Mizerabil an, acest 2012. Mizerabil, urât şi apãsãtor. Nu era suficientã mult invocata crizã, nu era îndeajuns de rãscolitor marasmul existenţial în care se zbate întreaga societate româneascã, în fine, nu ne ajungea tuturor starea de maximã confuzie indusã de realitatea politicã a ultimelor luni. Ne mor în serie oamenii de valoare. Ca şi în 2009, dacã mi-aduc bine aminte – era şi atunci campanie electoralã! – şirul celor care, în acest an, au trecut la cele veşnice – scriitori, muzicieni, actori, oameni de ştiinţã, intelectuali de mare calibru – pare sã nu se mai sfârşeascã. Nu ştiu dacã greşesc, dar o astfel de serie neagrã nu am mai avut cam de la începutul deceniului 80-90, când, în doar câţiva ani, s-au prãpãdit Marin Preda, Nichita Stãnescu – cei mai mari scriitori români de dupã rãzboi – dar şi doi dintre cei mai reprezentativi actori ai aceleiaşi perioade, Amza Pellea şi Octavian Cotescu. În 2009, îl pierdeam, între mulţi alţii, pe remarcabilul actor Gheorghe Dinicã, un om care şi-a petrecut ultimele trei sãptãmâni  într-un spital din Bucureşti, fiind menţinut în viaţã cu ajutorul aparatelor. Nici astãzi miile de admiratori ai maestrului nu sunt pe deplin edificaţi asupra naturii bolii sale. Dar, asupra lui Gheorghe Dinicã, voi reveni. Anul acesta, ne-au pãrãsit poeţii Constanţa Buzea şi Romulus Vulpescu, precum şi actorii Iurie Darie şi Şerban Ionescu, personalitãţi care şi-au reprezentat, din prima linie, propriile domenii de activitate. Am zis cã revin la Gheorghe Dinicã pentru cã exemplul lui este edificator. La fel, aş zice, ca şi cel al lui Şerban Ionescu. Deşi avea 75 de ani, Gheorghe Dinicã lãsa oricui o tonicã senzaţie de robusteţe. Oricum, boala sa, aceea care o fi fost, era, spre deosebire de cea care l-a doborât pe Şerban Ionescu, foarte bine mascatã. Asta mã face sã mã întreb dacã nu cumva, la fel ca în atâtea cazuri de artişti celebri, Gheorghe Dinicã a fost, în realitate, învins de istovitorul efort creator depus de-a lungul unei cariere impresionante, pe altarul artei actoriceşti. Pentru cã Gheorghe Dinicã a ilustrat exemplar categoria celor care, dând curs prioritar propriei vocaţii, au înţeles sã trãiascã în, prin şi pentru arta lor.Altminteri, viaţa, viaţa asta de zi cu zi, la care cu toţii ne raportãm, exceptând aura de genialitate cu care l-a dãruit Dumnezeu, nu l-a rãsfãţat câtuşi de puţin pe Gheorghe Dinicã. Recent, am urmãrit pe postul public de televiziune, în reluare şi în chip de omagiu, unul din puţinele interviuri acordate în carierã de marele actor, realizat de Eugenia Vodã, dacã nu mî înşel, prin 1999 sau 2000. M-au impresionat, în mod deosebit, câteva lucruri. Deşi din filmele sale de referinţã  – „Felix şi Otilia” (retransmis la TVR în recentul week-end), „Un comisar acuzã”, „Cuibul de viespi”, „Secretul lui Nemessis”, „Filantropica”) s-ar putea înţelege altceva, Dinicã era extrem de zgârcit la vorbã. Spre deosebire de atâţia alţi actori, obişnuiţi sã turuie verzi şi uscate ori de câte ori vãd în faţã un microfon, dintr-un narcisism oarecum specific meseriei şi de înţeles pânã la un anumit punct, Gheorghe Dinicã vorbea cu strictã mãsurã, exact atât cât era necesar  pentru a nu pãrea cumva nepoliticos. În legãturã cu anii copilãriei şi adolescenţei (probabil frustranţi, sub aspectul unitãţii şi armoniei familiale) el prefera, în cel mai bun caz, generalitãţile neangajante şi inexpresive. Asta ca sã nu tacã, aşa cum, de fapt, şi-ar fi dorit. Întrebat apoi de ce s-a cãsãtorit atât de târziu, Dinicã a rãspuns, simplu, cã meseria l-a acaparat cu totul şi, dacã totuşi a fãcut acest pas decisiv, a fost din nevoia de a repune în echilibru unele compartimente ale vieţii sale intime. În fine, chestionat asupra rolurilor sale preferate, el a avut o atitudine de veritabil profesionist, arãtând cã un actor trebuie sã dea viaţã oricãrui rol, nu doar celor de care s-ar simţi atras structural. A avut, însã, şi un regret – acela de a fi ezitat şi, în cele din urmã, refuzat sã joace rolul lui Ilie Moromete. De ce? Personajul i se pãrea copleşitor şi îi era teamã de un eşec rãsunãtor. Modestie? Mai degrabã responsabilitate şi autoexigenţã dusã la extrem. Vãzând maniera stridentã în care Victor Rebengiuc l-a întrupat cinematografic pe celebrul personaj predist, înclin sã cred cã teama lui Dinicã era gratuitã, prin nimic motivatã. Iatã un motiv în plus de regret şi de durere faţã de trecerea în eternitate a unuia dintre cei mai mari actori pe care i-a avut vreodatã România şi care a reuşit sã dea un chip familiar genialitãţii.