sã-l doboare şi pe Traian Bãsescu la un moment dat, dupã ce, lejer, au reuşit sã-i debarce pe Vasile Blaga şi pe Roberta Anastase. Dar au forţat prea mult limitele jocului. Au întins nervii populaţiei la maxim. Şi nervii evropenilor şefi. În plus, USL a reuşit sã radicalizeze şi mai mult electoratul lui Traian Bãsescu, atât cât mai e. Dacã nu-i ridicau mingea la fileu cu acest referendum, Traian Bãsescu se scufunda singur-singurel, ca un vas abandonat de echipaj în largul unor coaste barbare. Aşa, adus în tranşee, Traian Bãsescu şi-a ridicat puţin cota. A strâns în jurul sãu nu doar electoratul captiv PDL ( care hai sã zicem cã nu a votat şi a stat acasã la tv) dar  şi destui care altfel poate nu l-ar fi votat – aşa se explicã numãrul celor care au pus ştampila pe “Nu’’ şi care nu credem cã fac parte din anturajul electiv al PDL, dar au simţit probabil nevoia sã amendeze graba şi arbitrariul USL, lipsa lor de tact, forţarea notei politice şi a  standardelor democratice în aceastã varã canicularã.

În altã ordine de idei, sã fim serioşi: cele peste 7,5 milioane de voturi nu sunt neapãrat voturi pro-USL. Aşa cum voturile de “Nu’’, atâtea câte au fost, nu intrã-n conturile politice ale unui PDL derutat şi fãrã orizont. Una peste alta, referendumul nu a rezolvat mai nimic. Nici nu a detensionat situaţia politicã, nici nu a adus laptele şi mierea la robinet, şi nici nu a umplut hambarele. Petrecerea  continuã, vorba lui Toma Caragiu dintr-un scheci antedecembrist. Mai e puţin şi vin alegerile parlamentare. Alte dureri de cap, alte sãbii scoase din teacã. România pare deja condamnatã pe viaţã la …democraţie.

Duicu l-a zdrobit pe Bãse

   Ca şi în 2009, în judeţul nostru lucrurile sunt clare în privinţa lui Traian Bãsescu. Nici atunci nu a prea a fost agreeat pe meleagurile noastre folclorice. Iar pe atunci, sã ne aducem aminte, PDL avea mâinile pe toate butoanele mari şi mici ale puterii: prefect, subprefect, primar şi viceprimari, preşedinte şi vicepreşedinţi de consiliu judeţean, directori de deconcentrate, şefi şi şefuţi portocalii de tot soiul. Cam tot ce mişca instituţional în acest colţ mioritic de ţarã era controlat  de democrat-liberali. Ei, şi cu toate acestea, Traian Bãsescu a pierdut în Mehedinţi, ceea ce a fost cât se poate de jenant, politic vorbind, pentru Doina Chircu, Mihai Stãnişoarã, Marius Bãlu, Mircea Grosu et comp, puternicii zilei de atunci. Şi cât se poate de onorabil, tot politic vorbind, pentru Adrian Duicu, Marius Screciu, Liviu Mazilu, opozanţi îndãrãtnici la acea vreme.

Aşa cã rezultatele referendumului din 29 iulie, în Mehedinţi, nu au fost chiar o surprizã. Procentul participãrii la vot în Mehedinţi a sfidat boicotul PDL şi a umilit toate calculele democrat-liberalilor mehedinţeni. Vocea democrat liberalilor aproape cã nu s-a auzit la acest referendum care a mãsurat forţa politicã a USL şi a PDL.

Liderul democrat liberalilor mehedinţeni, Mihai Stãnişoarã, a avut câteva prezenţe la talk-show-uri pe posturi naţionale de tv,  chiar reuşite ca atitudine şi dezinvolturã, ceea ce îl onoreazã şi dã semnalul unei prezenţe politice la vârf consistente. Din pãcate rezultatele de la referendum nu-i sunt favorabile senatorului mehedinţean. Ceva nu a mers cum trebuie în strategia de partid, de mesaj, iar rezultatele vorbesc de la sine. PDL nu şi-a revenit din şocul localelor suficient cât sã facã faţã unui asemenea referendum.

În plan judeţean, dincolo de miza majorã pro sau anti-Bãsescu, a fost şi un teribil joc al orgoliilor politice locale.  O confruntare infatigabilã a marilor lideri politici autohtoni: Adrian Duicu şi Mihai Stãnişoarã. O nouã fazã a unei dispute politice deja tradiţionalã, ireconciliabilã, lipsitã de menajamente. Politica nu e sport (aici regulile existã pentru a fi încãlcate) ci mai degrabã o specie ciudatã de luptã la baionetã purtatã de domni la patru ace şi care nu se sinchisesc sã-şi vâneze adversarul prin smârcurile şi ruinele unei patrii abandonate.

Dincolo de figurile de stil, ceea ce a surprins cu adevãrat pe cei care se mai îndoiau de Adrian Duicu ca lider politic  autoritar e doar procentul obţinut de USL. Sã ai primul sau al doilea procent pe ţarã, în tot concertul naţional al USL, mult peste alţii care sunt de ani buni lideri şi au fãcut legea la ei în judeţe,  este o dovadã mai mult decât evidentã cã Adrian Duicu nu se joacã de-a puterea şi cã din fotoliul de preşedinte al consiliului judeţean şi de copreşedinte al USL nu lasã nimic la voia întâmplãrii. Ore în şir televiziunile au prezentat Mehedinţiul ca fiind pe primul loc ca prezenţã la referendum. În sfera strictã a USL, procentul din Mehedinţi l-a situat ferm pe Adrian Duicu printre primii 2-3 lideri judeţeni naţionali. Dupã referendumul acesta, vocea lui Adrian Duicu va suna foarte puternic pe culoarele puterii şi nimeni nu se mai îndoieşte de acest lucru. Şi acesta e, pânã la urmã, un fapt cât se poate de pozitiv. Sã o spunem pe-a dreaptã: judeţul nostru are nevoie de bani, de investiţii, de atenţie guvernamentalã. Şi aceastã atenţie nu o poţi avea decât dacã ai un lider puternic, a cãrui voce conteazã, şi nu un papagal.

Severinul a dat tonul

   Ca şi în 2009, severinenii au dat tonul. Procentajul participãrii la referendum a fost unul uluitor dar justificat. Nu se aseamãnã, sociologic vorbind, structura electoratului urban cu cea a electoratului rural. La ţarã e altã mâncare de peşte. Primarul are un cuvânt greu de spus în comunitatea sa, poate influenţa mai uşor anumite lucruri. Într-un oraş ca Severinul  lucrurile stau cu totul diferit şi aici se dã adevãrata luptã electoralã. Şi aceasta pentru cã nu poţi “vrãji’’ aşa cum vrei tu ca politician  severinenii. Electoratul urban e stratificat şi are multe surse de informare, de comparaţie şi chiar de evaziune. Te urci în maşinã şi pleci la Herculane. Schimbi de pe Antena 3 pe B1.  Marea bãtãlie pentru acest referendum atât USL cât şi PDL au dat-o în Severin, unde bazinul electoral e foarte consistent. Ca şi la locale. Dacã la locale USL nu contracara puternic oferta electoralã  a MNMH şi nu obţinea o zonã considerabilã de voturi lucrurile stãteau absolut diferit la configuraţia finalã a puterii judeţene. MNMH (PDL, cu tot cu Constantin Gherghe cu o notorietate maxima şi o intenţie de vot în februarie a.c. de 80%) nu a reuşit sã convingã şi sã tranşeze lucrurile în Severin. Opoziţia (pe atunci) USL (Marius Screciu) a reuşit sã-şi mobilizeze foarte bine  argumentele şi sã ţinã aproape de scorul MNMH. Liderul social-democraţilor severineni Marius Screciu, declara unui cotidian national cã „oamenii au venit în numãr foarte mare pentru cã au fost conştienţi cã numai aşa pot scãpa de un preşedinte conflictual, un preşedinte care nu a demonstrat nimic în cei 8 ani de mandat.

Procentul de 51,22 pe municipiul Drobeta Turnu Severin este mare pentru un oraş cu 95.000 de alegãtori având în vedere cã marea majoritate a cetãţenilor oraşului sunt plecaţi în concedii, în vacanţe faţã de cei din mediul rural care sunt mult mai legaţi de pãmânt, de treburile din gospodãrie”. Au venit într-un numãr aşa de mare şi pentru cã au simţit nevoia sã amendeze un stil politic discutabil (la Traian Bãsescu) dar şi o stare, o realitate politicã şi socialã grea. Totuşi, privind esenţa lucrurilor, votul la referendum a fost unul… negativ. Iar acest fapt spune mult despre exasperarea pe care oamenii o nutresc nu numai faţã de Traian Bãsescu (el e doar un exponent) ci şi faţã de întreaga clasã politicã.

Singur cu ştampila

în cabina de vot

   La polul opus democrat-liberalii au pus procentul  de peste 70 la sutã realizat în Mehedinţi pe seama „fraudelor masive şi a abuzurilor”. Marius Bãlu, prim-vicepreşedintele PDL Mehedinţi se întreba „cum este posibil sã fie un procent mai mare decât la alegerile locale când interesele sunt mult mai mari?’’. Dar ce, la acest referendum interesele nu au fost la fel de mari? Orice procent e posibil în condiţii de concurenţã politicã, de abnegaţie sau de lene politicã. Da, procentul se explicã prin mobilizarea oamenilor astfel încât sã-şi exprime votul. Dar ce l-a împiedicat pe Marius Bãlu sã batã oraşul din casã-n casã şi sã-i convingã pe oameni sã nu iese la vot, sã refuze? E în logica partidelor sã procedeze astfel, ca mobilizare. Şi-n 2009 a fost la fel, şi-n 2007. Marius Bãlu ar trebui sã fie îngrijorat nu de procentul participãrii, ci de cel al mehedinţenilor care au optat clar pentru suspendarea lui Traian Bãsescu, punând ştampila pe “Da’’. În cabinã cu cetãţenii nu a fost altcineva în afara  dumnealor şi a propriei alegeri.  Acum însã ceea ce mai conteazã sunt concluziile. Bãsescu a primit o lecţie. Bãsescu, poate,  se întoarce la palat şi democrat-liberalii rãsuflã uşuraţi. PDL a realizat cam pe unde se aflã în raport cu USL. Iar USL ar face bine sã se ocupe de guvernare, de economie, de aşteptãrile oamenilor, dacã tot sunt la guvernare. Vorba unui clasic: “ajunge zilei rãutatea ei”.

Nimic despre Referendum. Chiar nimic nu vreau sã aduc în discuţie în legãturã cu acest eveniment. La urma urmei, dacã românii vor sã-l readucã pe acest personaj catastrofal, Traian Bãsescu pre numele lui, în fotoliul de la Cotroceni este treaba lor. Noi, fiind nişte persoane cu convingeri profund democratice, vom accepta o asemenea eventualitate, chiar împotriva opţiunilor şi sentimentelor noastre. Asta ca sã fie clar. Cine ştie, probabil cã noi suntem în eroare, probabil cã  nu este momentul nostru de maximã inspiraţie, în sfârşit, probabil cã ora noastrã de adevãr nu a sosit. Trecem, în viaţã, şi prin asemenea momente. Numai cã, iatã, ticuri şi tabieturi bãsiste apar, când nici nu te aştepţi, de la nişte oameni care chiar lãsau sã se înţeleagã cã s-au lepãdat de respectivele „satanisme”.

Mai zilele trecute, aflam, de la o televiziune localã, cã, din cauza faptului cã nu a pus la dispoziţie un program de ordine interioarã corespunzãtor, „castelul de apã”, proaspãt reabilitat, nu va putea fi deschis severinenilor decât peste vreo lunã. Sau, dacã vreţi, peste o lunã, o lunã şi ceva. Motivul? Factorii responsabili, aceia care mai sunt, aceia care vor mai     fi fiind, nu au fost în stare  sã „încropeascã” (expresia îi aparţine domnului primar Constantin Gherghe) un regulament de ordine interioarã  pentru amintitul edificiu, pe seama cãruia oficialitãţile severinene (de ieri, de azi) şi-au fãcut o atât de îndelungatã şi de greţoasã (dacã îmi este permis s-o spun!) campanie electoralã. Bãieţii şi fetele de la Culturã (aceia care mai sunt, aceia care vor mai fi fiind) i-au înmânat primarului (care, în mod sigur, ESTE) un program de ordine interioarã care a avut unica virtute de a provoca primarului care ESTE o veritabilã replicã de miliţian: „Ãsta e program? Sã vã fie ruşine!”. Acuma, noi nu ştim ce a conţinut programul de ordine interioarã, conceput de cei de la Culturã (aceia care mai sunt, aceia care vor fi fiind!), încât sã provoace o astfel de replicã primarului iubitor în exces de „severinenii  mei”. O replicã de smardoi,  tipicã unui şef de post de pe vremurili de tristã amintire. Norocul nostru a fost zelul unei reporteriţe de televiziune care a ţinut, musai, sã afle de ce respectivul regulament de ordine interioarã nu corespunde aşteptãrilor sale. La aceastã legitimã întrebare, maestrul Gherghe a dat un rãspuns nãucitor, înşirând lipsuri precum cine pune în funcţiune liftul, cine aprinde şi cine stinge lumina, cine pune în funcţiune (?!)expoziţia nu ştiu care, cine deschide uşa şi cine face cafeaua la cafeneaua literarã (unde, între noi fie zis, îşi vor face veacul aceiaşi veleitari, cenaclişti de profesie, eterni suflãtori în ţimbale la adresa unor false glorii locale), cine cheamã pompierul în caz de Doamne fereşte, cine verificã actele de identitate ale celor care îndrãznesc sã intre şi aşa mai departe. Ei, da, când auzi despre asemenea exigenţe legate de regulamentul de ordine interioarã al fostului castel de apã, pentru reabilitarea cãruia au fost aruncaţi bani despre corecta folosire a cãrora nu a formulat nimeni vreo întrebare mai contondentã, nu-i aşa cã te apucã un dor de ducã în pustiu, unde sã cugeţi cât de cât liniştit la nenorocirea care te-a lovit obligându-te sã reflectezi asupra rolului stingãtorului de bec într-o instituţie în care respectivul rol şi-l asumã cine se mai nimereşte treaz la ora stingerii? Nemaiavând încredere în beneficiarul reabilitãrii castelului de apã, sarcina redactãrii regulamentului de ordine interioarã a fost atribuitã, aflãm din aceleaşi surse, comisiei de sãnãtate, învãţãmânt şi culturã din Consiliul Local. Ca sã aibã şi ei de lucru, acolo. Parcã-i vãd stând  adunaţi, ciopor, în jurul unei mese (neapãrat rotunde!), unde  o sumã de capete pãtrate se bat pentru nominalizarea celui    însãrcinat  cu stingerea…Referendumul?

Pãi, ce, asta e o problemã?