Am aflat de curând de la unul din canalele mass media locale cã se apropie momentul mult aşteptat al finalizãrii lucrãrilor de reabilitare a edificiului Palatului Cultural din Drobeta-Turnu Severin şi de reintroducere a acestuia în circuit public.
Avem ocazia, în acest context, de a supune atenţiei Primãriei şi Consiliului local al municipiului Drobeta-Turnu Severin o propunere care, dacã ar fi împãrtãşitã şi confirmatã printr-o hotãrâre în referire, ar avea darul, în opinia noastrã, de a realiza o îngemãnare a prezentului promiţãtor din viaţa Palatului cu trecutul sãu glorios, întruchipat în egalã mãsurã de opera sãvârşitã în jurul sãu, ca şi de personalitãţile care au înfãptuit aceastã operã.
Suntem convinşi cã o cinstire acordatã acestor personalitãţi, cuvenitã necondiţionat în lumina meritelor lor arhirecunoscute, s-ar realiza prin încrustarea numelor lor, la propriu şi la figurat, pe frontispiciul spaţiilor de astãzi ale Palatului, urmând a deveni accesibile şi familiare şi generaţiilor de astãzi şi viitoare ce vor trece pragul acestuia.
Un astfel de spaţiu este Sala Mare a Palatului, destinatã de la început, marilor spectacole susţinute, timp de peste nouã decenii, la Teatrul din Turnu Severin, şi care ni se pare potrivit a purta numele lui Coriolan Iosif Buracu, directorul cunoscut şi prestigios al instituţiei. El a fost adus de ctitorul acesteia, Teodor Costescu, sã-i fie primul director şi s-o administreze, ca expresie a noii ordini realizate în organizarea statalã a românilor dupã 1918.
Când l-a ales pe Coriolan Buracu pentru aceastã demnitate, Teodor Costescu ştia foarte bine ce reprezenta pentru românitate bãnãţeanul nãscut la 15 mai 1888 în comuna Prigor, din Caraş-Severin. Ca dovadã, în decizia ce-i era comunicatã viitorului director se precizau urmãtoarele: “Consiliul de Administraţie a hotãrât ca postul primului director al acestui Aşezãmânt de artã şi culturã, care acum devine cel mai mãreţ monument închinat unirei tuturor românilor, sã-l ofere unui român din Banat, care a luptat pentru ideea naţionalã, a luptat pentru propãşirea culturei şi care a suferit închisoarea pentru aceasta, din partea ungurilor”.
Preot, om politic, luptãtor pentru unitatea românilor şi descendent al unei vechi familii grãnicereşti bãnãţene, cu studii la Budapesta, Viena, Blaj şi Braşov, încununate de Institutul Teologic din Caransebeş, hirotonisit preot în 1912, colaborator activ la ziarele „Românul” din Arad şi „Drapelul” din Lugoj, cu o intensã activitate proromâneascã pentru care a fost încarcerat în vara anului 1914 şi apoi trimis pe front în Galiţia, iniţiator al constituirii în 1918 a Consiliului Naţional Român şi gãrzilor naţionale în districtul Mehadia, Coriolan Buracu reprezenta un simbol viu al luptei românilor pentru unitate naţional-statalã.
Dupã încheierea Rãzboiului Reîntregirii, acesta promovase şi desfãşurase o bogatã activitate culturalã în zona Mehadiei, înfiinţând Muzeul „General Nicolae Cena” la Bãile Herculane (1921).
Chemat în 1924 la Turnu Severin pentru a fi numit director al Palatului Cultural şi al Bibliotecii „I.G. Bibicescu”, Coriolan I. Buracu a participat printre altele la organizarea Muzeului „Dr. C.I. Istrati”, la distribuirea de carte comunitãţilor româneşti din ţarã şi de peste hotare şi la organizarea conferinţelor ţinute în cadrul Universitãţii Populare, pânã la sfârşitul deceniului al treilea al secolului trecut, lãsând la Turnu Severin o amintire de neşters, rãmasã vie şi chiar augmentatã şi dupã reîntoarcerea şi restabilirea lui în locurile de baştinã, ca deputat şi senator P.N.Ţ. de Caraş în anii 1928 – 1931 şi 1932 – 1933.
În perioada 1934 – 1943 a fost preot militar cu gradul de maior şi apoi locotenent-colonel la regimentele grãnicereşti create în urma demersurilor sale pe lângã Casa Regalã, pentru ca, în calitate de preţuitor necondiţionat al valorilor naţionale şi istoriei româneşti, Buracu sã fie şi cel care a adus în ţarã de la Budapesta osemintele lui Eftimie Murgu, eroul revoluţiei româneşti paşoptiste din Banat, reînhumându-le la Lugoj.
Dupã intrarea ţãrii în sfera de influenţã sovieticã, din cauza trecutului sãu incomod pentru puterea comunistã, în 1948 a fost arestat de securitatea din Oraviţa, condamnat şi trimis la „Canal” de unde a fost eliberat în 1953.
Iatã, deci, numai câteva dintre motivele pentru care am fãcut propunerea de mai sus, apreciind cã, prin opera înfãptuitã la Turnu Severin, numele lui Coriolan Iosif Buracu meritã cu prisosinţã sã fie încrustat pe edificiul Palatului Cultural severinean, urmând a se prenumãra printre reperele demne de neuitare ale istoriei culturale a reşedinţei Mehedinţilor.
Documente oficiale, corespondenţã şi fotografii cu privire la prodigioasa activitate a lui Coriolan I. Buracu, în calitatea sa de prim director al Palatului Cultural, se gãsesc în posesia Arhivelor Naţionale Mehedinţi.
Prezentãm, în Anexã, scrisoarea trimisã de Teodor Costescu lui Coriolan Buracu cu propunerea de a prelua conducerea Palatului Cultural.
1924-mai-20
Sfinţiei Sale
Pãrintelui Buracu
Mehadia
Cu onoare, vã facem cunoscut cã, Consiliul de Administraţie al Societãţii Culturale TEATRUL oraşului Turnu-Severin, în şedinţa ţinutã la 10 Mai crt., a decis sã ofere Sfinţiei-Voastre postul de prim director al mãreţului Palat Cultural din Turnu-Severin, ridicat prin jertfa tuturor oamenilor de bine din toate pãturile sociale din oraşul şi judeţul nostru.
Pentru aceastã ofertã ce vi se face, Consiliul de Administraţie a avut în vedere urmãtoarele motive: Palatul Cultural s-a ridicat aci, în Turnu-Severin, încã înainte de rãzboi, ca în oraşul de la vechea frontierã sã se înalţe o clãdire monumentalã de unde sã radieze cultura şi sentimentul naţional la fraţii care erau sub sclãvia duşmanilor de veacuri, dându-le nãdejde în zilele ce vor sã vie.
Dumnezeul moşilor şi strãmoşilor noştri, prin armele victorioase ale aliaţilor noştri şi prin jertfa neasemuitã a Neamului nostru, a desfiinţat hotarele, a rupt cãtuşele, adunând laolaltã pe toţi fraţii de pretutindeni.
Pentru a simboliza acest act fãrã pereche în istoria Neamului nostru, Consiliul de Administraţie a hotãrât ca postul primului director al acestui Aşezãmânt de artã şi culturã, care acum devine cel mai mãreţ monument închinat unirei tuturor românilor, sã-l ofere unui român din Banat, care a luptat pentru ideea naţionalã, a luptat pentru propãşirea culturei şi care a suferit închisoarea pentru aceasta, din partea ungurilor.
Cum Sfinţia-Voastrã întruniţi toate aceste condiţiuni, ne simţim foarte onoraţi a Vã oferi acest post atât de important şi onorific, rugându-vã sã binevoiţi a ne comunica hotãrârea D-voastrã în termen de cel mult 8 zile.
Binevoiţi a primi, Cucernice Pãrinte, pe lângã admiraţia noastrã, şi asigurarea stimei ce vã pãstrãm.
Preşedinte, T. Costescu
Gest pilduitor al marelui Ctitor, demn de a fi redescoperit astãzi, înlãturând colbul – vorba cronicarului – de pe numele unuia dintre înaintaşii noştri de seamã.

ÎNTRU CINSTIREA MEMORIEI ÎNAINTAŞILOR – partea a doua -

În numãrul trecut al „Obiectivului mehedinţean”, în ideea readucerii în atenţie a marilor personalitãţi ale oraşului şi încrustãrii numelor lor pe monumentele acestuia, pledam în faţa administraţiei severinene (Primãria şi Consiliul local) pentru atribuirea numelui lui Coriolan Iosif Buracu Sãlii de spectacole a Palatului de Culturã severinean.
În cele ce urmeazã, continuãm acest demers propunând „redescoperirea” a încã douã nume cãrora Severinul le datoreazã mult şi care se cuvin pãstrate şi reîncorporate memoriei locului.
Este vorba despre Xavier Villacrosse şi dr. Constantin I. Istrati.
Nãscut în jurul anul 1790 în Catalunia şi mort în 1855 la Bucureşti, Xavier Villacrosse a fost arhitect, cu studii de specialitate la Paris. La scurt timp dupã terminarea acestora şi în împrejurãri necunoscute, el a venit în Ţara Româneascã, într-o perioadã de dezvoltare a construcţiilor de locuinţe în stil occidental, dupã revoluţia din 1821 şi, în special, dupã intrarea în vigoare a Regulamentului Organic.
Dupã descinderea în Valahia, Villacrosse a obţinut, fãrã mari dificultãţi, contracte pentru diverse lucrãri, devenind în relativ scurt timp un arhitect cunoscut în Bucureşti. Dupã planurile sale, aici a fost construit Palatul Ghica, din apropierea lacului Tei (începând cu 1822), a fost transformatã casa lui Dinicu Golescu (1837), a fost reparatã Mãnãstirea Radu Vodã (1839, dupã cutremurul din anul precedent) şi au fost refãcute bisericile Sfântul Gheorghe Nou (1851, dupã „Focul cel Mare” din 23 martie 1847) şi Sfântul Spiridon Nou (1852-1858).
În 1840, Villacrosse a ajuns „arhitectonul” (arhitectul şef) al Capitalei, funcţie îndeplinitã pânã în 1848, iar în 1843 „s-a împãmântenit” prin cãsãtoria cu Polixenia, fiica dragomanului Petros Serafim.
Între timp, în 1835 s-a întâmplat şi faptul cu urmãri atât de adânci pentru Noul Oraş Severinul, a cãrui înfiinţare fusese hotãrâtã cu predlojenia plenipotentului prezident al Sfatului Administrativ al Ţãrii Româneşti, Pavel Kiseleff, la 22 aprilie 1833. În 1835 lui Villacrosse i s-a încredinţat întocmirea planului dupã care urma sã se ridice nouã urbe. Spre deosebire de planul iniţial al acesteia, întocmit de inginerul de origine austriacã Moritz von Ott, planul lui Villacrosse a avut meritul de a fi prevãzut fundarea şi dezvoltarea oraşului mai spre nord-vest de amplasamentul iniţial, permiţând astfel conservarea monumentelor antice ale Drobetei.
Planul Villacrosse a început sã fie pus în aplicare efectiv începând cu anul 1835 şi, timp de câteva decenii, pânã spre 1860-1861, a constituit baza edificãrii centrului istoric de astãzi al Severinului, în jurul cãruia oraşul s-a extins permanent, în forme mai mult sau mai puţin fireşti. Vorbind despre oraş, arhitectul catalan împãmântenit în Valahia, îl vedea ca pe “un amfiteatru cu o bunã privelişte spre Dunãre”, “înconjurat de dealuri împãdurite” şi “presãrat cu ruinele construcţiilor romane”. În opinia lui, locul pe care urma sã se ridice Severinul pãrea „fãcut pentru plãcerea spectatorilor”, de vreme ce “aşezarea caselor va oferi spectacolul cel mai încântãtor şi cel mai teatral”, ca la Alexandria, oraşul luat ca model, sau ca la “Torino, Bologna şi alte oraşe italiene pe care nu fãrã încântare le-am parcurs”. Astfel, oraşul ar fi atins acel statut de naturã sã aducã ”fericirea indivizilor, familiei, societãţii”.
Cã Severinul s-a dezvoltat pânã astãzi într-o perspectivã modernã, occidentalã, în spiritul celor imaginate în prima jumãtate a secolului al XIX-lea de cãtre acest catalan românizat, care şi-a pus în chip peremptoriu amprenta asupra oraşului, conferindu-i o personalitate şi o pecete inconfundabile, de atâtea ori invocate în referirile la configuraţia sa, este o realitate deasupra oricãrei îndoieli.
Este uimitor, de aceea, cã într-o astfel de urbe, a cãrei infrastructurã musteşte, onomastic vorbind, de atâtea nume cu rezonanţã istoricã, unele nu întrutotul justificat, timp de aproape douã veacuri de existenţã nici o administraţie severineanã nu s-a gândit sã atribuie unuia din punctele de referinţã ale oraşului numele lui Villacrosse.
Iatã de ce ni se pare nimerit ca actuala echipã de conducere a municipiului sã repare aceastã nedreptate, atribuind numele lui Villacrosse unui astfel de loc, care poate fi oriunde în oraş, dar, fiindcã veni vorba, ce ar fi dacã un asemenea punct ar fi, de pildã, Piaţa Fântânii cinetice, sau piaţa din faţa Prefecturii (Piaţa Drapelului), locuri care, nefiind încã botezate, dupã ştiinţa noastrã, şi neavând în jur locuinţe, n-ar implica nici schimbãri în actele de identitate ale locuitorilor?
În ceea ce-l priveşte pe dr. Constantin I. Istrati, acesta a fost una dintre personalitãţile publice importante ale societãţii româneşti din ultimul sfert al secolului al XIX–lea şi primele douã ale celui urmãtor.
Se nãscuse în anul 1850 în oraşul Roman şi se trãgea dintr-o familie de aleasã condiţie, cu solidã stare materialã şi bine aşezatã între spiţele moldovene de vazã ale timpului. Posesoare de proprietãţi, cu înrudiri în societatea înaltã de la Est de Carpaţi, familia Istrati a dat cãrturari de talia unui Nicolae Istrati (1818-1862), antiunionist convins şi autor al dramei Mihul, o trãsãturã din resbelul lui Ştefan cel Mare cu Matei Corvin, regele Ungariei, scriitor plasat de George Cãlinescu în literatura românã printre reprezentanţii poeziei mãrunte.
Constantin I. Istrati a fost chimist şi medic, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române (din 1899) şi al mai multor societãţi ştiinţifice strãine, unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie şi nu în ultimul rând om politic cu vizibilitate, membru al Partidului Conservator – Democrat condus de Take Ionescu şi apropiat al Casei Regale a României .
Ca om de ştiinţã, a fãcut cercetãri asupra bogãţiilor naturale ale ţãrii (sare, petrol, chihlimbar, ozocheritã etc.), descoperind o clasã nouã de coloranţi, „franceine”.
În anul 1890 a înfiinţat Societatea Românã de Ştiinţe, iar în anul 1902 Asociaţia Românã pentru Înaintarea şi Rãspândirea Ştiinţelor.
Dacã opera ştiinţificã a dr. C. I. Istrati şi contribuţiile sale în domeniile chimiei şi medicinei au fost demult bine cunoscute, activitatea lui culturalã şi socialã, pasiunea sa pentru istorie, pentru trecutul şi izvoarele istoriei româneşti, pentru strângerea, pãstrarea şi valorificarea lor în colecţii şi muzee au rãmas, nemeritat, în umbrã.
Puţini sunt, de pildã, astãzi, cei care ştiu cã, în 1913, dr. C. I. Istrati a scris o caldã şi eruditã prefaţã la celebra lucrare a lui N. Densuşianu, Dacia preistoricã, şi cã, mai mult decât atât, pe baza fişelor lui Densuşianu, el a completat manuscrisului lucrãrii de la p. 1121, la care ajunsese autorul pânã în ajunul morţii, la p. 1152, ultima tipãritã a celebrei şi controversatei epopei densuşiene despre istoria strãveche a spaţiului românesc şi balcanic.
Gestul lui Istrati, dimpreunã cu tot ceea ce el a întreprins pe tãrâm cultural, avea la bazã preţuirea cu totul particularã pe care omul de ştiinţã a acordat-o trecutului naţional, care era „de o însemnãtate deosebitã pentru noi, ca şi pentru oricare popor care cugetã, se respectã şi are aspiraţiunile sale”. Trecutul – spunea Istrati – „desluşeşte prezentul şi îndrituieşte spre anumite avânturi în viitor, aratã izvoarele de viaţã, puterea şi rãdãcinile unui popor, raţiunea de a fi, drepturile ce are şi nãzuinţele la care poate sã se încumete”.
Urmare a acestei reprezentãri asupra trecutului naţional, Istrati socotea cã datoria fireascã a iubitorului de istorie era sã facã astfel încât sã previnã pierderea mãrturiilor acestuia, conservându-le pe toate cãile, în regim instituţionalizat sau individual, constituind colecţii publice sau particulare şi punându-le la îndemâna celor interesaţi, ca dovezi ale patrimoniului cultural naţional.
Mai mult ca sigur, C. I. Istrati moştenise pasiunea pentru istorie şi pentru izvoarele ei documentare de toate felurile de la mama sa, Maria Istrati, nãscutã Capşa. Strângând, încã de pe la 1848, timp de câteva decenii, documente despre familie şi ţarã, Maria Istrati-Capşa îi lãsase fiului sãu o colecţie în curs de constituire, pe care viitorul medic şi chimist o va prelua şi o va spori cu perseverenţã, în conformitate cu concepţia sa despre menirea izvoarelor istorice şi despre valorificarea lor în muzee.
Dupã circa o jumãtate de veac de acumulãri, în anul 1897 dr. Istrati şi-a expus pentru întâia oarã colecţia într-un spaţiu public, la Câmpina, sub denumirea „Colecţia Maria Istrati-Capşa”, ca recunoaştere a meritelor celei care începuse sã strângã primele piese şi ca expresie a rostului ştiinţific şi educativ acordat unor astfel de iniţiative.
De la 1900 şi pânã la 6 iunie 1906, când a fost inauguratã Expoziţia Generalã a României pe care dr. Istrati a pregãtit-o în calitate de comisar general, colecţia a fost mutatã integral de la Câmpina în Capitalã şi dezvoltatã în continuare de acesta, pânã la declanşarea Primului Rãzboi Mondial.
În anii 1916-1918, când dr. C.I. Istrati s-a aflat la Paris, unde a şi murit, dupã o prodigioasã activitate pusã în slujba împlinirii idealului naţional al românilor, colecţia a avut de suferit, în Bucureşti, din cauza trupelor strãine de ocupaţie. În aceeaşi perioadã, parte din valorile sale documentare au fost expuse şi degradate din cauza acţiunii distructive a factorilor atmosferici .
Dupã moartea lui C.I. Istrati, la 30 ianuarie 1918, colecţia acestuia a intrat temporar în patrimoniul Ministerului Cultelor şi Artelor. Apoi, la intervenţia lui Teodor Costescu, fost student al lui Istrati, la 16 martie 1923, acest minister a cedat colecţia, cu consimţãmântul soţiei doctorului Istrati, municipalitãţii din Turnu Severin. Academia Românã a reţinut pe seama sa “Colecţia Vasile Alecsandri” şi zece volume de cãrţi.
Într-un act în care sunt de recunoscut meritele indiscutabile şi insistenţa productivã a lui Teodor Costescu pe lângã familia Istrati, iatã cum justifica soţia rãposatului colecţionar, Aglaia Istrati, într-o scrisoare adresatã ministrului Cultelor şi Artelor, decizia sa de a ceda colecţia administraţiei severinene:
„Domnule Ministru,
Revenind asupra petiţiunii mele pe care am dat-o în luna decembrie anul trecut – probabil în 1923, n.n. -, vã rog cu onoare sã binevoiţi a nu împãrţi muzeul pe care l-a adunat o viaţã întreagã rãposatul meu soţ şi care astãzi se aflã în patrimoniul Ministerului Cultelor.
Dorinţa lui era sã se instaleze într-o clãdire specialã din Parcul Carol I, sau sã se dea oraşului T. Severin, care are pentru muzeul regional rezervatã o aripã întreagã în monumentala clãdire a localului de teatru din Turnu Severin.
Acest muzeu împreunã cu Biblioteca „Bibicescu”, compusã din 30 000 de volume, ar forma în acest oraş o operã culturalã nepieritoare, care ar aduce foloase foarte mari cauzei noastre naţionale.
Oraşul Severin, prin poziţia lui geograficã, fiind situat în apropiere de Banat şi mai ales de românii din Serbia şi Bulgaria, care au fost despãrţiţi prin vitregia vremurilor de patria noastrã, este vizitat sãptãmânal de mii de români şi din Banat şi de peste Dunãre, care vin cu diferite mãrfuri ca fructe, brânzã, cartofi, legume, lânã etc. etc. pe care le vând în Severin şi pleacã apoi încãrcaţi cu grâu, porumb, fasole şi alte alimente necesare existenţei lor.
De asemenea, sute de elevi din Banat şi chiar din Serbia vin regulat pe fiecare an ca sã viziteze frumosul oraş Turnu Severin, cum şi şcolile bine reputate din acest oraş şi care ar putea sã aibã la îndemânã, pe lângã Biblioteca „Bibicescu”, şi muzeul regional, care sã le arate originea nobilã a neamului nostru pentru ca astfel sã le întãreascã credinţa în puterea de muncã şi culturã înaintatã a poporului român.
Bazatã pe aceste puternice consideraţiuni, îmi permit a crede, domnule ministru, cã veţi binevoi a respecta dorinţa soţului meu de a da acest muzeu oraşului Turnu Severin, în aceleaşi condiţiuni cum s-a dat şi Biblioteca „Bibicescu”, cãci numai astfel aceste douã opere culturale, fiind împreunã, ar putea servi mai bine cauza românismului.
Cu deosebitã stimã,
Aglaia dr. Istrati”.
Adusã la Turnu Severin în cursul anului 1924, Colecţia Istrati, împuţinatã cu piesele pierdute în timpul ocupaţiei germane din 1916 – 1918 şi cu cele reţinute de Academie, a fost organizatã şi expusã sub titulatura “Muzeul Dr. C.I. Istrati” în clãdirea Palatului Cultural din reşedinţa Mehedinţilor, edificiu inaugurat la 30 noiembrie 1924 şi închinat înfãptuirii Marii Uniri din 1918. Piesele din colecţie, incluzând şi mobilier de expunere, au intrat, pe bazã de inventar, în administrarea Societãţii Culturale „Teatrul” oraşului Turnu Severin, prin preşedintele ei Teodor Costescu, fiind aranjate, pentru a da solemnitatea cuvenitã inaugurãrii Palatului Cultural.
Organizarea muzeului a urmat planul şi tematica sui generis stabilite de dr. C.I. Istrati cu prilejul expunerilor sale de la Câmpina şi Bucureşti, deşi în 1924 colecţia nu mai pãstra toate piesele componente. În organizarea din 1924, Muzeul „C.I. Istrati” a funcţionat pânã în 1932.
Dupã acest an, unul dintre cei care s-au implicat în resistematizarea muzeului a fost prof. Dumitru Tudor, viitorul universitar şi cercetãtor al antichitãţii clasice din Oltenia, care, alãturi de Pompiliu Costescu, nepotul lui Teodor Costescu şi director al Palatului Cultural, au îmbogãţit colecţiile istratiene cu noi piese documentare şi publicaţii provenind de la filosoful C. Dimitrescu-Iaşi, profesorii C. Lacreţeanu şi Al. Bãrcãcilã, precum şi de alţi deţinãtori de documente din zonã.
Ulterior celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, în aprilie 1949, Muzeul “Dr. C.I. Istrati” a intrat sub administraţia Comitetului Provizoriu al judeţului Mehedinţi, iar la începutul anului 1950 sub administraţia Comitetului Provizoriu al oraşului Turnu Severin, care a dispus doar inventarierea pieselor de arheologie şi numismaticã. În anul 1955, urmare a deciziilor Comitetului Provizoriu al oraşului Turnu Severin, iar apoi Sfatului Popular al raionului Turnu Severin Muzeul “Dr. C.I. Istrati” a fuzionat prin absorbţie cu Muzeul “Porţilor de Fier”. Bunurile aparţinãtoare fostului Muzeu “Dr.C.I. Istrati” au fost preluate de Muzeul “Porţilor de Fier”, însã treptat şi incomplet, noul deţinãtor organizându-le dupã cerinţele proprii. Piesele de arheologie şi etnografie cele mai reprezentative au intrat în expoziţia permanentã a muzeului, fiind puse în valoare prin mijloace muzeistice, în timp ce documentele, piesele cele mai numeroase şi mai valoroase sub aspectul conţinutului, au revenit secţiilor din structura muzeului, pentru ca, în 1978, sã fie preluate, în majoritate, de cãtre Arhivele Statului. Alte piese ale fostului Muzeu „Istrati” au rãmas în continuare la Palatul Cultural unde îşi afla sediul şi Biblioteca “I.G. Bibicescu” şi unde, o parte din ele, şi-au pierdut identitatea amestecându-se cu cele ale bibliotecii, iar altele au fost însuşite fraudulos de persoane fizice ori s-au pierdut.
Într-o perspectivã conclusivã, este limpede, credem, cã dr. C.I. Istrati a fost, cu adevãrat, unul din marii colecţionari ai ţãrii la cumpãna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, preferinţele lui fiind extrem de variate, dar cu aplecare declaratã spre istorie. Constituitã perseverent şi aproape programatic, colecţia lui a dat Patrimoniului Cultural Naţional piese dintre cele mai valoroase şi care, fapt meritoriu, din 1924 şi pânã astãzi se pãstreazã la Turnu Severin. Pentru aceasta dr. Constantin I. Istrati a reprezentat un reper puternic în ordinea culturalã a reşedinţei Mehedinţiului, fapt pentru care, graţie atenţiei şi generozitãţii lui Teodor Costescu întru cinstirea mentorului sãu, în perioada interbelicã Istrati a fost considerat, preţuit şi comemorat anual, în calitate de ctitor cultural al oraşului, de obicei împreunã cu I.G. Bibicescu.
Dupã rãzboi, în anii regimului comunist, aceastã tradiţie a fost abandonatã ca atâtea altele ce aminteau de figurile ilustre ale trecutului. Este momentul ca ea sã fie reînviatã şi de gãsit o formulã în acest sens, dând, numele lui Istrati, de pildã, fostei sãli de recepţie a Palatului Cultural, sãlii dinspre vest, unde a şi funcţionat Muzeul „Dr. C.I. Istrati” în perioada interbelicã.
Cu titlu informativ, aceastã salã a gãzduit numeroase evenimente culturale organizate în Severinul interbelic, iar august 1940 aici au avut loc tratativele dintre delegaţiile României şi Ungariei în problema Transilvaniei, preludiul la raptul cunoscut în istorie sub numele de Diktatul de la Viena, din 30 august acelaşi an.
Prof. dr. Tudor Rãţoi,
director, Arhivele Naţionale Mehedinţi