* Deşi ziua persoanelor în vârstã este  pe 1 octombrie, prin presã propaganda despre felul cum autoritãţile îi vor cinsti pe bãtrânii patriei a început cu vreo douã sãptãmâni înainte. Semn cã trebuie sã ne aşteptãm la ceva foarte urât, gen cacealma sau cam aşa ceva.

* Epopeea eroi-comicã legatã de  privatizarea OLTCHIM pare sã nu se mai termine, deşi existã nişte… termene, nişte condiţionãri, nişte clauze. Scriu aceste rânduri duminicã, pe la orele serii, şi toatã lumea aşteaptã ziua de luni ca pe o izbãvire. În aceastã zi, ar urma sã fie semnat contractul de privatizare a celebrului combinat vâlcean. Va fi momentul adevãrului pentru mult prea agitatul patron al OTV, Dan Diaconescu, care, pânã una-alta, anunţã spectacole de sunete şi luminã, cu saci cu bani plimbaţi prin Piaţa Victoriei, spre a-l convinge pe Victor Ponta de solvabilitatea sa, şi cu plata salariilor restante cãtre muncitorii de la Oltchim. Nu ne permitem niciun fel de anticipãri asupra destinului OLTCHIM. Ceea ce ne îngrijoreazã cu adevãrat este extrem de marea agitaţie iscatã în jurul acestei afaceri, în care miroase strident a damfuri politicoide, filtrate insuficient prin labirinturile serviciilor de tot felul, dacã înţelegeţi ce vreau sã spun. Oricum, încurcãtura este abia la început şi este bine sã fiţi foarte atenţi, pentru cã, nu-i aşa, nici nu ştiţi ce pierdeţi…

* În sfârşit, s-a lansat pe piaţa politicii autohtone ARD, în traducere, Alianţa România Dreaptã, care reuneşte, în jurul PDL, PNŢCD, Forţas Civicã (sau cam aşa ceva) şi, probabil, alte câteva mizilicuri oportuniste. Evenimentul era aşteptat şi este unul firesc, atâta vreme cât USL nu pare sã dea semne de destructurare, aşa cum aşteptau unii sau cum prognozau alţii. Din pãcate pentru noua alcãtuire, purtãtorii de mesaj şi de imagine sunt aceleaşi personaje impopulare, absolut antipatice cu care  aceste partide, în special PDL, ne-au obişnuit: Monica Macovei, M. Neamţu, A. Papahagi şi alţii, în frunte cu un Vasile Blaga, care şi-a pierdut mult din prestanţã şi echilibru, câştigând, în schimb, în scorţoşenie şi în forţa cu care-şi încleşteazã deja celebrele fãlci. Un alt element care-i va trage, inevitabil, în jos este legãtura ombilicalã cu Traian Bãsescu, care, deşi nu a fost recunoscutã declarativ, existã.

* Cele trei graţii ex-pedeliste din Consiliul Local Drobeta Turnu Severin – V. Nicolae, M. Golea, D. Borugã – au fost asimilate atât de profund de foştii adversari politici, încât aproape cã alcãtuiesc o singurã fiinţã. Ce sã se dea duse? Abia dacã şi-au promovat… calitãţile în noul anturaj, abia dacã au gustat din aromele binefacerilor noii puteri. Partidul care le-a lansat pe orbitã, în urmã cu patru ani, PDL, încearcã zadarnic sã-şi recupereze… investiţia. Cele trei – asta e! – sunt nişte cauze definitiv pierdute. Fiindcã, pe lângã alte argumente, şi frumuseţea (realã sau pretinsã) are o perioadã a ei. Care, ce sã-i facem, trece…

* Ce vã spuneam ceva mai sus, mai exact cu douã-trei zile în urmã? Mai întâi, s-a fâsâit circul cu banii ridicolului Dan Diaconescu pentru salvarea OLTCHIM. Apoi, chiar de ziua lor, bãtrânii Severinului au luat o plasã de zile mari, ca sã zicem aşa. Anunţaţi din vreme de cuplul comico-fantezist Duicu-Gherghe cã vor primi nişte pachete, aproximativ o mie de  pensionari s-au strâns, luni la prânz, la Casa Tinerertului pentru a-şi primi „cadourile”. Li s-a servit muzicã popularã pe bãţ şi colivã sfinţitã la tavã. Desigur, în prezenţa unui impresionant sobor de preoţi. Duicu a lipsit de la promisa paranghelie. Probabil, vorba poetului, „dus în sat cu dorul”. A rãmas sã facã, nu-i aşa, oficiile de gazdã milosul şi duiosul primar Gherghe. Care a bâiguit ceva între promisiune şi imputare. Cã pachetele, aşa, mai spre Crãciun şi cã sus-puşii mai greşesc şi ei. Unde sunt, maistre, miorlãiturile de altãdatã cu grija faţã de bãtrânii noştri, miau, miau, mãi, mãi? Şi-au pierdut ecoul  prin tainiţele Castelului de Apã?

* Coşmarul  legat de procesul de validare (invalidare) a recentului referendum privind demiterea lui Traian Bãsescu pare sã nu se mai sfârşeascã. Credeam, în naivitatea mea, cã decizia Curţii Constituţionale a României de a amâna verdictul în aceastã chestiune pânã la 12 septembrie (dupã „rãzgândealã”, pânã la 31 august) va fi de naturã a linişti spiritele şi capetele mult prea înfierbântate ale  combatanţilor. Aiurea! Totul s-a dovedit  o jenantã manevrã a respectivului organism, pentru a câştiga timp în vederea gãsirii unei soluţii menite a-l salva pe Bãsescu de demitere, prin urmare de la dezastrul cel fãrã de întoarcere. De unde, iniţial, „curtenii” solicitaserã un soi de minirecensãmânt pentru reactualizarea listelor electorale, s-a ajuns la o suitã halucinantã de comunicate prin care aceiaşi „curteni”, la sugestia „Suspendatului din curticicã”, au încurcat în aşa manierã iţele afacerii încât, probabil, în cele din urmã, cu toate cele şapte milioane şi jumãtate de voturi favorabile demiterii sale, Bãsescu se va reîntoarce la Cotroceni. Evident, cu onoarea fãcutã ferfeniţã, dar se va re întoarce. Întrebarea e: a avut omul acesta onoare vreodatã? Cine mai stã sã reflecteze la aşa ceva? Se pare cã suntem cu toţii victimele unui blestem: nu vom scãpa de acest sinistru cetãţean prea curând, indiferent ce am face. Eu, unul, mi-am pierdut orice speranţã în acest sens. Mã voi pensiona, probabil voi şi muri, cu Bãsescu pe capul meu.

* Unii compatrioţi sunt şi mai naivi, considerând cã Bãsescu se va plictisi de acest scandal şi cã, sub presiunea celor şapte milioane şi jumãtate de voturi împotrivã-i, va demisiona. Sfântã naivitate! Bãsescu sã demisioneze? Fugiţi, fraţilor, de-aci! Pãi cu flacãra democraţiei cum rãmâne? Ce simbolisticã mai rãmâne din ea în mâinile unui om de rând? Omul de rând aţi vãzut de ce e în stare: o ia (flacãra, de!), ameninţã cã ţi-o bagã in the popow, dupã care ţi-o aruncã dispreţuitor în canal. Nu, nu în Canalul Dunãre-Marea Neagrã, acolo tot ar fi ceva, ci într-un canal colector de dejecţii din, sã zicem, Orşova.

* Râdem noi, râdem (şi nu-i deloc râsul nostru!), iar scroafa referendumului deja agonizeazã in the cotetz. Ceva necurat se întâmplã şi prin USL,  confruntat, încã de la începutul acestei sãptãmâni, cu o suitã de demisii din Cabinetul pontist – Rus (eterna mârţoagã „troianã”), Victor Paul Dobre (un Trahanache în versiune vag revãzutã şi insesizabil adãugitã) şi încã vreo doi, dacã nu chiar trei. Niciunul dintre aceştia nu a reuşit sã arate ceva. Ca şi ceilalţi, de altfel, care, mergând pe aceastã logicã, nu ştim de ce încã nu demisioneazã şi ei. Iar Ponta, dupã ce a fost (şi s-a) fãcut de kko, chiar nu înţeleg ce mai aşteaptã. Sã le gãseascã locul potrivit în guvern catastrofelor Marga şi Corlãţean, campionii fiţelor rãsuflate şi ai inegalabilelor competenţe nedovedite vreodatã? Ei sunt oamenii cu care vreţi sã faceţi „o ţarã ca afarã”, bãi caraghioşilor? Cândva, PSD era considerat un rezervor de oameni competenţi, pe care îi  mai împrumutau şi altora. Dupã cum au gestionat referendumul, împreunã cu „partenerii” liberali, nu prea îi vãd bine deloc la apropiatele alegeri. Şi, din pãcate, nu mai e nevoie de prea mulţi paşi greşiţi pentru a pierde tot câştigul  electoral de la locale.

* Dar cea mai bulversantã declaraţie aparţine lui Victor Ponta, care, deşi cu scroafa referendumului în cocinã, vorbea senin de reconciliere! Asta, în timp ce Bãsescu suduie  la ei, zi de zi,de dicolo de gardul curticicãi. Vã spun eu: ãştia  – şi unii, şi alţii – sunt înţeleşi, din nou, sã tragã o ţeapã istoricã poporului care a crezut în ei! Huoo! La oase, hahalerelor!

* Mult lãudatul Lucian Bute (altminteri, un bãiat cuminte, sfios şi, spre deosebire de alte vedete ale sportului autohton, cu picioarele pe pãmânt) a luat-o pe cocoaşe (pardon, la plex şi, vorba aia, în mufã!) de la un fel de zombie scãpat din tenebre, Froch, pre numele lui sau cam aşa ceva, într-un meci de box în care al nostru şi-a pus centura de campion mondial în joc. Cred cã lui Bute i se trage de când a acceptat sã intre în iureşul de mondenitãţi iniţiate de madam Udrea,  pe vremea când cheltuia cu frenezie miliardele Ministerului Turismului pe te miri ce. Aşa de temeinic a reuşit  Nutzi sã se lipeascã de imaginea multiplului campion, cã a reuşit sã-l secãtuiascã pe bietul om de toate sevele, de toate resursele sale tehnico-tactice. Ca de obicei, au sãrit din colţul lor contestatarii de serviciu ai campionului, care nu au scãpat prilejul de a-i reproşa cã titlutile mondiale pe care le deţine au fost câştigate în compania unor adversari mediocri. Treabã româneascã, în sfârşit, ce mai încoace şi încolo…

* În vremea asta, la Cannes, a fost premiat, pentru un scenariu obscur un film al lui Cristian Mungiu. Satisfacţie pentru premiul, în sine, nu şi pentru maniera în care numitul Mungiu speculeazã „cinematografic” realitãţile sordide ale unei Românii aflate în stadiu de metastazã moralã. Mai cred şi cã juriile de la marile festivaluri cinematografice suferã de tot felul de perversiuni în materie de gust. Gata!

* Dupã ce, sãptãmâna trecutã, duiosul şi impresionabilul primar al Severinului fãcea pe victima excedatã de presiuni politice şi se retrãgea în munţii patriei ca sã-şi regãseascã sinele rãvãşit, acum câteva zile, reîntremat, sigur pe sine, pe uluitoarea sa forţã de seducţie, domnia-sa a organizat o conferinţã de presã, în care a negat orice presiune exercitatã asupra sa. Sã vezi şi sã nu crezi aşa metamorfozã! Folosind un limbaj ambiguu, având o atitudine oscilând între modestie ipocritã şi aroganţã „subtilã”, maestrul Gherghe a crezut cã induce în eroare pe toatã lumea. Pe noi ne-a indus în oroare de-a dreptul, relevându-şi încã o datã detestabila duplicitate. Încurajat de un PSD aflat în cãutarea gloriei de altãdatã („nu-nvie morţii, e-n zadar, copile!”), dar destul de meşter la intrigi, Constantin Gherghe a lãsat sã se înţeleagã cã-i va lãsa, pe ultima sutã, în off side pe pedelişti. Adicã tocmai pe cei care l-au susţinut în 2008 sã ajungã primar. Mã tem cã  asta-i va fi fatal şi cã abia acest nou (eventual) gest de trãdare va transforma în amintire simpatia (pentru mine, şi acum ciudatã) pe care i-o purtau mulţi dintre severineni. Dar de ce spuneam eu cã mã tem? Nu mã tem deloc. Aproape cã mã bucur. Deşi „bucurie” nu-i poate termenul cel mai potrivit.