Obiectiv Mehedinţean » editorial

Localele: doar o scurtã bãtaie în ring

autor — Mon, 18 Apr 2016 10:29:56 +0000

În perioada aceasta prea plinã de tensiuni politice e destul de dificil sã te exprimi vizavi de realitãţile momentului, despre şanse electorale, candidaţi, partide. Lucrurile se învãlmãşesc de la o zi la alta şi senzaţia generalã e de aglomerare, precipitare şi nervozitate, ceea ce nu favorizeazã o analizã echilibratã şi lucidã. E vremea pulsiunilor şi sentimentalismelor, a pasionalitãţilor şi partizanatelor, nu a diagnosticului rece. Ultimele mişcãri pe scena politicã localã fac parte din acest concert lipsit de dirijor şi fãrã o partiturã prea clarã, şi în care fiecare instrumentist cântã dupã propria-i noimã şi stare de spirit, de aici şi senzaţia de hãrmãlaie cu care suntem deja obişnuiţi în pragul alegerilor. Sigur, interesele sunt mari, şi de aici şi tensiunile, agitaţia politicã. Dupã cum mai spuneam şi data trecutã mişcarea tacticã a actualului primar, Constantin Gherghe, aflat într-o alianţã deja confirmatã şi parafatã cu PSD era previzibilã şi face parte din strategia sa de a-şi prezerva o poziţie dominantã pe scena politicã. Dintre vechii lupi, Constantin Gherghe e cam singurul care a rãmas în picioare, dupã ce Mihai Stãnişoarã, Adi Duicu, Eugen Nicolicea au intrat într-un major con de umbrã şi nu-i vãd revenind în prim plan prea curând. Alianţa lui Constantin Gherghe (UNPR) cu PSD (Marius Screciu şi Aladin Georgescu) e una raţionalã, nimic de zis, dar şi una care aparent simplificã foarte mult competiţia pentru fotoliul de primar. Ai zice cã deja lucrurile sunt tranşate. Nu sunt încã tranşate, evident. Pânã ce ultimul buletin de vot nu va intra în urnã, jocurile sunt deschise, iar la aceste jocuri fiecare are şansa sa. Pânã la urmã, noi, ca şi alegãtori, trebuie sã privim totul ca pe o posibilitate de alegere, nu doar ca pe un bâlci al intereselor, declamaţiilor şi vanitãţilor. Avem posibilitatea sã alegem un nou primar, noi consilieri locali şi judeţeni. Avem şansa unor noi runde de speranţe, legate de locurile în care trãim. În cursa pentru fotoliul de primar porneşte dintr-o primã poziţie social-democratul Marius Screciu, susţinut de actualul primar, Constantin Gherghe, dupã cum ştim deja. Dar nu trebuie sã privim lucrurile ca şi cum, gata, deja a sunat pe teren fluierul final. Şanse au toţi cei care intrã în aceastã competiţie, şi Daniel Cârjan (PNL), Gabriela Dobrotã (PMP) sau Dan Zorilã (PSR), de exemplu, şi alţii. Şi fiecare se va bate serios pentru aceste şanse. Fiecare aduce în planul dezbaterilor idei noi, proiecte, atitudini necesare vizavi de problemele oraşului. Personal îmi doresc ca toţi aceşti candidaţi sã devinã mãcar voci puternice în consiliul local şi prezenţe mai viguroase în perimetrul dezbaterilor publice, pe viitor. Severinul politic, şi civic, are nevoie de un nou suflu, de o nouã vitalitate. Marele dezavantaj al acestor alegeri e acela cã se desfãşoarã doar într-un singur tur, astfel cã nu existã posibilitatea solidarizãrii într-un tur secund, a celor ce nu intrã în acest tur. Va fi aşadar doar o scurtã bãtaie în ring, o singurã reprizã, un singur gong. Cine va strânge mai multe sufragii, acela va ieşi triumfãtor. Nu însã şi reprezentativ. În 2012 au votat puţini severineni, nu vãd de ce în 2016 lucrurile ar sta altfel. Undeva la 30-40% din cei cu drept de vot vor veni sã valideze noile structuri de putere localã şi judeţeanã, nu mai mulţi, aşa cã problema reprezentativitãţii nu se prea pune. Oamenii, marea majoritate, ori nu prea au chef sã voteze, neavând încredere în partide şi politicã, ori nu mai sunt în ţarã, deci nu pot vota la locale. Mii şi mii de mehedinţeni sunt plecaţi la muncã în strãinãtate, votul lor e anulat din astfel de raţiuni. Nu doar votul, ci şi, în mare mãsurã, condiţia lor de cetãţeni români e anulatã. Partidele şi candidaţii se pot baza doar pe cei rãmaşi, şi din cei rãmaşi, doar pe cei care mai cred în condiţia lor de cetãţeni, în dreptul şi importanţa votului lor – cca 30-40% din totalul celor cu drept de vot. Aşa cã partidele şi candidaţii, în unicul tur de scrutin, se vor bate pentru a-şi convinge electoratul captiv sã vinã la vot, cã despre nehotãrâţi e cam greu sã negociezi cu ei. Vom avea un numãr de câteva mii de voturi valabile, sã zicem 25-25.000 de voturi, nu cred cã mai mult (cam 28.000 de voturi a cumulat C. Gherghe în 2012), şi toate aceste voturi se împart la n candidaţi, 4-5-6, câţi or fi. Dupã depunerea candidaturilor vom şti. Cam acesta cred cã e bazinul electoral real în acest moment, pentru Severin. Şi din acest bazin fiecare candidat şi partid va „prinde” o parte, un procent.

Va câştiga cel mai convingãtor.

Cât va ţine visul tehnocrat?

autor — Sun, 22 Nov 2015 14:38:29 +0000

Acum cã noul guvern e instalat, toatã lumea se întreabã când vor veni şi schimbãrile de prefecţi şi şefi ai instituţiilor descentralizate puşi din 2012 încoace de celebrul guvern Ponta. Nimeni nu se aşteaptã ca Cioloş sã meargã mai departe pe calea guvernãrii tot cu reprezentanţii şi pionii din teritoriu ai fostei guvernãri. Schimbarea e necesarã, o spune cam toatã lumea neutrã, şi nu e doar o chestiune simbolicã sau pur vindicativã.
Probabil cã ea, schimbarea, se va produce în perioada urmãtoare, ideea fiind aceea de a se da un mesaj de restructurare, de noutate, pe de o parte, iar pe de alta de a se pregãti alegeri locale şi parlamentare neinfestate de interesele politice ale celor aflaţi încã la butoane.
Sigur, cel mai afectat de schimbare e PSD. Pentru PSD e un moment cât se poate de dificil, cãci îşi va vedea oamenii înlãturaţi din funcţiile deţinute iar perspectiva revenirii la guvernare e destul de incertã. Şi este incertã deoarece totul se petrece pe fondul unei acute neîncrederi a populaţiei faţã de politic, faţã de politicieni. Va fi din ce în ce mai greu ca politicienii sã se mai poziţioneze convingãtor faţã cu un electorat dezamãgit şi cât se poate de sceptic. Clasa politicã şi-a cam dat adevãrata mãsurã în aceşti ani, şi nimeni nu-şi mai face mari iluzii.
Nici partidele mai mici, nu doar PSD, nu ies prea bine din aceastã schemã adusã-n joc de guvernul Cioloş, aşa pripit cum a fost el alcãtuit.
Era o discuţie zilele acestea în mediile jurnalistice online, foarte interesantã, despre cum stã partidul lui Tãriceanu, de exemplu. „În micul partid condus de Cãlin Popescu Tãriceanu şi Daniel Constantin calculele politice sunt la fel de înverşunate ca la marile formaţiuni, însã anul electoral 2016 devine mai complicat pe zi ce trece”, se spunea. Tãriceanu îşi dã seama cã şansele partidului sãu sunt mici şi neclare în actualul context, când lumea, iatã, nu mai are chef de politicieni, iar la guvernare nu mai sunt amicii social-democraţi, ci alţii, necunoscuţi şi tehnocraţi (vom vedea cât de tehnocraţi sunt şi cât ne va încãlzi tehnocratismul acesta). „Noi nici acum, când am fost la guvernare, n-am putut sã rezolvãm nimic. Mereu ne-au zis cã ‘Nu se poate’, ‘Nu acum’, ‘Mai ai rãbdare’. Pãi cum sã le spunem oamenilor sã vinã la noi când noi la guvernare nu puteam sã rezolvãm nimic, dar în opoziţie? Cum mã duc eu sã aduc oameni în partid?” au relatat surse din ALDE citate de stiripesurse.ro.
Intrarea sau mai bine zis cãderea în opoziţie a bulversat nu doar marele PSD ci şi, sau mai bine zis, mai ales grupa micã din politica autohtonã, UNPR şi ALDE, frãţiorii mai mici, dependenţi în mod evident de fratele mai mare social-democrat. Fãrã PSD la butoane, nici Oprea, nici Tãriceanu nu prea au motive de optimism pentru 2016. Strada, adicã electoratul, nu e defel sedusã nici de Tãriceanu, nici de Oprea, nici de Dragnea, dupã cum nu e nici de Blaga sau Gorghiu. Sigur, nimeni nu se omoarã de dragul lui Cioloş, dar cel puţin deocamdatã e preferat oricãrei formule de guvernare emanate strict de politic.
Cât va ţine visul technocrat, vom vedea. Nu cred cã va ţine prea mult. Va avea grijã politicul, infiltrat peste tot la nivelul structurilor guvernamentale, sã-l şunteze pe Cioloş şi pe tehnocraţii lui. Politicul e mult mai abil decât pãtura subţire de tehnocraţi, cu Johannis cu tot.
Aşa cã la un moment dat, pe seama unei guvernãri fatalmente şchioape, tot spre politic vom privi – dupã alegerile parlamentare din toamna lui 2016 – ca sã ne dea o formulã de guvernare mai consistentã. Ne vom întoarce de unde am plecat.

Problema refugiaţilor

autor — Fri, 25 Sep 2015 21:02:56 +0000

Nu ştiu dacã aţi auzit dar zilele acestea a fost dat publicitãţii un sondaj, realizat de INSCOP (nu conteazã prea mult cine e Inscop, nimeni nu e atent la aşa ceva, important e cã avem, în sfârşit, un sondaj pe aceastã temã) privind mult mediatizata crizã a refugiaţilor sirieni şi cum e privitã toatã aceastã chestiune sensibilã şi dramaticã de cãtre conaţionali. Primul fapt, îmbucurãtor şi perfect explicabil, e acela cã 95,8% din români au auzit de criza imigranţilor, aratã sondajul. Ar fi fost şi greu sã nu audã ţinând cont de câtã mediatizare a avut şi are parte criza refugiaţilor. Ceea ce e interesant apare atunci când ne uitãm la rãspunsurile privind motivele pentru care se întâmplã totul. Despre motivele ce au stat la baza crizei, avem pãreri împãrţite. 41% considerã cã exodul se produce din cauza rãzboiului din Orientul Mijlociu. Pe locul al doilea sunt, însã, cei care vãd o strategie în aceste mişcãri de populaţie. Astfel, 23% considerã cã în spatele crizei imigranţilor stau grupuri bine organizate care vor sã destabilizeze Europa. Acelaşi procent vede la baza crizei imigranţilor sãrãcia. Rãzboi sau sãrãcie sau şi una şi alta, toate aceste motivaţii se înscriu în sfera plauzibilului. În ceea ce îi priveşte pe adepţii teoriei conspiraţioniste, sã nu-i privim cu ironie, cãci deocamdatã nu ştim cu maximã certitudine nimic. Consecinţele crizei sunt încã nepronunţate. Vom vedea, în lunile şi anii ce vin, dacã totul a avut ca ţintã destabilizarea spaţiului European sau a fost pur şi simplu doar o fugã, omeneascã, din faţa rãului. Potrivit sondajului Inscop, în majoritatea lor, românii nu cred cã România ar fi o ţarã de tranzit sau de destinaţie a imigranţilor, şi nici nu ne mai explicãm de ce, cãci e limpede pentru toţi cã nu avem capacitatea de absorbţie nici pentru românii fãrã loc de muncã şi mijloace de trai, darã-minte pentru bieţii migranţi. E o realitate ce nu ne onoreazã. Norocul nostru e cã nici ei nu-şi pun mari speranţe în noi, ţinta lor sunt ţãrile cu adevãrat puternice şi civilizate. Tot din datele sondajului aflãm cã 56% din români considerã cã România nu ar trebui sã primeascã imigranţi, în vreme ce 35% sunt de acord. 82% sunt de pãrere cã România ar trebui sã-şi stabileascã singurã cota de refugiaţi, adicã susţin cota voluntarã. 14% vor cota obligatorie. Mã rog, ce mai poţi spune? Foarte puţini români ar susţine România în eforturile de gãzduire a imigranţilor. Aproape 25% sunt de acord cu primirea şi gãzduirea imigranţilor/refugiaţilor. 65% sunt împotrivã. Acest procent de 65 mi se pare totuşi foarte mare, şi el dã, putem sã ne întrebãm, mãsura a ce? A intoleranţei noastre xenophobe? Nu cred. Nu suntem un popor xenofob, dimpotrivã. Cred cã mai degrabã acest teribil 65% ce ar fi împotriva primirii refugiaţilor dovedesc doar luciditate şi simţ al mãsurii raportându-se în mod realist la situaţia ce o resimţim cu toţii. Dincolo de toate ar fi foarte interesant de analizat un sondaj despre imensa migraţie a românilor, fenomen de amploare, petrecut în toţi aceşti ani. Avem milioane de conaţionali plecaţi “afarã”. Doar cã au plecat în faze diferite, în grupuri mici sau individual, şi plecarea lor a trecut nesesizatã, nefiind un fenomen de masã, cum e cel al refugiaţilor sirieni. Dar pentru noi, cei rãmaşi, e o realitate dramaticã, resimţitã aproape la nivelul fiecãrei familii. Exodul românesc nu are proporţiile mediatice ale celui sirian, dar e la fel de problematic. Nu rãzboiul, dar sãrãcia în mod sigur a fost şi este cauza numãrul unu a acestui fenomen, trist în esenţa lui, deşi poate benefic pentru ţarã, pentru cei rãmaşi acasã. Dar cu ce preţ?

România fãrã Tribun

autor — Fri, 18 Sep 2015 10:41:04 +0000

Dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor a împãrţit, iarãşi, o Românie şi aşa împãrţitã între tot felul de cauze şi fronturi de tot soiul şi de toate amplitudinile posibile. Nu scãpãm practic nici un prilej sã ne certãm între noi, fie cã e vorba de refugiaţii sirieni, de guvern sau de o personalitate a momentului.
Zilele acestea am asistat la o veritabilã efervescenţã pe celebra şi inevitabila reţea de socializare numitã Facebook pe tema aceasta, a morţii lui Corneliu Vadim Tudor. S-au rupt astfel prietenii virtuale “trainice” şi s-au proferat ameninţãri şi avertismente. Nu e de mirare cã apele imediat s-au învolburat în jurul unei figuri precum cea a lui Corneliu Vadim Tudor, fie în registrul ironiei, fie al regretului nostalgic dar, din pãcate, chiar şi în cel al injuriei de cea mai joasã speţã. Facebook-ul e noul spaţiu de luptã urbanã, în care toate pãrerile şi impresiile leviteazã dupã bunul plac al momentului.
O veche prietenã îmi spunea, pe chat, cã, uite, s-a mai dus un om de valoare, referindu-se la Cornel Vadim Tudor, evident. Pe moment nu am putut sã spun mai nimic, nici pro, nici contra. Mi s-a pãrut a fi o impietate, un lucru de prost gust şi de proastã educaţie sã exclami ceva depreciativ la adresa unui om atât de recent trecut la cele veşnice, chiar dacã tu nu împãrtãşeşti absolut defel aceeaşi viziune axiologicã. De aceea nici nu am putut aproba, nu am putut consimţi la cele spuse de respectiva veche prietenã.
Dar acest lucru nu înseamnã cã nu pot accepta o perspectivã opusã cu a mea, şi cã nu o pot respecta. E dreptul fiecãruia sã aprecieze ce simte el, şi sã creadã în ceea ce crede el. Pur şi simplu am încercat sã privesc cu mai multã detaşare lucrurile şi sã înţeleg.
E adevãrat cã Vadim Tudor a fost o figurã (şi termenul nu e deloc unul depreciativ, de aceea îl repet) foarte pitoreascã şi dinamicã a vieţii publice româneşti din ultimele decenii. Pentru unii a fost chiar o personalitate, un reper, un mare şi vocal lider politic, un naţionalist înverşunat şi acerb, chiar exemplar, dar şi un publicist de forţã, un pamfletar de temut. Pentru alţii a fost un personaj cât se poate de detestat.
Nu aş vrea sã insist pe acest palier, al viziunii antivadimiste, cãci nu mi se pare un moment potrivit şi totul ar putea pãrea indecent. Cândva, cu foarte mulţi ani în urmã, când eram foarte tânãr şi impardonabil de imatur, chiar eu însumi m-am lansat în şarje critice la adresa lui Corneliu Vadim Tudor, fiind invitat într-un studio local de televiziune alãturi de regretatul Iancu Holtea, pe atunci lider al PRM Mehedinţi, şi un om cu care chiar aveai ce discuta. Ei bine, dupã ce eu m-am lansat în vituperaţii adolescentine şi “elitiste” la adresa PRM şi lui C.V.T. mi-am atras imediat vii critici şi chiar înjurãturi din partea celor care îl apreciau pe C.V.T, şi care nu-mi puteau ierta impertinenţele. Dar nu şi din partea lui Iancu Holtea cu care, dupã emisiune, am plecat spre casã discutând. Mi-a plãcut felul foarte ponderat şi deloc ranchiunos cu care m-a tratat, şi atunci mi-am dat seama cã se poate totuşi discuta şi fãrã patimã, dincolo de toate divergenţele şi dincolo de tot ceea ce ne separã ca şi convingeri civice.
Era, pe atunci, o epocã de polemici, de atitudini tranşante şi riscante, de gesturi retorice spumoase. Frumoase vremuri.
Ideea e cã nimeni nu te poate împiedica sã admiri un personaj sau altul al spaţiului public. Unii l-au iubit pe Adrian Pãunescu, de exemplu. Alţii nu. Aşa şi în cazul C.V.T. Ceea ce e regretabil e faptul acesta al unui nou prilej de intoleranţã şi aversiune croşetat în jurul unui om, aşa cum a fost el, cu bune, cu rele, cu istoria sa, petrecut dintre noi. Cum ar fi fost, dupã discuţia pe chat cu vechea mea prietenã, admiratoare a lui C.V.T., sã nu mai discut niciodatã cu ea, sã-i trântesc în faţã un întreg dispreţ?

O realitate îngrozitoare

autor — Tue, 15 Sep 2015 16:33:53 +0000

Sorin Oprescu a surprins pe toţi cei care îl priveau ca pe un personaj singular al politicii româneşti. Un tip cu opinii tranşante, deschis, un medic foarte bun şi apreciat, un director de spital bãtãios, un fost candidat la alegerile prezidenţiale încãpãţânat şi, în fine, un primar al Bucureştiului ales ca independent, de popor, anti-sistem. Întrebarea acestor zile a fost una de genul la ce-i mai trebuiau unui om super bogat ca Oprescu 25.000 de euro, cãci, vorba aceea, nu stãtea în ei? La sutele de mii de euro ce le avea deja în cont, la proprietãţile lui, ori cu banii aceştia, ori fãrã ei, nu prea conta. Ar fi contat pentru o familie normalã din ţara aceasta, pentru nişte tineri aflaţi la început de drum, pentru o firmã. Dar pentru miliardarii autohtoni ale cãror averi sunt clãdite pe contracte oneroase cu statul nu era o sumã pentru care sã-ţi rişti libertatea.
Pânã la urmã, în cazul Oprescu, ca şi în atâtea şi atâtea cazuri cunoscute, e o chestiune de patologie. O boalã. Îmbogãţirea cu orice preţ a devenit deviza murdarã a ultimelor decenii şi mai toţi care au putut s-au înfruptat demenţial din şpãgi, comisioane, privatizãri, contracte cu statul. Aşa au apãrut peste noapte parveniţii tranziţiei, figurile de carton ale unei epoci obscure, lipsitã de moralitate, cinicã şi prosteascã.
Mediul politic a devenit cea mai bunã trambulinã pentru parvenire, de aceea e şi atâta înghesuialã pe acest palier. Mai toţi vor sã ajungã în funcţii de conducere, prin votul maselor aburite, prin intermediul partidelor politice. Nu îi mânã în luptã vreo idee de bine pentru ţara aceasta amãrâtã, pentru oameni, pentru natura de care ne batem joc, pentru cultura naţionalã pe care o ignorã, pentru educaţie sau sãnãtate. În general sunt doar vorbe, doar polologhii politici-aniste. Îi mânã în luptã dorinţa de a ajunge la butoane, de a suge un comision mai grãsuţ, un contract pe bani publici, o acadea a puterii. Foarte mulţi deja au reuşit aceste “performanţe”. Îi vezi peste tot, cu un cap sau douã, chiar trei peste grosul populaţiei, şi aceasta nu prin marea lor capacitate profesionalã sau managerialã. Cu studii universitare îndoielnice, cu doctorate de hârtie, poleiţi de jos pânã sus, au prins vremuri “bune”, în care corupţia era la ea acasã în aceastã ţarã. Nu cã acum nu ar mai fi. Doar cã acum, de când DNA s-a pus pe doborât dinozauri, se furã mai cu emoţie.
Cazul Oprescu e unul ce ţine de patologia lumii româneşti de azi, o lume pe care oameni asemenea lui au clãdit-o dupã 1990. E şi o lecţie, cam târzie, pe care o vedem mediatizatã la nivel naţional. O lecţie despre ce ajungi dacã tot aluneci pe calea aceasta a nesimţirii şi hoţiei şi nu te mai opreşti, cãci te crezi de neatins. Poate cã de acum înainte, de fricã, nu neapãrat din considerente morale, unii se vor abţine de la ilegalitãţi. Cu adevãrat România a ajuns un stat mafiot, nu mai are nimeni nici un dubiu în aceastã privinţã. E o realitate îngrozitoare, care ar trebui sã ne dea de gândit la toţi. În faţa imensei corupţii şi atâtor nedreptãţi de care se lovesc, oamenii se simt efectiv abandonaţi de acest stat neputincios şi fãţarnic, de politicienii lipsiţi de scrupule şi cât se poate de ipocriţi. Noroc cu instituţii de genul DNA şi cu rarele exemple de normalitate şi de bun simţ de care mai avem parte.

Începe dansul politic stânga-dreapta

autor — Thu, 08 Jan 2015 19:35:17 +0000

Problema marilor partide de la noi nu e guvernarea, ci necesara reformã internã, moralitatea în practica administrãrii şi responsabilitatea faţã de aşteptãrile şi nevoile cetãţeanului. În politica de azi e nevoie mai mult ca oricând de ceea ce, simplu şi aparent vetust, am numi patriotism. Un patriotism curat şi sãnãtos, fãrã declamaţii inutile şi gãunoase, fundamentat pe bun simţ, bunã educaţie, respect faţã de semeni, simţ al rãspunderii şi credinţã în Dumnezeu. Ce avem acum e doar politicã de amorul politicii.
Marile teme politice ale anului 2015 graviteazã, dupã cum vedem, în jurul unor probleme structurale, unele destul de grave, probleme cu care se confruntã principalele formaţiuni politice de la noi, şi aici avem, ca exemple elocvente, atât aşteptatul şi imprevizibilul congres al PSD cât şi chestiunea litigioasã a fuziunii PNL-PDL, încã nerezolvatã.
Dreapta şi stânga sunt din nou faţã în faţã, beligerante şi neobosite, dar şi una şi alta au de trecut mai întâi, cu mult înainte de alegerile locale de anul viitor, marele test, marele examen al provocãrilor şi problemelor interne, al analizelor şi deciziilor interne.
Dincolo de mult trâmbiţata moţiune de cenzurã a dreptei, moţiune menitã sã rãstoarne guvernul Ponta şi apãrutã intempestiv pe frontul politic autohton, se cade sã privim cu mai multã luciditate adevãrul, şi nu doar jocul de artificii al momentului. Dacã, sã zicem, picã guvernul Ponta, ce ne poate convinge cã noul guvern girat de Blaga-Gorghiu va face faţã şi cã totul nu e decât o goanã dupã ciolan? Vom vedea defilând o serie de miniştri pe care i-am mai vãzut, fie în guvernul Boc, fie în primele formule Ponta, şi nici atunci nu ne-au convins. E adevãrat cã nici actualul guvern Ponta nu e prea convingãtor, dar nimeni nu ne garanteazã cã un guvern nou cu figuri vechi ar aduce altceva decât o schimbare formalã, dictatã de interese şi orgolii politicianiste, Şi nu de vreun presant interes naţional.
Problema marilor partide de la noi nu e guvernarea, ci necesara reformã internã, moralitatea în practica administrãrii şi responsabilitatea faţã de aşteptãrile şi nevoile cetãţeanului. În politica de azi e nevoie mai mult ca oricând de ceea ce, simplu şi aparent vetust, am numi patriotism. Un patriotism curat şi sãnãtos, fãrã declamaţii inutile şi gãunoase, fundat pe bun simţ, bunã educaţie, respect faţã de semeni, simţ al rãspunderii şi credinţã în Dumnezeu. Ce avem acum e doar politicã de amorul politicii.
Pentru cã tot vorbeam de posibilitatea unui nou guvern, PNL-PDL, sã privim atent aceastã formaţiune atipicã. Deşi se intituleazã de fapt PNL, sau noul PNL, în conştiinţa publicã, dar şi în tipicul principalilor sãi actori, tot PNL, vechiul, şi tot PDL avem, oricum am privi ne e imposibil sã-i tratãm ca pe un întreg. Fuziunea a rãmas doar formalã şi retoricã. Dincolo de ipocrizia momentului, în realitate, în “noul” PNL sunt tot douã partide, strânse ba în jurul foştilor liberali, ba în jurul foştilor democrat-liberali. Oricum am privi tot douã fronturi gãsim, douã tabere, douã viziuni care nu neapãrat şi coincid. Existã diferenţieri majore de identitate şi istorie între cele douã falii ce contureazã azi PNL şi e o iluzie sã credem cã aflarea la guvernare ar rezolva problema. Fostul PDL dã şi acum impresia cã s-a pitit lângã PNL ca sã-i fie mai cald, şi face în continuare figura unui partid oportunist şi viclean, încã trist dupã Bãsescu şi Udrea, nevoit sã viseze acum doar cu Blaga la posibilitatea ciolanului. Vechii liberali au fost nevoiţi sã înghitã broscuţa democrat-liberalã, dar e clar cã situaţia nu le convine şi nici nu le creşte audienţa, dimpotrivã.
Singura lor şansã pare Iohannis şi dezamãgirea populaţiei faţã de PSD. Marile probleme interne ale “noului” PNL se resimt şi la nivelul politicii din teritoriu. E foarte greu sã vorbeşti pe o singurã voce când la masã sunt cel puţin douã, dacã nu chiar trei sau patru.
Din matricea liberalã au evadat şi cei din tabãra lui Tãriceanu, astfel încât PLR poate absorbi nemulţumirile din actualul PNL, aşa cum PMP absoarbe nemulţumirile din fostul PDL. E o situaţie complicatã cea în care se aflã cuplul politic Ghorghiu-Blaga. Norocul lor e cã nici PSD nu se simte prea bine. Dupã ce a pierdut alegerile pentru Cotroceni, şi e la un pas sã piardã şi guvernarea, PSD se pregãteşte de un congres furtunos şi problematic. PSD nu stã deloc pe roze iar mandatul lui Victor Ponta ca preşedinte al partidului va fi disputat. Erodat de guvernare şi de pierderea alegerilor pentru Cotroceni, PSD îşi numãrã practic zilele de situare la putere. Putere pe care o împarte cu un UNPR pretenţios şi insistent, şi cu un PC mic dar… tãcut şi comod. Bine, şi cu un PLR la fel de mic. Ca un elefant printre lemurieni, PSD se duce ţintã spre 2016, cu gândul sã câştige alegerile locale. Dar ca şi în cazul PNL, se duce cam împleticindu-se, ameţit.
Sigur, alegerile locale de la anul, au specificul lor, în sensul cã oamenii vor ieşi la vot funcţie de charisma şi încrederea pe care o resimt pentru aleşii lor, apoi vor fi în joc chestiuni de interes local, comunitar, faţã de care sensibilitatea alegãtorilor va spori, cum e şi normal.
Vom avea, aşadar, un an interesant din punct de vedere politic. Un an al clarificãrilor interne şi al tatonãrilor.

Naşi, fini, veri, neveste, pile, impostori

autor — Mon, 29 Dec 2014 07:23:50 +0000

Ultimele excluderi din PSD ne aratã un partid în agonie, un partid care nu gãseşte altceva mai bun de fãcut decât sã dea încã o mostrã de lipsã de tact, încã o dovadã de ipocrizie şi inadecvare la realitatea ce a urmat alegerilor pentru Cotroceni, dezastruoase pentru Victor Ponta. Scoaterea pe tuşã a unui Mircea Geoanã sau Marian Vanghelie nu a rezolvat mai nimic, dimpotrivã, a pus paie pe foc, a înteţit o crizã aparent fãrã ieşire. În locul unei analize lucide şi demne a unui eşec electoral problematic pentru PSD, în locul unei strângeri a rândurilor şi unei asumãri a realitãţii electorale, capii social-democraţi nu au fãcut altceva decât sã scape din lesã buldogii autocontestãrii.
Sebastian Ghiţã, un politician de tip nou, plin de bani, mogul de televiziune, agresiv cu tact, a sãrit la gâtul lui Ion Iliescu. Apoi, dupã ce a fãcut destul scandal, a fost scos din curtea partidului prin aceiaşi spãrturã prin care au fost scoşi Marian Vanghelie şi Mircea Geoanã. Totul s-a tranşat şi încã se tranşeazã pe posturile de televiziune, în “buna” tradiţie a spãlãrii rufelor în public. PSD a oferit un mic spectacol trist şi penibil.
În mod normal asumarea responsabilitãţii pentru eşecul în recentele alegeri trebuia sã înceapã cu Ponta şi sã continuie cu Dragnea, Firea şi Palada, acei “comunicatori” ai PSD lipsiţi de tact şi care nu au putut acoperi deloc realitatea electoralã în noiembrie. Eşecul lui Ponta e un efect de echipã şi de strategie de comunicare, şi mai puţin un rezultat al intrigilor sau noncombatului unui Vanghelie sau Geoanã. Una peste alta PSD intrã în 2015 cu grave probleme interne şi cu şi mai grave probleme de imagine. E din ce în ce mai clar adevãrul spuselor lui Andrei Pleşu cum cã: “Stânga are nevoie de un partid nou, modern, cuviincios, inteligent. Figuri noi, idei noi, moralã nouã. Fãrã naşi, fini, veri, neveste, pile, impostori”.
PSD a deraiat enorm de la acest traiect al stângii. Nu are nici figuri noi, nici o moralã nouã. Nu vedem decât aceleaşi figuri vechi, aceeaşi moralã îndoielnicã. Şi mai cu seamã vedem impostura, pletora de fini, veri, neveste şi pile, de îngâmfaţi şi inculţi plini de ifose. Vedem dispreţul manifest al unei “clase” de parveniţi mãrunţi, fãrã substanţã, care s-au cãţãrat pe funcţii şi au impresia cã lumea începe şi se sfârşeşte cu ei. “Opera” PSD e tocmai aceastã colcãialã la putere dintre nulitãţi arogante şi ipocriţi vicleni, dintre fufe şi farfurizi de tot felul.
Probabil cã stânga, dar fãrã PSD de acum, va gãsi o cale sã supravieţuiascã şi sã iasã la luminã sub forma unui partid modern şi inteligent. Vremea partidelor mamut de tip PSD s-a dus. S-a vãzut la aceste alegeri foarte clar: degeaba ai un bazin electoral mare şi rigid, ca PSD. Totdeauna vor fi destui oameni care sunt dispuşi sã iasã în stradã şi sã rãstoarne calculele de laborator ale oricãrui partid mamut.

Despre vaci, boi, politicã şi bãşcãlia bãsistã

autor — Wed, 06 Nov 2013 10:50:55 +0000

Tocmai mã pregãteam sã scriu despre un subiect care nu are neapãrat o legãturã directã şi vizibilã cu politicul, deşi se pare cã tot are, ci mai degrabã are legãturã doar cu viaţa satului şi condiţia destul de ingratã a specialistului în zootehnie, când am fost confiscat tot de un subiect politic, respectiv de declaraţiile intempestive ale lui Traian Bãsescu.
Îmi propusesem sã relatez discuţia pe care am avut-o cu un respectabil domn, stradalmente, despre lumea satului mehedinţean. M-a interpelat, ca sã zic aşa, recunoscându-mã din ziar, şi am tot discutat despre problemele din zona dumnealui profesionalã: zootehnia, mai precis însãmânţarea artificialã şi condiţia geneticã a animalelor. Nu vã aşteptaţi la una ca asta, nu? Nici eu.
I-am mãrturisit cã şi eu privesc cu interes emisiunile de la tv ce fac referire la viaţa satului, la fermele agricole, la viaţa de zi cu zi a ţãrãnimii, atât cât mai e şi aşa cum mai e ea astãzi. Privesc cu atenţie şi încântare pentru cã îmi dau seama cã dacã avem o şansã în lumea de azi şi de mâine aceasta e legatã de agriculturã, de zootehnie, de cât de serios şi de meticulos e statul în relaţia cu mediul rural. Deja vedem cã mediul industrial e la pãmânt, cã şomajul urban e masiv şi fãrã soluţie. Atunci e limpede cã şansa noastrã o reprezintã tot ţãrãnimea, tot agricultura, zootehnia, legumicultura. Mãcar sã avem produse sãnãtoase şi ieftine, aşa cum aveau bunicii noştri. Am discutat mai ales despre o specie de vaci pentru carne, franţuzeascã, pe care am admirat-o şi eu, şi mi-aş fi dorit, fãrã a fi vreun specialist, sã înfloreascã şi la noi în judeţ. Satul de munte mehedinţean ar fi propice unei asemenea investiţii. E un loc frumos, chiar foarte frumos, dar sãrac şi uitat, şi a cãrui singurã şansã e creşterea animalelor. Mi-a plãcut sã vorbesc cu acel domn. Chiar dacã eu nu mã pricep, chiar dacã am altã formaţie şi alte gusturi culturale, recunosc cã îmi place felul sãnãtos, simplu şi responsabil în care privesc lucrurile aceşti oameni ce sunt legaţi profesional dar şi prin pasiune de lumea satului românesc. Avem nevoie de asemenea oameni.
Din pãcate am ajuns acasã tocmai când domnul preşedinte Bãsescu vorbea, iarãşi, despre procurori şi despre politicã. Şi mi-am dat seama cã nu prea avem vreo şansã, ca naţiune, sã ne concentrãm pe ceva serios şi imediat, grav şi necesar, din cauza subiectelor acestea politice intens mediatizate şi a acuzelor ce curg de o parte şi alta.
Suntem captivi într-o Românie televizatã şi tembelizatã, ţinuţi la foc mãrunt de unii alde preşedintele, şi nu ne putem preocupa serios şi constant de lucrurile cu adevãrat importante decât secvenţial. Intrigi, comploturi, interese, mafii locale, şmecherii, demagogie – în vreme ce nu doar biata lume a satului agonizeazã, ci şi lumea oraşului, tineri, femei şi vârstnici, cu toţii suntem victimele acestui climat otrãvit şi intolerant, prostesc şi vanitos, şi care nu mai lasã loc luciditãţii şi interesului naţional. Noi ne subminãm singuri. În loc sã ne preocupãm de ferme, de ateliere, de cartierele mãrginaşe, de categoriile sãrace, de culturã, artã, teatru, sport, educaţie şi sãnãtate – ne blocãm mereu şi mereu în rãzboaiele politice, în bãşcãlia aceasta de tip bãsist de la televizor. Pun pariu cã televiziunile o sã stea cel puţin o sãptãmânã sã descifreze ce a zis şi ce a vrut sã zicã preşedintele Bãsescu. Bã, şi ce le-a zis-o. Bã, şi ce i-au zis-o, de la obraz. Bã şi ce…. şi tot aşa.
Mult mai sãnãtos şi mai profitabil ar fi sã depunem acelaşi efort mediatic pentru a discuta, de exemplu, despre vacile de carne sau producţia de anvelope. Apropo de anvelope, pun pariu cã nici pânã azi nu s-a asfaltat aşa zisul drum ce duce muncitorii la fabrica de anvelope din oraş, şi tot prin hârtoape o ţin salariaţii. În alte pãrţi le-ar fi fãcut şi şosea suspendatã, doar sã aibã oamenii un loc de muncã!

Politician, preot, universitar sau jurnalist?

autor — Wed, 21 Aug 2013 00:05:57 +0000

Ce ne-am face noi fãrã sondajele de opinie? Nu-i aşa cã nu ne-am prea descurca doar cu bietele noastre intuiţii civice sau cu opiniunile bazate pe experienţã sau instinct? Ştiinţa e ştiinţã, chiar dacã şi intuiţiile şi instinctul au rolul lor indiscutabil. Sondajele au şi ele un sens, mai ales într-o lume dominatã de imprecizie, aproximaţie şi bâlbâialã. Rolul lor e sã mãsoare, la un moment dat, ceva, iar acest ceva localizeazã totdeauna un interes general: starea de spirit, o problemã spinoasã, o obsesie colectivã, o ierarhizare a preferinţelor etc.

Aşa cã meritã luate în seamã, atunci când apar, deşi sunt mulţi cei care le contestã valabilitatea şi credibilitatea sau cel puţin privesc cu scepticism ceea ce acestea relevã, deşi în spatele lor se ascunde un efort însemnat de ordin tehnic şi nu numai.

Un ultim sondaj (INSCOM) dat publicitãţii recent spune nişte lucruri foarte interesante despre cum stau lucrurile la noi în perioada aceasta, unele chiar foarte surprinzãtoare. De exemplu faptul cã instituţia politicã în care românii au cea mai mare încredere este, culmea, Primaria, 37,9% dintre respondenţi spunând acest lucru. Nu e un lucru rãu cã începem sã creditãm autoritãţile locale cu mai multã încredere şi nu sã privim cu mânie sau dispreţ doar spre guvern.

Urmeazã, la capitolul încredere, Curtea Constituţionalã a României cu 35,7% şi Guvernul, cã tot aminteam de el, cu 35,6%. Parlamentul este cotat în acest sondaj, cu 25,8% încredere multã şi foarte multã în iulie, faţã de 29,1% încredere la finalul lunii mai, deci observãm un regres evident. Preşedinţia era cotatã în luna mai cu 25,6% încredere, înregistrând în iulie 25,1%, deci tot un trend descendent. Consiliul Judeţean, ca insituţie, beneficiazã de încrederea a 32,9% dintre respondenţi (faţã de 33,1% în mai). Iar partidele politice, nu ne mirã, continuã sã ocupe ultimul loc în topul încrederii în instituţiile politice cu 14,7%, faţã de 16,8% în sondajul realizat la finalul lunii mai.

Topul încrederii în ceea ce priveşte instituţiile executive este condus de Armatã, urmatã de Banca Naţionalã a României şi Serviciul Român de Informatii.

La capitolul instituţii sociale pe primul loc, deloc surprinzãtor, e Biserica, cu 63,9%.

Urmeazã universitãţile, presa, ong-urile, şi mai la coadã sindicatele şi patronatele. E foarte îmbucurãtor cã oamenii nu şi-au pierdut încrederea în Bisericã, presã, universitãţi, şi cã pentru foarte mulţi acestea rãmân instituţii de bazã, demne de încredere.

Partidele mai au mult pânã sã ajungã la nivelul de respect social dorit. Ele încã trezesc neîncredere, şi înţelegem cu toţii de ce. E mai “interesant’’ şi mai profitabil sã fii politician, dar se pare cã în ochii opiniei publice e mai onorabil sã fii preot, universitar sau jurnalist. Fiecare înţelege ce vrea şi mai ales ce poate din toate acestea.

DE PE MORMANELE DE BANI ŞI DE ARME

autor — Thu, 07 Mar 2013 14:35:15 +0000

Ar trebui sã nu aud, sã nu-mi aduc aminte sau sã arunc pisica moartã în curtea indiferenţei, cînd zãcãmintele intrã singure în abataj prin mîna miliţienilor planetari? Mã întrebam aşa, în sinea mea, oare dacã Irakul ar fi produs iepuri de casã în loc de petrol, ar mai fi fost vreodatã invadat? Din moment ce mai toţi preşedinţii americani au vorbit personal cu Dumnezeu, probabil în şcolile de la ei copiii învaţã cã civilizaţia s-a nãscut în Texas, iar scrierea a fost inventatã de strãmoşii lor. William McKinley a declarat în 1898 cã a vorbit cu Dumnezeu într-o noapte, în timp ce se plimba pe culoarele Casei Albe, şi a primit ordin de la El sã ia în stãpînire Filipinele, pentru a civiliza şi pentru a creştina populaţia de acolo. La mai mult de un secol, Bush asigura lumea cã Dumnezeu este de partea sa în cucerirea Irakului.

Oare de ce Dumnezeu o fi trimis ordine contradictorii lui Bush şi Papei de la Roma? La fel cum Reagan anunţa cã Nicaragua este un pericol, Bush, plagiindu-l, a strigat cã Irakul este un pericol. Obama, prea ocupat cu multiplele invazii, a uitat sã respecte tradiţia şi sã ne informeze cînd a vorbit cu Dumnezeu şi ce fel de democraţie i-a spus sã instaureze în ţãrile invadate. Aceeaşi democraţie pe care au instaurat-o în Republica Dominicanã, în Haiti şi în Nicaragua?

Toatã lume ştie azi cã S.U.A. are propriile ogive nucleare care îi oferã impunitatea. Toatã lumea a auzit cã America fabricã şi vinde arme din greu şi cã prin tradiţie se aflã mereu în rãzboi cu cineva. Atunci cine ucide pacea popoarelor? Indiscutabil, o asemenea istorie contemporanã înspãimîntã şi ţine omul cu sufletul la gurã, evidenţiind fragilitatea lumii în care trãim, dezechilibrele ei fundamentale, pe fondul cãrora ficţiunea poate deveni în orice moment adevãr crud.

Înainte de distrugerea Iugoslaviei, în cãrţile lor figura România. Ar trebui ca numele lui Eduard Şevardnadze sã fie dat unui bulevard din Bucureşti sau unei instituţii de pace, pentru cã el a refuzat invitaţia Washington-lui de a invada România, altfel am fi fost o Bosnie sau un Kosovo. Secretarul de stat american, de la vremea loviturii de stat din ţara noastrã, James Baker, îi ceruse lui Şevardnadze sã invadeze România. „Ce, aţi înnebunit, aţi preluat voi doctrina Brejnev”, i-a replicat acesta, pe atunci ministru de externe al U.R.S.S. Dupã lovitura de stat din decembrie 1989, cînd Baker a venit la Bucureşti, pe cine credeţi cã a pupat întîiaşi datã? Pe agentul în sutanã Laslo Tokes, licenţiat în ştiinţele trãdãrii, azi, eminent instigator şi duşman al unitãţii de neam.

Cam aceştia ar fi prietenii omenirii, înstãriţi prin subjugarea statelor, prin acumularea de resurse cît mai egoist şi rãzboinic cu putinţã. Prietenia lor e o reacţie sincerã la adresa nepãsãrii prin care omenirea a lãsat de prea multã vreme scara valorilor rãsturnatã. Ei au hotãrît aprig şi intempestiv destinul unor popoare, înge-nuncheate în aşa hal cu aberaţii gen libertate, terorism, dictatori, capitalism, privatizare, investitori, economie de piaţã, liberalizãri, încît au ajuns sclavii celor care au inventat şi au umflat sistemul bancar, inducînd idea cã fãrã bãnci şi fãrã sistemul financiar ticãlos din care se hrãnesc bogaţii lumii, omenirea se prãbuşeşte. Sistemul acesta clãdit pe bani virtuali şi pe împrumuturi cu dobînzi de tip caritas la scarã planetarã este un imperialism mai periculos decît cele din istoria trecutã, un imperialism care a impus statelor anumite guverne dispuse sã-şi vîndã poporul. Dacã Hitler a invadat Polonia cu tancurile, astãzi caracatiţele financiare cotropesc şi ucid. De pe mormanele de bani şi de arme, miliţienii planetei, mereu la pîndã, privesc omenirea cu un singur ochi şi acela orb ca al lui Polyfem.

În încheiere, vorba lui Bologa tatãl din „Pãdurea Spânzuraţilor”: am potrivit gîndul cu sufletul, sufletul cu vorba, vorba cu întîmplãrile lumii şi mi-am adus aminte sã vã spun cã Patriotismul nu este un cuvînt inutil, nici o virtute învechitã. Este putere, credinţã, bucurie, demnitate şi onoare naţionalã!

Trebuie sã credem în noi, fiindcã în fiecare locuieşte Dumnezeu, dar mai ales în Bisericã! Conştiinţa noastrã nu-i altceva decît glasul lui Dumnezeu din sufletul omului. Oricît ar progresa ştiinţa, cultura şi omul, niciodatã nu vor depãşi ca mãreţie, învãţãtura pe care Hristos a dat-o lumii. Din academii pînã în palate şi colibe, numele Lui a umplut pãmîntul cu iubire, dar nu în sensul deşãnţat şi vulgar al veacului nostru, ci în sensul jertfelnic. Acest duh ne trebuie şi nouã, românilor.

Ne lipesc mucenicii pentru ţarã.

Maria Diana Popescu, Agero