Şi în aceastã varã Parohia noastrã a desfãşurat, între hramurile Bisericii (Sf. Ilie şi Sf. Maria Mare), activitãţi cu tinerii în cadrul celei de a 19 a ediţii a Şcolii Parohiale de Varã. Cei 83 de copii din Eşelniţa şi din alte locuri (Timişoara, Tulcea, Herculane, Reşiţa), împãrţiţi pe grupe de vârstã şi Cercuri de activitãţi, coordonaţi de oameni dornici a (re)da un sens tinereţii (Wolf Selfida, Moacã Elisabeta, Cionca Oana, Tîrcã Clara, Radu Rodica, Cherescu Carmen, Anineanu Mihai, Pãunescu Mircea) s-au bucurat de o altfel de Şcoalã.
Ca preot iniţiator al acestei manifestãri parohiale sunt convins cã tinereţea nu se epuizeazã în sãvârşirea unor acţiuni prevãzute de un program (tipic), dar, pentru a deveni o permanenţã a Bisericii şi a şcolii, tinereţea are nevoie de simţire şi trãire. Pe drumul parcurs de Acasã la Şcoalã sau la Bisericã, copiii întâlnesc de la câini vagabonzi la motoare turate la maxim, de la boxe asurzitoare la înjurãturi pentru toate categoriile (de la cei vii la cei morţi, trecând chiar la sfinţi).
La pelerinajul de la mânãstirea Sfânta Ana, un tânãr aspirant la statutul de ziarist refuza sã intre în ctitoria ziaristului Pamfil Şeicaru. Întrebat, a rãspuns repede, crispat, dar simplu şi sincer: nu mã simt confortabil în Bisericã. Acesta este adevãrul, copiii noştri nu se mai simt confortabil la Şcoalã şi în Bisericã. Confortul lor a devenit minciuna, înjurãtura, vacarmul. Pãcat de tinereţile tale, spune câte un bãtrân, în şoaptã ce-i drept, când vede un copil trecând pe drum, nerostind românescul Sãrut mâna! Pãcat de sensibilitatea tinerilor, aş zice eu cel care observ cã existã (la Cercul de activitãţi literare, citindu-le câteva zeci de poezii, copiii au stabilit podiumul: locul I, Mama, de Al. Depãrãţeanu; locul II, Pe role, de Ana Blandiana; locul III, Cerbul, de Savatie Baştovoi).
Mai observ cã, şi aici trag un semnal de alarmã, sensibilitatea copiilor este eronat direcţionatã. Niciodatã tineretul nu a fost atât de mult derutat ca astãzi. Îmbolnãvit, socializarea a devenit marca înstrãinãrii de tot şi de toate, tineretul unei comunitãţi ajunge sã trãiascã doar virtual (deloc virtuos): duşi în drumeţie prin sat, în cãruţe, unii pentru prima datã, tinerii nu-şi mai (re)cunoşteau strãzile, uliţele, cimitirele (ce se aflã în acestea), nu ştiau rostul clopotelor din turla Bisericii, mulţi nu cunoşteau cã pe raza comunitãţii fiinţeazã o Fabricã de jucãrii (mulţumim pe aceastã cale domnului director Cristian Dascãlu pentru cadourile oferite).
Dar, rãul cumplit este altul, dezorientarea totalã vine din altã parte (deşi tot din interior). Parafrazându-l pe Georgios Mantzaridis, putem afirma cã ţinta tinereţii este trecerea de la interes la caracterul dezinteresat: astãzi oamenii servesc drept instrumente pentru realizarea unor scopuri ce se aflã în afara lor (Ed. Bizantina, 2006, p. 191). Întrebaţi de ce nu mai vin la Şcoala Parohialã, unii tineri au rãspuns: pentru cã avem alte scopuri mai înalte, suntem volun – tari! Aflând acest rãspuns m-am întristat şi am înţeles dezorientarea sãrmanilor tineri. Ei n-au nicio vinã. Vinovaţi suntem noi, ceilalţi, cei care am crezut cã o comunitate (indiferent cum s-ar numi ea) este în centru pentru cã are Centru. Centrul oricãrei comunitãţi a fost întotdeauna Biserica. Astãzi se cautã alte centre pentru a descentra o realitate, o moştenire. Pãcat. Arãtaţi-mi un astfel de proiect, finanţat cu bani grei, care pomeneşte o singurã datã termenii Bisericã, Credinţã. Scoând aceste realitãţi din sfera adevãrului nu poţi vorbi de nicio moştenire.
Pe vremea comunismului tinerii erau ţinuţi, brutal, la distanţã de Bisericã; Astãzi sunt îndepãrtaţi de Bisericã în mod viclean şi… voluntar.
Şcoala Parohialã de Varã Eşelniţa nu s-a vrut un proiect sau un simplu demers al Bisericii. Iatã, vizionar, de la distanţã, cum este aceastã realitate perceputã de un mare Om, Ana Blandiana: Şcoala de Varã, al cãrui program din acest an l-am primit, mi se pare o adevãratã operã. Este pentru mine o mare bucurie sã descopãr o asemenea dãruire, care, din pãcate nu este regula, ci excepţia în lumea noastrã. Dumnezeu sã vã dea puterea şi curajul de a nu renunţa sã vã treceţi sufletul şi chemarea în sufletele celorlalţi, cu speranţa cã vor ajunge astfel în viitor. (26 iulie 2015, Bucureşti).
Sunt convins cã viitorul tinerilor noştri trece, iarã şi iarã, prin tinda Sfintei Biserici, cã Aceasta rãmâne centrul oricãrei comunitãţi.

Urmele prãpãdului din toamna anului trecut se vãd şi acum la Eşelniţa, deşi au trecut şapte luni. În urma viiturii, sinistraţii au rãmas doar cu hainele de pe ei şi au fost adãpostiţi pe la rude sau în containere. Cea mai arzãtoare dorinţã a sinistraţilor din Eşelniţa este aceea de a avea din nou un acoperiş deasupra capului.
“Nu a mai rãmas nimic din casa mea, am muncit cu soţia mea în strãinãtate şi tot am investit în casã, am cheltuit peste 70.000 de euro. Acum am rãmas pe drumuri, nici haine nu mai avem, am rãmas sub cerul liber. Nimeni nu ne ajutã cu nimic”, spune un localnic din Eşelniţa. „Nu avem niciun ajutor, nimeni nu ne ia în seamã deşi suntem necãjiţi. M-au nenorocit inundaţiile, mi-au luat apele tot din casã. M-au ajutat oamenii din sat cu un dulap, cu ce au putut. Suntem cinci oameni care dormim într-o camerã”, se plânge o femeie.
Cu mari eforturi, oamenii îşi ridicaserã o cãsuţã fãrã sã se gândescã vreo clipã cã apele râului care taie localitatea ar putea sã le ia toatã agoniseala de-o viaţã.
„Nimeni nu ne ajutã cu nimic, cu niciun leu. Ridicasem casa cu banii câştigaţi de soţul meu în Suedia, iar acum dormim pe la rude, pe unde apucãm”, spune o altã femeie. „Am fãcut împrumut la bancã ca sã fac o casã, iar acum casa este crãpatã. Am fãcut Crãciunul şi Paştele în aceste vagoane. Avem 900 de lei de dat la bancã în fiecare lunã”, se plânge o altã localnicã.
Familia Frãţilã a rãmas sub cerul liber în toamna anului trecut şi de atunci doarme într-un container. A fãcut nenumãrate demersuri la Guvern, la Prefectura Mehedinţi, la Primãria Eşelniţa, în speranţa cã va veni un ajutor, cã vor avea din nou o casã.
„Situaţia este neschimbatã de la inundaţii. Eu şi familia mea am rãmas în vagonul acesta. Pentru noi sãrbãtorile sunt triste, noi vrem sã ne refacã casa. Eu muncesc, dar cea mai mare durere a mea este cã nu am casã”, spune Ion Filip Frãţilã. Se gândesc cu groazã cã din septembrie vor rãmâne şi fãrã aceste containere.
„Ni se iau vagoanele cã au fost închiriate doar pânã în septembrie pentru un an de zile, aşa ne-au spus de la Consiliu. Mie mai mi-a rãmas o parte din casã, am început sã consolidez, ca sã nu cadã, dar cei care au rãmas sub cerul liber, ce fac? Ne descurcãm greu fiindcã numai mama are o pensie de 500 de lei. Mai lucrãm şi noi cu ziua”, zice Ion Bãdoiu, un alt sinistrat de la Eşelniţa. În aceeaşi situaţie se aflã şi familia Rus. „Din septembrie nu s-a rezolvat nimic pentru noi, nu au venit nici mãcar sã ne consolideze casele la cei care mai avem ceva din ele. Noi aşteptãm, au zis cã vin cei de la Apele Române”, spune Ion Rus.