Tot scandalul legat de filmarea lui Emil Boc în fundul gol, neruşinarea unora şi indignarea altora, trage din nou perdeaua lãsând sã se vadã nivelul foarte precar de moralitate care mai animã lumea româneascã postdecembristã. Din pãcate pentru noi toţi am ajuns într-un moment de teribil impas al valorilor autentice (mai peste tot e promovatã pseudovaloarea gãlãgioasã, tupeul, modelul micului parvenit lipsit de scrupule, manelismul de toate speciile) şi al eticii. Oamenii au ajuns sã se raporteze unii la alţii în termeni de agresivitate, trivialism, cinism sau indiferenţã, şi foarte rar în termenii solidaritãţii.
Pânã şi o instituţie necesarã, am spune chiar organicã, precum Biserica Ortodoxã, e subiect de scandal adeseori, anumite practici sau figuri nu fac decât sã punã semne de îndoialã asupra unei instituţii naţionale în care ar trebui sã ne regãsim dincolo de toate cele trecãtoare şi pãmânteşti.
Din pãcate pentru noi televiziunile noastre de toate zilele nu ne învaţã mai deloc lecţia umanismului cald, lecţia raportãrii la valori, ci doar fie ne instigã, fie ne deprimã, fie încearcã sã ne manipuleze cumva. Sunt foarte puţine zone în acest spectacol televistic la care poţi privi fãrã încrâncenare. Abundã în schimb politicieni de toate categoriile, unii nãscuţi pentru limba de lemn, dar şi aşa zişi moderatori de un partizanat evident. Lumea româneascã e încrâncenatã şi confuzã iar televiziunile nu fac decât sã aglomereze peste noi alte spaime, alte neîncrederi, alte forme de scepticism. În mod normal ar trebui sã ne ferim, din vreme în vreme, de tot zgomotul şi furia televisticã. Sã luãm pauzã de la zapat.
Episodul cu fundul lui Emil Boc e unul scârbos. Aşa ceva nu se face. Te întrebi cam ce om poţi fi dacã dai pe post aşa ceva. Ca sã demonstrezi ce? Singura demonstraţie e doar cã aduci în spaţiul public încã o mostrã de urâţenie şi de neprincipialitate, ca şi cum nu am fi sãtui de aşa ceva. România de azi, ţara în care trãim cu toţii, e una destul de deprimantã. Nu e nicio mirare cã peste douã milioane dintre concetãţenii noştri au ales sã plece. Dar nu putem pleca chiar toţi. Şi nici afarã nu e uşor. Nici acolo nu umblã câini cu covrigi în coadã.
Scumpa noastrã democraţie ne-a adus şi o groazã de beneficii, dar şi  multe bãtãi de cap. Marea noastrã problemã e cã am ajuns sã trãim greu la noi acasã. Ţara pare vândutã marilor corporaţii, bãieţilor deştepţi, parveniţilor şmecheri şi politicienilor unşi cu toate alifiile. Nu e de mirare cã un sondaj de opinie realizat în 2011 arãta cã  jumãtate din populaţia tãrii crede cã viaţa era mai bunã înainte de 1989, în timp ce 61% dintre români cred despre comunism cã “este o idee bunã”. Sigur, ca idee comunismul e bun, doar ca practicã nu prea s-a ridicat la nivelul ideii. Cu toate acestea nu e vorba de nostalgie, ci de altceva mult mai simplu.
Dincolo de golanii tranziţiei, mari categorii sociale s-au trezit abandonate de stat şi lipsite de siguranţã socialã. În vreme ce statul s-a vândut pe bucãţi altora. Aşa se face cã 72% dintre români spun cã statul ar trebui sã asigure locuri de muncã, lucru pe care comuniştii l-au fãcut, nu şi simpaticele guverne democrate. Cert este cã la un moment dat toatã aceastã furie socialã va exploda. Lucrurile au ajuns mult prea departe, social şi moral. Poate cã într-o bunã zi vom abandona democraţia, dacã democraţie e ceea ce trãim noi toţi, astãzi.