Capitalismul nostru cel de toate zilele nu ţine nici de luminã, nici de iertare, nici de toleranţã, nici de foame, nici de sete, nici de speranţã, nici de iubire creştinã, nici de veşnicie, n-are nici cea mai micã legãturã cu miracolul Învierii, ci doar cu ateismul „ştiinţifico-fantastic”, niciodatã în crizã. Uriaşii cu picioare de lut, cu doctorate în materie de agnosticism, care îşi trãiesc opulenţa în „Grãdinile suspendate ale Semiramidei”, închinîndu-se, cum spunea Balzac, zeului Mamon, vor avea soarta mielului de Paşti, mai devreme sau mai tîrziu. Se vor mînca între ei la mesele neoficiale, pînã la dispariţia speciei lor. Cînd vine vorba de îmbuibare, între lipsa de conştiinţã şi conturile din Cipru, înmormîntate în tãcere folositoare lor, cei peste 3500 de bogãtani români, mai au un singur dor: sã chefuiascã de Paşti la aceleaşi cumetrii de tip mafiot. De unde compasiune pentru popor? E ca şi cum ai pune un pix în ghearele unei maimuţe şi i-ai cere sã scrie o poezie. Mîntuitorul a îndurat şi pentru ei chinurile rãstignirii şi moartea de pe Cruce, dar ei continuã sã-şi trãiascã vieţile dupã modelul pãgîn, fãcîndu-L pe Iisus sã îndure din nou Vinerea Sfintelor Patimi.

Mîntuitorul în bunãtatea Lui e gata sã le ofere iertare, dacã se cãiesc şi o cer, dar gîndul lor stã la alte oferte. La praznicul cel mare al Învierii Domnului este binevenitã toatã suflarea. Românul tradiţional, care nu negociazã cu el însuşi cînd vine vorbã despre Dumnezeu, ştie sã facã diferenţa între credinţã şi spectacol şi primeşte cu post, curãţenie, milostenie şi rugãciune, Sfîntul Paşti. De unde au, de unde nu, de unde au economisit, românii vopsesc ouã, pun de veacuri pe masã o bucatã de miel, cozonaci şi pascã, nu uitã sã dãruiascã şi celor lipsiţi, dar sînt un popor mîndru pentru cã îl au pe Dumnezeu şi au credinţa în miracolul Naşterii şi al Învierii Mîntuitorului.

Minte cel ce spune cã spiritualitatea românilor trece mai întîi prin burtã. Paştele reprezintã pentru românii de pretutindeni evenimentul fundamental al creştinismului: Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi dupã rãstignirea Sa din Vinerea Mare, iar Biserica – cea „una, soborniceascã şi apostoleascã” – cel mai de seamã fapt istoric al omenirii, zidit pe adevãrul istoric şi tainic al Învierii lui Iisus Hristos. Sã mergem în miez de noapte în lãcaşurile Sfintelor Biserici! Slujitorii Domnului ne aşteaptã cu fãcliile aprinse pentru a-L vedea pe Iisus strãlucind în lumina cea curatã a Învierii.

Sã mergem sã luãm luminã, astfel ca în noi sã rãmânã lumina şi dragostea lui Iisus. Sã mergem sã cîntãm împreunã cu Sfîntul Damaschin: „Acum toate s-au umplut de luminã, cerul şi pãmântul şi cele de dedesubt. Sã prãznuiascã toatã fãptura, Învierea lui Hristos, întru Care s-a întãrit”. Sã mergem cu toţii sã ne bucurãm triumful milenar, care nu se poate compara cu niciunul din cele prin care trecem de-a lungul vieţii noastre. Domnul şi Mîntuitorul nostru ne va binecuvînta pe toţi cu darul sfînt al iubirii Sale de oameni, cu dragoste frãţeascã, cu dorinţa de bine şi pace lãuntricã. Dacã pentru unii fraţi ai noştri Sãrbãtoarea Paştilor rãmâne, totuşi, o sãrbãtoare fãrã prea mari semnificaţii, este, poate, pentru cã au lãsat nelãmurite facultãţile sufletului, iar spiritul lor nu-l poate simţi pe Hristos înviind. Dacã inima este angrenatã în goana dupã aur şi în lupta împotriva oamenilor, nu mai încape în ea nicio bucurie duhovniceascã. Dacã pe tronul raţiunii stau viclenii şi minciuni, nu se mai pune problema unor gînduri adevãrate, realmente raţionale. Adevãrul gîndirii este jertfelnicia: atunci cînd vreun om are un gînd jertfelnic, sã ştie cã se aflã în adevãr. Dacã tot trupul musteşte plãcere, nici vorbã de curãţire. Aşadar, Hristos, prin Biserica Lui, al cãrei cap este în veac, ne cheamã la Înviere, dar nu oricum, ci cu voinţã nestrãmutatã de îndreptare şi cu fapte care sã o demonstreze.

Cu cît mai mare ne va fi bucuria, cu atît se vor întãri credinţa şi nãdejdea, bazate pe existenţa adevãrului cã Hristos a Înviat!

Maria Diana Popescu, Agero www.agero-stuttgart.de