Fac bãieţii ãştia ce fac şi se întorc la Adrian Nãstase. Probabil, „şeful centrului de comandã” nu e mulţumit de faptul cã fostul premier al României…doar zace în închisoare. El mai vrea nişte suplimente, astfel încât compromiterea politicã a lui Adrian Nãstase sã fie totalã şi definitivã. Nu ştiu dacã la mijloc e o simplã coincidenţã, dar redeschiderea aşa-numitului dosar „Mãtuşa Tamara”, la doar douã zile dupã nunta „fetei lui tata”, când însuşi TATA se arãtase, în faţa zecilor de manifestanţi care-i cereau demisia, oarecum predispus la niscaiva concesii, invitã la reflecţie. La o reflecţie profundã, ce ar duce neapãrat inclusiv la o nouã evaluare a replicii, pe moment dãtãtoare de optimism, pe care Bãsescu a dat-o celor care-i cereau demisia:”Dupã nuntã! Dupã nuntã!”.  Dupã nuntã, însã, Bãsescu s-a dus sã se relaxeze la Neptun, lãsându-şi  „prietenii” sã reflecteze asupra sensului sibilinicelor sale cuvinte. Cuvinte care le-au dat analiştilor de serviciu nişte nebãnuite impulsuri hermeneutice. Chiar dacã, pentru un ochi cât de cât vigilent, lucrurile fuseserã clare de la bun început: Bãsescu nu este omul care sã demisioneze, nici mãcar atunci când promite s-o facã. Mai mult decât atât, Bãsescu nu este ceea ce se cheamã „un om al dialogului”, iar exemplele sunt multiple în acest sens: când intrã în impas, când nu mai are argumente, devine grosolan, insultã, pune „etichete” anatemizante („comunist”, „pui de comunist”, „securist” ş.a.m.d.). Bãsescu, prin urmare, întruchipeazã tipul insului funciarmente rãu şi rãzbunãtor, iar un alt sens decât  „vedeţi voi pe dracul, vã arãt eu vouã!” cuvintele „dupã nuntã!” nu au. Faptul cã, luni, 3 septembrie, s-a judecat recursul  intentat de procurori la decizia de achitare a lui Adrian Nãstase în aşa-numitul dosar „Mãtuşa Tamara”, este o posibilã confirmare a acestui fapt, chiar dacã instanţa supremã a reconfirmat verdictul iniţial de achitare. Dar bãieţii nu au nicio grijã, Nãstase este ţinta idealã, ce poate fi oferitã oricând ca exemplu, ca avertisment, o treabã care, pe deasupra, dã bine în Europa, iatã, bãsificatã cât se poate de intens, graţie eforturilor – dezinteresate, desigur – ale Madonei dintre Ciocãlãi şi tembelilor ei ciraci ( la Monica Macovei şi compania fac trimitere). Iar în seama lui Adrian Nãstase pot fi puse tot felul de lucruri. Sau de cauze. Unele ştiute, altele -  deocamdatã, nenãscute. Mai stã la rând încã dosarul  „Trofeul calitãţii”, unde lucrurile nu sunt tranşate definitiv, a apãrut mai nou dosarul referitor la o pretinsã încãlcare a regimului armelor şi muniţiilor şi cine ştie câte altele. Pentru cã, aşa cum spuneam, Adrian Nãstase trebuie TERMINAT. Cu orice preţ. Şi nu din cauzele  pe care dosarele ce i s-au instrumentat  sau i se vor instrumenta  ar vrea sã le releve (zadarnic, vor fi veşnic irelevante!), ci, pur şi simplu, fiindcã Adrian Nãstase are şi statura, şi altitudinea unui politician autentic. Printre puţinii apãruţi în politica autohtonã dupã decembrie 1989. Şi, în mod cert, singurul de care s-ar putea împiedica ambiţiile gregare de mic dictator ale unuia ca Traian Bãsescu. Atât de mare a fost teama bãsiştilor de aici şi de pretutindeni  de Adrian Nãstase, încât, cu ocazia recentului Referendum, preşedintelui interimar Antonescu i s-a pus în vedere de cãtre tot felul de komisari sã nu recurgã la graţieri. Vedeţi ce-i freca pe toţi la pipoţel? Norocul lor a fost cã, la fel ca Traian Bãsescu, nici Crin Antonescu şi nici Victor Ponta nu aveau vreun interes ca Adrian Nãstase sã fie graţiat. Pãi ce, erau nebuni sã-şi taie creanga de sub picioare? Şi aşa le tremurã izmenele ori de câte ori umbra barossului se abate asupra  propriilor creştete. Într-o clasã politicã înţesatã de veleitari, de analfabeţi şi infractori de drept comun, de parveniţi şi de tot felul de ciudaţi, prezenţa unui om ca Adrian Nãstase ar încurca şi tulbura cumplit lucrurile. Şi pentru cã atâţia se fac a uita cã existã, ba chiar cã nu au auzit vreodatã de numele lui, iatã cã fac şi eu abstracţie de tot ceea ce i se pune în seamã pentru  a putea fi ţinut în cãtuşe şi cer, inclusiv din acest colţ de paginã, în ciuda lui Bãsescu, a Madonei dintre Ciocãlãi şi a Europei bãsificate,LIBERTATE PENTRU ADRIAN NÃSTASE!

Adrian Nãstase, pentru mine, cel puţin, nu este un caz. Adrian Nãstase, pentru mine, cel puţin, este singurul politician autentic pe care l-a produs România postdecembristã. Ca politician, el este o creaţie a perioadei de dupã decembrie 1989, chiar dacã unii sau alţii sunt, încã, tentaţi sã-l lege, prin cine ştie ce resorturi, de tenebrele perioadei ceauşiste. Este o eroare fundamentalã. Ceauşismul pe care îl invocã ei este un efect secundar (şi extrem de palid) al perioadei  imediat urmãtoare ocupaţiei sovietice de dupã ultima conflagraţie mondialã, dar care a avut efecte dintre cele mai diverse (multe dintre ele interpretate tendenţios şi, predilect, în sens naţionalist). Cu Adrian Nãstase, eu sunt congener. În ideile, în atitudinile sale, mã recunosc aproape în totalitate. Am trãit aceleaşi timpuri, ne-am format în acelaşi mediu intelectual, am asimilat aceleaşi lecturi fundamentale, am avut, probabil, aceleaşi idealuri. Dacã nu faci parte din aceeaşi generaţie, astfel de lucruri sunt mai greu de înţeles. Nãstase este un om nu numai modern, dar şi extrem de profund în gândire. Cine pune treaba asta doar pe seama  pretinsei sale aroganţe nu înţelege nimic. Nãstase a înţeles, printre puţinii, cã o societate aflatã în regim de tranziţie are nevoie de un fel de „dictaturã luminatã”, dacã termenul acesta vã mai spune ceva. De aici vin toate  acuzele care se aduc guvernãrii Nãstase din perioada 2000-2004. Dar, totodatã, de aici derivã şi meritele acestei guvernãri: creşterea economicã, menţinerea unui nivel de trai suportabil pentru populaţia României, în condiţiile în care aderarea ţãrii la NATO şi procesul de integrare în Uniunea Europeanã impuneau sacrificii, de cele mai mullte ori prea puţin ştiute de populaţie. Astfel de lucruri, probabil, vor fi cunoscute, în toatã complexitatea lor, prea târziu de cãtre omul de rând. Adicã atunci când, pentru omul politic Adrian Nãstase, va fi prea târziu. Dar, cine ştie, poate cã asta s-a şi urmãrit.

În contul lui Adrian Nãstase nu trebuia sã se reţinã, în condiţiile în care Traian Bãsescu deţinea toatã pârghiile de putere posibile, niciun fel de merit legat de accederea ţãrii în organismele euroatlantice. Pentru cã Adrian Nãstase era perceput de toatã lumea,  dar mai ales de Traian Bãsescu, drept principalul adversar, drept principala piedicã în drumul domnie-i sale de a acapara puterea totalã în România. Bãsescu a avut, faţã de Nãstase, o adevãratã obsesie, tradusã, de-a lungul anilor, în fel şi chip. Pe de-o parte, îl minimaliza excesiv, în tot felul de împrejurãri publice, pe de altã parte, lãsa impresia cã nu-şi mai gãseşte cuvintele pentru a semnala pericolul iminent pe care îl reprezintã influenţa  lui Nãstase pentru viitorul politic al României. Distihurile boante, de genul „Adriane nici nu ştii cât de mic începi sã fii”, lãsau o impresie mai mult decât penibilã, însã hãhãiturile, aş zice, de rigoare („ce tari sunt glumele mele!”) veneau sã şteargã impresia iniţialã şi sã treacã în contul proaspãtului cotrocean un sentiment de siguranţã, tipic deţinãtorului de putere proaspãt uns. Cine sã fie atent, în asemenea circumstanţe, la detalii de acest gen? În cel mai bun caz, un taliban bãsist de ultimã orã. Aşa s-a ajuns la concluzia stupidã, profund lipsitã de conţinut, cã Adrian Nãstase este simbolul corupţiei din România şi cã încarcerarea sa ar fi performanţa supremã a Justiţiei româneşti.

În faţa unui personaj abject, totalmente lipsit de caracter, ca Traian Bãsescu, a contat foarte puţin (spre deloc) faptul cã Nãstase oprise, în 2004,  decizia juridicã în Dosarul Flota. Aşa se întâmplã la noi: pe cine nu laşi sã moarã…

Dar, dacã e sã ieşi în faţã cu nişte „rezultate de excepţie”, totul se explicã.

Luni, când, dinspre sferele Puterii, soseau zvonuri insistente, dar şi contrariante, privind posibilitatea ca, de la 1 aprile, sã zicem, sau, în cel mai rãu caz, începând cu a doua jumãtate a acestui an, salariile şi pensiile românilor sã creascã, dinspre alte înalte sfere, cele ale Justiţiei autohtone, sosea nu un zvon, ci o ştire cât se poate de…adevãratã: fostul premier al României, Adrian Nãstase, a fost condamnat la doi ani de  închisoare, cu executarea pedepsei, în aşa-numitul dosar „Trofeul calitãţii”. Prin pieţele publice din marile oraşe ale României, gerul nu alungase chiar pe toţi protestatarii, astfel cã ştirea despre condamnarea lui Adrian Nãstase şi zvonurile legate de o posibilã creştere a salariilor şi pensiilor aveau toate şansele sã cadã pe un teren fertil, dacã e sã ne raportãm la nevoia presantã a autoritãţilor de a pune surdinã manifestãrilor de stradã. Simple coincidenţe? Mai degrabã, nu. Experienţa ultimilor douãzeci şi doi de ani ne-a lãmurit asupra tipurilor de reactivitate de care sunt în stare guvernanţii români de toate culorile posibile în situaţii precum cea de faţã, când nemulţumirile populaţiei se mai întâmplã sã dea în clocot. Ne adunãm undeva, în vreo încãpere, ne mai dãm cu pãrerea despre una, despre alta, dupã aceea mai servim gloatei câte o limbã de pisicã sau, dupã caz, o fiolã de sânge. Politic, desigur. Cazul condamnãrii lui Nãstase, pus pe rol în urmã cu vreo nu ştiu câţi ani şi vizând evenimente din 2004, dar, chipurile, clarificat exact acum, în an electoral, în cursul unor proteste de stradã în plinã derulare şi, culmea, chiar în timpul unei, zice-se, importante sindrofii politice desfãşurate la Bruxelles. Sigur, trebuia sã ne dãm seama mai demult cã, ori de câte ori ajunge prin, vorba aia, una din capitalele Europei, Traian Bãsescu se simte dator sã poarte-n vârf de bãţ câte un trofeu de preţ de pe ogorul campaniei anticorupţie. Astfel, mai iese un raport cât de cât favorabil pe Justiţie, în felul acesta mai pot fi fãcute uitate derapajele grosolane de la regimul de viaţã democraticã, pe care anumite foruri continentale le condamnã doar declarativ, dar, dacã interesele o cer, le trec sub tãcere. Aşa şi acum. Într-un moment când cota sa, în sondajele din ţarã, e aproape de zero, Traian Bãsescu a venit cu o „pradã”aşa de mare, încât cred cã Europa a intrat în fibrilaţii. Mã tem, însã, cã românii nu au prea gustat acest scenariu subversiv, cu care, de altfel, s-au obişnuit de-a lungul vremii şi de care au ajuns sã se dezguste. Spun asta, gândindu-mã la efectele imediate ale anunţului privind condamnarea fostului premier la doi ani de închisoare. Exceptând nişte talk-show-uri exaltate, într-un sens sau în altul, ecourile condamnãrii lui Adrian Nãstase au fost, mai degrabã, nefavorabile. Pe mai toate reţelele de socializare, oamenii simpli s-au solidarizat cu zecile cu Adrian Nãstase. Aş zice, pe drept cuvânt. Adrian Nãstase este – o spun pentru a nu ştiu câta oarã – unul dintre cele mai bune produse (dacã nu chiar cel mai bun!) ale politicii româneşti postdecembriste. A dovedit o culturã politicã şi juridicã deosebite, o prezenţã de spirit şi o prestanţã socialã remarcabile, în cele mai dificile momente, a îndeplinit câteva dintre cele mai înalte funcţii în stat şi, în ciuda a tot ceea ce i se poate reproşa (aroganţã, infatuare, poate chiar abuzuri) perioada în care s-a aflat în fruntea Guvernului a fost poate cea mai fastã de dupã decembrie 1989. Asta au recunoscut-o pânã şi adversarii tradiţionali. Prigoana la care        l-au supus, dupã alegerile din 2004, Bãsescu şi regimul lui este o dovadã cã de Adrian Nãstase şi nu de altcineva le-a fost şi le este fricã.
Pantru a-l elimina Bãsescu şi ai lui nu s-au dat în lãturi de la nimic. Au mers pânã acolo încât şi-au aservit (prin Geoanã, Ponta şi alţii) fostul mare partid al social-democraţiei româneşti.
Pentru toate aceste motive, mã alãtur şi eu glasului strãzii:Jos Bãsescu!