1. Parlament-mamut

                Facem un respiro în analiza Piramidei masonice şi aruncãm o privire, obligatoriu, asupra României post-alegeri parlamentare, 9 Decembrie a.c. Demersul este de bun simţ, am zice, cu atât mai mult cu cât votul a fost net de naturã revindicativã, respectiv, vot negativ pentru administraţia PDL-istã, iar nu unul neaparat pro-social-democraţie, altoitã cu liberalismul nostru balcanico-dâmboviţean! E clar, votul pro-USL a fost unul de sancţiune a anormalului unei administraţii politice incapabile, corcitã cu una prezidenţialã, bãsistã, declaratã imparţialã, politic vorbind, dar sufocant de amestecatã în luarea deciziilor de cãtre un guvern-marionetã, condus de Emil Boc şi de, pe ultima sutã de metri, Mihai Rãzvan Ungureanu. Nu insistãm. Cu ce ne-am ales, aşadar, dupã vot, deci, cum s-ar spune, cine ne sunt conducãtorii urmãtorilor patru ani de la înãlţimea Parlamentului? Un amestec de foşti parlamentari, unii cu multe mandate adunate, alţii, puţini, la primul mandat. Curiozitatea, destul de revoltãtoare, însã, noutatea, cum ar veni, este numãrul mult mai mare de deputaţi şi senatori, la un loc, respectiv, 588, practic cu aproape o treime mai mult decât vechiul legislativ, al ultimilor patru ani! Anormalitatea survine, se ştie, ca efect al legii electorale, promugate de guvernarea PDL, cu… binecuvântarea Curţii Costiţuţionale, ”monitorizatã” îndeaproape de Traian Bãsescu, preşedinte al României…

Un legislativ supradimensionat pentru o ţarã vlãguitã de împrumuturi-gigant şi sãrãcie, de şomaj şi corupţie! Sã aibã acest aspect vreo legãturã cu sistemul mondial de supunere, de înrobire a statelor mici, dar cu potenţial economic, industrial şi agrar, în primul rând, cu sistemul acela ce vizeazã Guvernarea mondialã?

Lãsãm, deocamdatã, astfel de perspectivã de comentariu şi argumentare, şi ne axãm pe compararea cu alte state ale lumii contemporane privind dimensionarea Parlamentului. Iatã ce gãsim în Wall Street, din 11 decembrie, printre altele, în articolul “Cât Casa Poporului: vom avea mai mulţi parlamentari raportat la populaţie decât Franţa, Olanda,  Polonia şi Italia”. Citãm: <<România va avea, cu un nou Parlament cuprinzând 588 de aleşi – 394 de deputaţi şi 176 de senatori, şi o populaţie de circa 21,4 milioane – un raport de un parlamentar la 36.400 de cetãţeni, în timp ce ţãri precum Franţa, Olanda, Polonia, Italia au un parlamentar la peste 64.000 de locuitori, aratã Mediafax. În actuala legislaturã, cu 471 de parlamentari dintre care 334 de deputaţi şi 137 de senatori, raportul era de un ales la circa 44.000 de locuitori.

Pe de altã parte, raportul pentru Franţa, stat naţional cu sistem bicameral asemãnãtor celui al României, este de un parlamentar la 72.000 de locuitori. Franţa are o populaţie de 65,9 milioane şi 577 de deputaţi în Adunarea Naţionalã şi 348 de senatori.

O altã ţarã cu un nivel al populaţiei asemãnãtor cu cel al României, dar şi cu sistem bicameral, compus din Senat şi Camera Reprezentanţilor, este Olanda. La o populaţie de 15,6 milioane de locuitori, Olanda are un numãr mult mai redus de parlamentari – 75 de senatori şi 150 de deputaţi, rezultând un raport de un ales la 74.600 de locuitori.

Şi în Polonia, o ţarã cu 38,1 milioane de locuitori şi un parlament bicameral, compus din Seimul, cu 460 de deputaţi, şi Senatul, cu 100 de membri, raportul este de un parlamentar la 68.000 de locuitori.

Pe de altã parte, sunt şi ţãri care au un numãr mai mare de parlamentari raportat la populaţie decat România. Ungaria are un parlament unicameral, compus din 386 de deputaţi la o populaţie de circa 10 milioane locuitori, rezultând un raport de un ales la 25.906 de cetãţeni.

O altã ţarã vecinã, Bulgaria, are un parlament unicameral, în Adunarea Naţionalã de la Sofia fiind 240 de parlamentari, raportat la o populaţie actualã de 7,36 milioane de cetãţeni, rezultând un parlamentar la 30.666 de locuitori. (…)

Pe de altã parte, Italia, sora latinã mai mare a României, are un nivel de reprezentare comparativ cu cel al Franţei, de un ales la 64.300 de locuitori. La Roma, se adunã 630 de deputaţi şi 315 senatori, reprezentând 60,8 milioane de locuitori, însã Italia are şi parlamente locale în regiunile cu regim special de autonomie, Sicilia şi Trentino Alto Adige, precum şi adunãri ale celorlalte 18 regiuni, dar şi 107 adunãri provinciale. În dezbaterea internã din Italia a câştigat tot mai mult teren ideea reducerii numãrului de parlamentari din Camera şi Senatul de la Roma.(…)>>

Sã ne amintim ceea ce este de amintit, nesmintit, într-o astfel de situaţie contra-naturii, a democraţiei… naturale: La referendumul din 26 noiembrie 2009, validat, românii au votat pentru trecerea la un parlament unicameral, cu un maximum 300 de membri!

2. Parlament penal ?!

   Anormalul situaţiei de mai înainte – ni se dau oarece speranţe de cãtre actualul şi viitorul, cel puţin în opţiunea marii majoritãţi politice actuale româneşti, prim ministru, Victor Ponta – va fi orecum ameliorat, în sensul cã nu vor creşte cheltuielile cu întreţinerea unui astfel de parlament-mamut, cã el va beneficia de acelaşi buget ca şi precedentul. Cu alte cuvinte, mai mulţi parlamentari, 588, dar care se vor descurca cu aceeaşi bani alocaţi pentru cei de dinainte, mai puţini numeric, 471!

Dar, analiza actualei structuri parlamentare rezulatã în 9 decembrie, mai are ceva… anormal, şi anume multe persoane care au dosare penale în lucru sau sentinţe pronunţate, dar încã nepuse în aplicare din cauze diverse. Iatã o parte dintr-o listã halucinantã, desprinsã din 9AM News, preluând informaţii din evz.ro: <<Relu Fenechiu (PNL) a obţinut un mandat de deputat în Colegiul 2 Iaşi, cu 64% din voturi. Parlamentarul a fost trimis în judecatã de DNA, fiind acuzat de complicitate la abuz în serviciu în formã calificatã şi continuatã (39 acte materiale) şi complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice. (…)

Dan Voiculescu (PC), preşedintele fondator al Partidului Conservator, a fost ales în Colegiul 8 Senat din Bucureşti, cu 70%. El a fost trimis în judecatã de cãtre DNA în dosarul privatizãrii frauduloase a Institutului de Cercetãri Alimentare (ICA). (…)

Marko Attila (UDMR) a obţinut 52,63% din voturile exprimate în Colegiul 1 Camera Deputaţilor din Covasna. Fostul secretar de stat a fost condamnat, în acest an, la trei ani de închisoare cu executare de Judecãtoria Buzau, în cazul retrocedãrii Colegiului “Székely Mikó” din Sfântu Gheorghe.

Tudor Chiuariu (PNL) a candidat în colegiul 2 Senat, Mehedinţi, şi a obţinut 69,67% din voturi. El a fost trimis în judecatã de procurorii DNA fiind acuzat de abuz în serviciu contra intereselor publice în „Dosarul Poşta”.

Monica Iacob Ridzi (PP-DD) a obţinut un nou mandat de deputat, prin redistribuire, în Colegiul 5. Ea a fost trimisã în judecatã pentru corupţie în dosarul „1 Mai”.

Sebastian Ghiţã (PSD), patronul postului RTV, a fost ales deputat într-un colegiu din Prahova cu 69%. Sebastian Ghiţã este acuzat de complicitate la înselaciune şi fals în declaraţii.

Nicolae Vasilescu (PSD) a câştigat alegerile pentru Colegiul 2 Camera Deputaţilor cu 62,19% Craiova. A fost trimis în judecatã în martie 2012, pe când ocupa funcţia de înalt funcţionar public, şef al Departamentului legislativ al Camerei Deputaţilor.

Gigi Becali (PNL) a câştigat un loc de deputat în Colegiul 25 Bucureşti. Becali a fost trimis în judecatã de cãtre DNA în douã dosare: „Schimbul de terenuri cu MapN”- complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, în formã calificatã şi continuatã şi „Valiza”- dare de mitã şi fals în înscrisuri. (…)

Antonie Solomon (PP-DD) va intra în Parlament prin redistribuire. El a fost trimis în judecatã, în stare de arest, de procurorii DNA, find acuzat cã ar fi primit şpaga, când era primar al oraşului Craiova, de la omul de afaceri Gheorghe Penescu.

Gigi Neţoiu (PP-DD) a obţinut 18,89% într-un colegiul 1 Camera Deputaţilor din Dolj şi a avut sanse mari la redistribuire. El a fost trimis în judecatã de DNA în „Dosarul Transferurilor” în care au fost implicaţi mai mulţi şefi de cluburi şi impresari.

Sorin Roşca Stãnescu (PNL) este senator dupã ce a fost ales în Colegiul 2 Dâmboviţa, cu 56,25% dintre voturi. El a fost trimis în judecatã în dosarul Rompetrol. (…)

Miron Mitrea (PSD) a câştigat un mandat de deputat cu 70,47% într-un colegiu din Vrancea. Iniţial a fost trimis în judecatã în martie 2009. În perioada 2001- 2002, Mitrea ar fi primit de la Irina-Paula Jianu foloase necuvenite în cuantum de 9.274.202.542 de lei vechi (s.n.), în schimbul numirii şi menţinerii acesteia în funcţia de inspector şef al ISC.

Teodor Atanasiu (PNL) este urmãrit penal de procurorii DNA Cluj din august 2012 şi a câştigat un nou mandat de deputat cu 54,87 % din voturi.

Liviu Dragnea (PSD) a fost ales senator de Teleorman cu 68% din voturi. Pe 6 septembrie 2012, DNA anunţa cã a început urmãrirea penalã faţã de secretarul general al PSD în dosarul “Referendumul”. (…)

Ion Stan (PSD) a câştigat un nou mandat, în Colegiul 3 Voineşti, cu 66% din voturi.

DNA a început urmãrirea penalã împotriva lui Ion Stan pentru douã infracţiuni de trafic de influenţã.

Victor Paul Dobre (PNL), fost ministru al Administraţiei, a câştigat cu 69,9 % Colegiul 1 pentru Camera Deputaţilor din Galaţi. Pe 10 august, Parchetul a cerut Camerei Deputaţilor avizul pentru începerea urmãririi penale a lui Dobre. Cererea procurorilor a fost respinsã de Parlament.

Laszlo Borbely (UDMR) a fost ales cu 88% din voturi în Colegiul 5 pentru Camera Deputaţilor din Mureş. In aprilie, procurorii au cerut Camerei Deputaţilor acceptul pentru a începe urmãrirea penalã faţã de fostul ministru al Mediului, Laszlo Borbely. El era acuzat de de trafic de influenţã şi fals în declaraţiile de avere. Colegii politicieni, pe 11 septembrie, s-au substituit magistraţilor şi nu şi-au dat avizul pentru cercetarea acestuia.>>

***

   Aceasta este, parţial, democraţia… contra-naturii, marca Bãsescu&Comp., respectiv PDL+CCR+Reţeaua de interese transpartinice, care acţionezã conform proverbului „Corb la corb nu-şi scoate ochii”. Aşa se perverteşte percepţia sensului democraţiei, al “puterii poporului”, al votului sãu, practic. Guvernul cel nou va fi prins în mrejele acestei caracatiţe, din care cu greu se va smulge spre a ieşi la limanul aşteptat atât de îndelung de bieţii de noi, poporenii… Vai de capul tãu, şi-al nostru, Victoraş!               (va urma)

1. Relaţia de sânge, Regula primordialã!

   Sã parcurgem piramida, în continuare, de sus în jos. Imediat dedesubtul Ochiului, la Nivelul 1, se aflã grupul familiilor regale, familiile regale europene, care, toate, sunt înrudite între ele. În Info România, 31 ianuarie 2012, citim: <<Actualul rege al Belgiei, regele Suediei şi al Norvegiei, precum şi reginele Marii Britaniei, Olandei şi Danemarcei sunt cu toţii rude de sânge, trãgându-se din familia Windsor. Mai mult decât atât, ultimii regi care au fost înlãturaţi de la putere prin revoluţii în Italia, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia, fãceau şi ei parte din aceeaşi familie Windsor, regãsindu-se absolut toţi în arborele ei genealogic. Aici poate fi menţionat faptul cã şi în SUA, marea majoritate a preşedinţilor americani aleşi „democratic” prin vot popular din 1776 şi pânã în prezent sunt înrudiţi între ei. Toţi aceştia sunt rude de sânge şi prin urmare se poate afirma cã ei alcãtuiesc un fel de „casã regalã” sau dinastie. Conform unor surse, tot pe acest nivel al piramidei se mai situeazã un grup de oameni extrem de influenţi, dar a cãror identitate nu se cunoaşte.>>

Aşadar, totul este un cerc închis. Nu ai nicio scãpare. Nu poţi evita “rudenia” ori încotro a-i apuca-o, oriunde te-ai stabili! De aici, din aceastã înlãnţuire de rude de sânge, din acest conclav ce se bazeazã pe relaţia de rudenie, în virtutea cãreia se fac promovãrile, se bazeazã şi formele atât de hulite din societatea modernã, obiceiuri precum “nepotismul”, sau beizadeismul – cuvânt inventat, care derivã, evident, din turcismul “beizadea”, care desemneazã copiii conducãtorilor, rãsfãţaţi şi para-rãsfãţaţi, care comit fel de fel de abuzuri în spaţiul public, şi nu sunt pedepsiţi!

Relaţia de sânge, necondamnabiã, în esenţã, atinge în aceste cazuri, paroxismul: accesarea ierarhiei sociale şi politice, manageriale ori înalt guvernamentale se face exclusiv prin aceastã morişcã inflexibilã! Concepte precum confilictul de interese ori cel de competenţã, sau cel de concurs de aptitudini sunt excluse, devin caduce, ignorate sau ocolite cu nonşalanţã şi tupeu. Iar lumea, noi, culmea, am început sã creadem cã aşa este corect, cã fiind copilul lui cutare sau cutare, musai sã ajungi şef, musai sã hotãrãşti soarta a milioane de oameni, chiar dacã, de multe ori, respectivul nu se pricepe, neam, ori este nepregãtit! Casele regale au trecut, însã, de multã vreme la pregãtirea viitorilor monarhi, intens, permanent, lucru excepţional, formal, dar, în definitiv, injust, pentru cã accesul altora la  conducere este restricţionat, exclus total!

Cas(t)ele de dominaţie s-au întins dincolo de graniţele mai inflexibile ale dinastiilor monarhice, spre zonele de guvernare reglementate de regimurile democratice, acolo unde alegerile, campaniile electorale, fac regula. A face regula este complet peiorativ, aproape, în acest caz, atâta vreme cât votul este controlat, cât candidaţii sunt aleşi de mult, ei fiind practic din aceeaşi… dinastie veche, acum cu iz democratic. America – şi nu numai – este spaţiul cel mai bun de dat ca exemplu. Casele stãpânitoare s-au tot perindat la guvernarea Americii Unite, fie din Casa Kennedy, fie Bush, fie Reagan, fie Ford… Cazul Obama ar putea fi execepţia care ne-ar putea risipi demonstraţia, dar nu vã grãbiţi la astfel de concluzii: Barack Obama face parte din joc, şi el, la rândul sãu, fiind membru al conferriilor cu iz masonic, pregãtit special pentru acest moment, cu multã vreme înainte, bucurându-se de sprijinul tuturor celor ajunşi la “butoanele lumii”, preşedinţia sa, cu al doilea mandat câştigat, este parte a scenariului, scenariu cu bãtaie lungã, miza fiind Africa, imensul rezervor de resurse naturale, teritoriu, practic, virgin, în contextul lumii contemporane, în cãutare de pieţe noi, de influenţã geo-strategicã, teritoriu oarecum necucerit, neinclus într-un sistem… democratic gen Uniune!

  2. Marile Familii, Regula Rasei pure

   Nivelul 2 al Piramidei masonice, conform site-urilor dedicate acestui subiect, este ocupat de aşa-numitul CONSILIU AL CELOR 13 FAMILII, supranumit Aristocraţia neagrã. Familiile, 13 – curios, cifra 13 este, numerologic, încãrcatã de conotaţii negative, iar personajele la care facem referire, practicante ale ezoterismul şi misterului, sunt superstiţioase, sunt înclinate sã se fereascã de astfel de contexte cu încãrcãturã negtivã! Aici, iatã, nu! Care sã fie explicaţia? Probabil, tocmai pentru a şoca, de a atrage atenţia cã ele, familiile, grupul lor, stã sub conotaţii negative, şi, deci, trebuie sã ne ferim de ele, de familii, de membrii ei, de influenţa lor, de puterea lor, de maleficul ce-l includ sub zodia lui 13!

Cine sunt, deci, aceste familii, mai exact un fel de “rasã în interiorul rasei”, conform lui David Icke, în lucrarea sa “Secretul suprem”, familii care îşi menţin o anumitã… puritate genealogicã, pãstratã cu tenacitate, cu cerbicie de-a lungul tuturor vremurilor, prin cãsãtorii între ei, încã din Antichitate, de acolo, din Orientul Mijlociu şi Orientul Apropiat unde s-au întemeiat, unde a apãrut ideea controlului lumii… Al acelei lumi, de atunci, dar mereu extinsã ideea odatã cu extensia imperiilor, a dominaţiilor, a apariţiei şi dispariţiei unor popoare, state, guverne, alianţe, etc. La ora actualã, conform aceleiaşi surse, “Structurile instituţiilor moderne de control: guvernele, sistemul bancar, lumea afacerilor, armatele şi mass-media nu au fost infiltrate de aceastã forţã, ci au fost chiar create de ea, de la bun început.”

Sã parcurgem lista acestor 13 familii, şi vom înţelege cã lumea este doar o “jucãrie îmblânjitã în mâinile acestor zei”, care o controleazã prin teroare ori rãsfãţ, prin rãzboaie declanşate unde şi când trebuie, şi parade eclatante, prin fel de fel de concursuri şi mega-campanii promoţionale, ori prin declanşare de revoluţii, rebeliuni sau conflicte interetnice, prin foamete sau boli, prin donaţii ori mecenariat, reţele de comunicare – “imperii mediatice” – armate la vedere sau servicii secrete super-instruite etc. etc. În ordine alfabeticã, iat-o: 1. Dinastia Astor; 2. Dinastia Bundy; 3. Dinastia Collins; 4. Dinastia DuPont; 5. Dinastia Freeman; 6. Dinastia Kennedy; 7. Dinastia Li; 8. Dinastia Onassis; 9. Dinastia Reynolds; 10. Dinastia Rockefeller; 11. Dinastia Rothschild; 12. Dinastia Russell; 13. Dinastia Van Duyn.

  3. Bani non-stop, Regula Perpetuum mobile

   Pe lângã faptul cã membrii acestor familii ocupã, cum spuneam, cele mai înalte poziţii în ierarhia lumii economice şi, implicit, politice – cã aşa-i regula, relaţiei economie-politicã şi invers – aceste caste sunt şi extrem de bogate. Bogaţia lor este atât de fabuloasã încât cifrele îţi inhibã imaginaţia, posibilitatea de a te gândi cã ar mai fi nevoie de vreun şfanţ, de vreo firfiricã spre a-şi acoperi, ei, aceşti oameni, vreo nevoie, oricât de extravagantã! Exclus, banii sunt, vorba aia, fãrã numãr, fãrã numãr, dar ei, banii, sunt, în continuare adunaţi cu febrilitate. Ce ar putea justifica o astfel de atitudine, de unde aceastã dorinţã inumanã, nenaturalã, am zice, de a avea oricât, mult, din ce în ce mai mult, dincolo de mãsurã, de echilibrul dintre nevoi şi satisfacţia acoperirii lor? Ei bine, rãspunsul ar putea fi gãsit în faptul cã banii se strâng în continuare, mereu, mereu, spre a nu fi scãpat din mânã sistemul creat, spre a nu se prãbuşi, sau, mai rãu, sã cadã în mâna altora, controlul, deci, sã fie preluat de alţii! Aceastã psihozã a acumulãrii este paroxisticã, a devenit angoasã, imposibil de oprit, de vindecat, este un fel de perpetuum mobile  alimentat de o meta-raţiune, şi ea scãpatã de subcontrol! Din aceastã posturã ei controleazã umanitatea, ei ne dau pâine şi circ, ei ne dau porţiile de bucurie sau de tristeţe, ei ne ghideazã gusturile, mentalitãţile, atitudinile, comportamentele. Ei sunt cei care ne-au fãcut sã iubim banul, sã punem preţ pe trup şi carnal, şi sã uitãm de minte, de suflet, de plãcerile cunoaşterii, de adevãratul cer, nu acela vãzut prin ecranele monitoarelor sau lentilele  aparatelor de filmat ori fotografiat, al echipamentelor IT!

Averile lor sunt de ordinul miliardelor de dolari, sume acumulate de-a lungul multor ani, sau moştenite, transmise din generaţie în generaţie, mereu sporite. Un singur exemplu: Sir Evelyn de Rothschild (Dinastia Rothschild), cu o avere estimatã, la un moment dat, la 500 trilioane de dolari! 500.000.000.000.000, cam aşa s-ar scrie cifra! Suma reprezintã, spun economiştii, mai mult de jumãtate din averea totalã a lumii. Ce s-ar putea face cu o astfel de sumã? Spre exemplu, poate fi hranitã şi îmbrãcatã populaţia globului, aşadar, 7 miliarde de porţii de mâncare şi 7 miliarde de rânduri de haine! (va urma)

1. Lumea ca spectacol al intereselor

Lumea modernã este doar o copie a lumii dintotdeauna. Aceastã lume este doar o formã adaptatã, conform unor elemente de noutate tehnicã, în primul rând, a unei lumi dintotdeauna supusã unei forme de putere. Omul este fiinţã socialã, cum spunea Aristotel,  politicã, prin extensie, dar una, am zice noi, care doreşte sã fie condusã, aşadar o fiinţã comodã. Efortul deciziei, al asumãrii rolului de conducãtor, nu este strãin naturii omului, însã, el trebuie înţeles din vreme, iar odatã înţeles, el este cultivat şi transmis din generaţie în generaţie, în interiorul aceleiaşi caste. Pãstrarea rolului de conducãtor este un “secret”  care trebuie pãstrat, el fãcând parte din acel înţeles-tainã al rolului de conducãtor. Secretul acesta este pãstrat inoculând celorlalţi, plebea, poporul, naţia, majoritatea, mulţimea, cei mulţi etc. iluzia cã şi ei conduc, cã şi ei iau parte la decizie. Practic, aceasta este manipularea. Cine stãpâneşte lumea, musai sã stãpâneascã “arta” manipulãrii. Iluzia participãrii la decizia guvernãrii este inclusã în ideea de democraţie. Folosirea democraţiei ca sursã de manipulare este esenţa conducerii globale, universale, mondiale, sau cum vreţi sã-i spuneţi. Atunci când democraţia este deconspiratã  ca formã pervertitã de cãtre… popor, pãstrarea rolului de conducãtor se face cu formele antidemocratice precum dictatura, totalitarismul, şi cu regimurile sociale aferente gen comunism, socialism, naţional-socialism etc. Dar “arta” şi mai profundã a manipulãrii generale înspre pãstrarea supremaţiei guvernãrii mondiale este alternarea regimurilor politice şi a celor sociale, din 50 în 50 de ani, aproximativ, spre a se crea iluzia cã… poporul a dorit schimbarea, cã el este iniţiatorul şi promotorul marilor prefaceri sociale, economice bla, bla… Aceste schimbãri…  fundamentale se fac prin intermediul rãzboaielor, musai mondiale, ori a revoluţiilor sociale. Formele mai uşoare sunt rãscoalele, rãzmeriţele, ori conflictele locale, astãzi cunoscute sub denumirea pompoasã, perversã de “teatre de rãzboi”!

Pentru  declanşarea unor astfel de conflicte se folosesc felurite motive, de la cele etnice, la cele religioase, de la cele culturale, la cele derivând din ideologii mai vechi sau mai noi sau din unele inventate ad hoc, dar rãspndite ca fiind… “emanaţia maselor”! Suportul economic al unor astfel de rãzboaie mondiale, revoluţii ori teatre de rãzboi a fost şi este asigurat tot de cãtre cei care le declanşeazã sistematic. Este greu de dovedit acest lucru, odatã pentru cã dovezile sunt abil diluate de un aparat propagandistic bine pus la punct al aceloraşi conducãtori, apoi pentru cã tot ei controleazã şi sistemul educaţional, care  creeazã mentalitãţi şi aparat critic bine dirijat spre a respinge astfel de posibilitãţi socio-politice, şi, nu în ultimul rând, menţin în rândul marii şi covârşitoarei majoritãţi a populaţiei lumii starea de sãrãcie, adicã acea conjuncturã care te face sã nu-ţi mai pui problema celui care te conduce ci doar pe aceea a zilei de mâine. Starea de sãrãcie, de trai la limita subzistenţei îl face pe om fragil, manipulabil, credul, supus. Peste lângã toate acestea, se suprapune, bine dozat, teroarea cotidianã, o spaimã indusã spre a forma şi consolida o angoasã generalã, rãpânditã prin intermediul canalelor media, pe care se difuzeazã mereu informaţii cu tentã criminalã – accidente, omoruri, violuri, explozii, atrocitãţi, corupţie – acestea alternate cu emisiuni care cultivã distracţia necontenitã, luxul deşãnţat, ori fac apologia unor averi greu de explicat cum au fost acumulate într-un interval scurt de timp. Iar deasupra a toate şi a tot, religia, care vine ca o cataplasmã ce întreţine speranţa într-o lume mai bunã, în ziua de mâine, într-un Divin mereu gata sã ajute, dar mereu fãcând-o într-un viitor nedefinit. Biserici, catedrale, moaşte plimbate din oraş în oraş, slujbe cu regie bine pusã la punct, materiale religioase rãspândite din uşã în uşã de diferite personaje necunoscute, icoane cu baterii ori electrificate, sfinţi de plastic, crucifixe şi simbluri pãgâne vândute la aceeaşi tarabã, un amalgam marca globalizare, în spaţiul religios acest conglomerat bulversant fiind cunoscut sub numele de ecumenism, totul, într-un şuvoi neîntrerupt, non-stop, pentru a da peste cap orice încercare de limpezire pe care am putea-o încerca.

2. Piramida controlului total.

Spre a nu fi învinuiţi de vorbe goale, de intenţii neacoperite de dovezi, fie ele cât de firave, iatã cum este construitã piramida conducerii acesteia mondiale, cum este exercitat controlul vieţii noastre, de la naştere şi pânã la moarte, poate şi dincolo de aceasta… O piramidã în vârful cãreia este fixat simbolul Ochiului. Un simbol puternic ezoteric, venind din cultura egipteanã, cunoscutã ca mare întemeietoare de forme şi norme de conducere. Ochiul, care se regãseşte şi pe dolarul american, simbol devenit marcã de recunoaştere a masoneriei. Ochiul lui Horus, zeitate egipteanã, fiul zeiţei Isis şi al lui Osiris, care-l învinge pe unchiul sãu Seth, printr-un vicleşug, într-un concurs de bãrci, Seth, vroind sã-l omoare pe Horus, nepot de-al sãu. Ochiul lui Horus, cunoscut sub numele de Wedjat, s-a spus din cele mai vechi timpuri cã e un puternic simbol protector şi cã aduce înţelepciunea celor care îl poartã. Acest al treilea ochi, un ochi divin, acordã purtãtorului o luciditate şi o claritate fãrã seamãn a ochiului minţii (legãturã cu glanda  pinealã, situatã în mijlocul frunţii!). Se spune cã dacã te foloseşti de puterile acestui ochi, poţi atinge orice scop, fie cã e vorba de îmbogãţire rapidã, iubire adevãratã sau calm interior.

Bun, deci, în vârful acestei piramide a puterii stã Ochiul atoatevãzãtor, simbol, dacã vreţi, şi al Ochiului lui Dumnezeu, sau al oricãrei divinitãţi, din orice religie, pentru cã, nu-i aşa, orice Divinitate supremã vede tot, nu te poţi ascunde de ochiul sãu clarvãzãtor şi pedepsitor! Subliminal, Piramida în chestiune transmite faptul cã existã cineva, pe aceastã lume, care vegheazã ca un… Dumnezeu la toate cele care ne sunt date, din înţelepciunea şi sub lumina lui! De fapt, în spatele acestui simbol se aflã un grup de oameni, cei care au înţeles de multã vreme, cum spuneam, cã omul este manipulabil în anumite condiţii, şi cã voinţa sa este subordonabilã dacã ştii sã speculezi slãbiciunile, cã liberul arbitru este posibil a fi dirijat din afarã dacã oferi iluzii sub ambalaj de realitate. Ei sunt Iluminati. Care este… reţeta lor mereu câştigãtoare? Iat-o, conform INFO ROMÂNIA, 31 ianuarie 2012: << De la cel mai înalt nivel imaginabil al puterii, aceşti Illuminaţi necunoscuţi celor mulţi, guverneazã aproape nestingherit. Ei fac legi şi revoluţii, ei instaureazã guverne, ei hotãrãsc ce ţãri dispar pentru ca altele sã le ia locul. Ei “fabricã” noi ideologii şi chiar religii. Se spune cã ei au creat orânduirea capitalistã, tot ei au creat-o şi pe cea comunistã. Ei fãuresc tratatele militare şi economice internaţionale, ei schimbã regimuri politice şi preşedinţi de state, ca pe nişte simple piese uzate ale unei maşini. Metoda lor de lucru este simplã, dar eficientã şi poate fi descrisã în 3 paşi: PROBLEMÃ, REACŢIE, SOLUŢIE.

1. În primul rând, ei creazã o PROBLEMÃ (conflicte, rãzboaie, revoluţii, dezastre, etc.). Creazã conflicte şi rãzboaie în care cele douã pãrţi provocate, luptã una împotriva celeilalte şi nu contra adevãratului instigator. Tot ei finanţeazã toate pãrţile implicate în conflict. *  2. Apoi, prin intermediul mass-media şi a manipulãrii determinã o REACŢIE în rândul populaţiei, care solicitã o rezolvare a PROBLEMEI apãrute. * 3. În final, tot ei vin cu SOLUŢIA care aproape întotdeauna se lasã cu efecte dure asupra populaţiei (sãrãcie, restrângerea unor drepturi şi libertãţi, etc. – vezi atentatele din 9/11, armele lui Saddam, criza financiarã…) Ei trec întotdeauna drept instanţã împãciuitoare care pune capãt conflictelor.>>

3. Uniunea Europeanã, un ex-URSS?

Vã sunã cunoscut cele mai-sus citate? Avem, ca români, vreun moment în istoria naţionalã care sã se poatã suprapune peste aceste reguli supra-statale? Vedeţi vreun gest politic al clasei politice contemporane româneşti, care sã interfereze cu aceste ascunse deziderate ale acestei caste de politicieni ascunşi, disimulaţi în protectori, atunci când trebuie, sau în agitatori dacã interesele lor o cer?

Desigur cã da, dar România este doar o piesã micuţã în angrenajul uriaş al planetei. Lupta cea mare nu se dã între state, între armate, ci între metode de manipulare a opiniei publice. Lumea este a lor, a Iluminaţi, iar ei, deci, nu au de ce sã se certe între ei pentru a-şi împãrţi ceea ce, considerã ei, le aparţine din vechime şi pentru totdeauna. În spiritul acestei logici, al acestei percepţii şi acestui mod de viaţã, ei, de fapt, luptã doar cu posibila noastrã trezire din starea de amorţealã, de zãpãcealã, de credulitate! Ei luptã cu  noi spre a gãsi noi alternãri a situaţiilor prin care sã ne ţinã cu capul în traista neagrã a grijii zilei de mâine. Ei, mai simplu spus, de fapt, alterneazã aceleaşi metode, dar cu instrumente noi, în “teatre”  noi, cu oameni noi, cãrora le inoculeazã, ca întotdeauna, iluzia cã deţin puterea, cã pot schimba lumea prin forţa ideilor şi iniţiativelor lor! Vladimir Bukovski, scriitor rus, în cartea “Uniunea Europeanã… noua URSS?”, Editura Vremea, 2006, face o paralelã nãucitoare pentru un om obişnuit, care crede în valorile democraţiei clasice, în valoarea votului sãu introdus în urnele campaniilor electorale, în forţa şi implicarea conducãtorilor sãi. Ei, bine, lucrurile nu stau deloc aşa, dacã este sã credem afirmaţiile bine argumentate, ale scriitorului rus, personalitate marcantã a anilor aceştia, analist bine documentat al istoriei şi politicii societãţii omeneşti. Uniunea Europeanã, înţelegem, nu este altceva decât o Uniune Sovieticã cu straie noi! Concluzia poate şoca, dar evidenţele sunt perfect credibile, iar evenimentele aduse ca argumente se înşiruie într-o logicã atât de evidentã încât orice îndoialã este exclusã. Prin urmare, comunismul de tip sovietic a fost înlocuit cu unionismul de tip european. Statele Uniunii Europene nu sunt altceva decât uniunea fostelor state din spaţiul rusesc, constrânse, dincolo de tradiţii şi limbi diferite, de culturi şi datini substanţial felurite, sã stea, toate, sub însemnele secerei şi ciocanului, a Stelei Roşii de pe Kremlin, sub sceptrul puterii lui  Marx, Lenin şi Stalin.

Iatã un fragment dintr-un material care circulã pe reţelele virtuale, preluat din cartea lui Bukovski: << Mi se pare de neînţeles cã dupã ce a fost îngropat un monstru, Uniunea Sovieticã, un monstru similar, este construit. De ce CE (Comunitatea Europeanã) a devenit UE (Uniunea Europeanã)? Poate dacã examinãm Rusia sovieticã vom afla rãspunsul. * Uniunea Sovieticã era condusã de 15 oameni care nu erau aleşi, care se investeau în funcţii reciproc şi care nu dãdeau socotealã nimãnui. Uniunea Europeanã  este condusã de 2000 de oameni în acelaşi fel. Se întâlnesc în secret, nu rãspund faţã de cineva şi nu-i putem destitui din funcţii. * S-ar putea spune cã Uniunea Europeanã are un parlament ales. Şi Uniunea Sovieticã avea unul: Sovietul Suprem. * Se aplica ştampila (se vota) la fel ca pentru Parlamentul european, iar timpul la microfon era limitat la un minut pentru fiecare vorbitor, la fel ca şi în Parlamentul european. * În UE sunt sute de mii de eurocraţi cu salarii imense, cu mulţi servitori, bonusuri şi privilegii, cu imunitate pe viaţã la orice persecuţie, care sunt mutaţi, pur şi simplu, de la o funcţie la alta, indiferent dacã au fãcut treabã sau nu. Nu este asta, exact ce se fãcea în fosta Uniune Sovieticã? * Uniunea Sovieticã a fost creatã prin coerciţie şi prin ocupare militarã. Uniunea Europeanã, admitem, a fost creatã fãrã folosirea expresã a forţei militare, dar tot prin coerciţie şi prin abuzuri economice. * Pentru a continua sã existe, Uniunea Sovieticã s-a extins continuu. În momentul când s-a oprit extinderea a început colapsul. Iar eu am convingerea cã aşa se va întâmpla şi cu Uniunea Europeanã. * Scopul existenţei Uniunii Sovietice a fost crearea unei noi entitãţi istorice: poporul sovietic, iar noi trebuie sã ne  uitãm (renegãm) naţionalitatea, tradiţiile şi obiceiurile popoarelor noastre. La fel şi Uniunea Europeanã nu doreşte sã fiţi englezi sau francezi (nici români sau bulgari). Doreşte ca voi toţi sã fiţi o nouã entitate istoricã, sã fiţi europeni. Sã vã suprime toate sentimentele naţionale şi sã trãiţi ca o comunitate multinaţionalã. Dupã 73 de ani, acelaşi sistem (multinaţional) în Uniunea Sovieticã, a cauzat mai multe conflicte interetnice decât oriunde în lume. În Uniunea Sovieticã unul din marile ţeluri a fost distrugerea statului-naţiune. Şi asta este exact ce face UE astãzi. Bruxelles-ul absoarbe state-naţiune pentru ca acestea sã nu mai existe. * Corupţia era generalã în sistemul sovietic, de sus pânã jos. Şi tot aşa este şi în UE. Aceeaşi activitate coruptivã care îmbiba Uniunea Sovieticã este şi în UE. Cei care i se opun sau o dezvãluie sunt reduşi la tãcere sau pedepsiţi. * Nimic nu s-a schimbat.>>                  (va urma)

Cazul Hayssam – scurtã rememorare

   Vã mai amintiţi cazul Omar Hayssam? Vã mai aduceţi aminte de fuga lui Hayssam din România, o evadare  din cercul de atenţie al oficialilor de cercetare penalã şi al serviciilor secrete româneşti? Desigur, cã da, aşa cum, la fel de bine, vã amintiţi de înscenarea acestei fugi, practic o scoatere din ţarã a celebrului interlop sirian cu concursul autoritãţilor româneşti, supervizate de însuşi preşedintele Traian Bãsescu. De curând, aflãm de pe Twitter Yahoo, 23 noiembrie a.c. cã Omar Hayssam a fost condamat la 16 ani închisoare în dosarul în care este acuzat cã a înşelat patru firme cu 1,6 milioane de euro, de la care a luat în leasing mai multe utilaje, pe care le-a trimis în Siria şi Egipt, la firmele controlate de el. Din aceeaşi ştire, ne reamintim şi alte amãnunte ale “Cazului Hayssam”: <Potrivit MEDIAFAX, în 20 septembrie 2005, procurorii DIICOT au dispus trimiterea în judecatã a lui Omar Hayssam, Omar Mohamad şi Quasim Essa, pentru înşelãciune. Potrivit procurorilor, Omar Hayssam, în calitate de preşedinte al grupului de firme Manhattan, a iniţiat o grupare infracţionalã la care au aderat Omar Mohamad şi Quasim Essa, “având drept scop inducerea în eroare a mai multor pãrţi vãtãmate, cu ocazia achiziţionãrii în sistem leasing a mai multor utilaje, scopul final fiind exportarea acestora în Siria şi Egipt de cãtre societãţi comerciale controlate de cãtre inculpatul Omar Hayssam, fãrã achitarea ratelor de leasing”. Omar Hayssam a produs astfel firmelor de la care a luat în leasing mai multe utilaje un prejudiciu de 1,6 milioane de euro. În 26 mai 2010, Omar Hayssam şi cei doi asociaţi ai sãi, Quasim Essa şi Mohamad Omar, au fost condamnaţi de Tribunalul Bucureşti la 16 şi, respectiv, 14 ani de închisoare în dosarul privind înşelarea mai multor firme de leasing cu capete de tractor Volvo, pe care le-au exportat cu acte false în Siria şi Egipt. Instanţa a mai dispus atunci plata a 480.760 de euro cãtre Volvo şi 1.114.223 de euro cãtre SC Afin Leasing. Totodatã, Tribunalul Bucureşti a pus sechestru asigurator pe bunurile acestora, pentru recuperarea prejudiciului.>.

De ce facem recurs la memorie în cazul Hayssam? Pentru cã are legãturã cu Traian Bãsescu, cel care conduce România contemporanã, aşa cum o conducea şi în 2005, când punea la cale marea înscenare cunoscutã în presã ca Rãpirea din Irak. Ne folosim, acum, în apropierea Zilei Naţionale a României, de un alt material jurnalistic, preluat de pe www.ioncoja.ro, care rezumã cazul Hayssam, cu foarte multe amãnunte, ridicând problema unei posibile acuzaţii de trãdare naţionalã pe care a comis-o actualul preşedinte, Traian Bãsescu. “Secretul lui Bãsescu” ne pune într-o nouã, dar tristã şi nedemnã luminã, pe cel care conduce, azi, România… Numele sãu: Traian Bãsescu, un ins care, încã de la începutul mandatului sãu, a produs şi alte acte calificate drept anticonstituţionale, antinaţionale, toate pentru a-şi salva pielea şi a se face util celor care-l susţin, de dincolo de graniţele ţãrii, în interiorul acestora, el subjugându-şi serviciile secrete şi justiţia, pe alocuri, şi presa. Presa, singura, totuşi, care a mai scos la ivealã, atât cât a putut derapajele sale, condamnabile şi moral, şi penal.

CAZUL HAYSSAM este, încã, în toate amãnuntele sale, sub obrocul secretizãrii, pentru cincizeci de ani. Aşa cã, deocamdatã, ne vom mulţumi cu ceea ce unii dintre jurnalişti, dintre istorici şi analişti fideli sentimentului patriotic, interesului naţional – da, pentru cã am uitat sã mai aducem în discuţie acest interes, striviţi de trompetele globalizãrii şi de poleiala unor bani împrumutaţi, care ne-au bãgat datori pentru douã generaţii de acum înainte! – interes care a fost terfelit şi zdrelit de fãţarnici şi trãdãtori, drapaţi sub mantiile intereselor unor altor conducãtori, nealeşi de nimeni, aleşi doar de ei între ei, ca-ntr-un comunism sadea, ca-ntr-un soviet de tip nou, euro-atlantic!

Reproducem în continuare largi fragmente din articolul menţionat, publicat pe 19 august 2012, în speranţa cã vom înţelege mai bine sub ce zodie nemernicã ne-au aruncat falsificatorii de vot, manipulatorii de popoare şi hoţii de patrii! (Intertitlurile ne aparţin).

<<SECRETUL LUI BÃSESCU

1. O rãpire orchestratã de SRI

                Imediat dupã ce a fost ales preşedinte, la începutul anului 2005, BÃSESCU s-a hotãrât sã dea prima loviturã dublã, o loviturã de imagine, ca eliberator şi salvator al unor cetãţeni români rãpiţi în Irak, dar şi o loviturã financiarã, preluând o parte din averea lui Hayssam şi 100 milioane dolari, suma plãtitã ca recompensã “rãpitorilor” şi care, de fapt, au primit doar 5 milioane $.

OVIDIU EDUARD OHANESIAN (n. 1 ianuarie 1968, Bucureşti) era jurnalist la cotidianul “România Liberã” când a fost rãpit în Irak, la 28 martie 2005, împreunã cu SORIN MIŞCOCI (cameraman), jurnalista MARIE-JEANNE ION şi ghidul MUHAMAD MUNAF. Ei au fost eliberaţi la 22 mai 2005.(…)

Ovidiu Eduard Ohanesian (declaraţie – n. n.): <<Rãpirea a fost iniţiatã la Bucureşti cu concursul serviciilor secrete şi al unui cerc restrâns de politicieni sub acoperire din vechea Securitate din jurul Palatului Cotroceni. Preşedintele ţãrii Traian Bãsescu a declarat imediat dupã eliberarea noastrã cã acţiunea a fost instrumentatã în România. Am sã vã fac o dezvãluire din volumul 2 al cãrţii mele, “Rãpirea din Irak – Terorism de Stat cu Luare de Ostatici – Ancheta.” Unul dintre iniţiatorii rãpirii este generalul (r) Ion Ştefãnuţ, fost şef al Direcţiei Antitero din cadrul SRI. Numele sãu figureazã în raportul generalului (r) Ion Maranda, şef al Direcţiei de Protecţie Internã din SRI în anul 2005. Omar Hayssam a fost doar o unealtã, o rotiţã în mecanismul rãpirii. Conform declaraţiilor sale olografe, date în 2007-2008 în faţa unui notar libanez, asupra lui Hayssam s-au fãcut presiuni imense sã treacã de la PSD la PD (actual PD-L), la începutul anului 2005. A fost înlocuit cu dr. Yassin Mohammad, un apropiat al lui Traian Bãsescu, încã de când acesta era primar al Bucureştiului. Spun “înlocuit” pentru cã Yassin nu a preluat numai o mare parte din averea lui Hayssam, ci şi responsabilitãţile acestuia în afacerile Cotrocenilor pe zona Hamas-Hezbollah.>>

Într-o primã fazã, rãpitorii au fost membri şi prieteni ai familiei americanului Mohamad Munaf, iar recompensa de 100 milioane dolari ar fi ajuns uşor în conturile lui Bãsescu. Ulterior, ziariştii rãpiţi au fost preluaţi de o echipã condusã de un ofiţer al trupelor speciale ale lui Saddam Hussein, poreclit Abu Sahar. Aceştia i-au dus în zona “Triunghiul Morţii” (zona Iskandaria, Yussufia, Mahmudia), la 29 Km sud de Bagdad. Acolo au putrezit 51de zile în susbolul unei ferme. Ohanesian a reuşit sã fac rost de un film din beci, realizat de trupele speciale american Hostage Working Group. Abu Sahar este posibil sã fi fost membru în brigãzile Moudh Ibn Jabal. Cert este cã a participat la execuţia britanicului Kenneth Bigley, din 07 Octombrie 2004. Rãpitorii urmãreau sã obţinã bani, un milion dolari/persoanã.

S-a dovedit faptul cã Bãsescu a folosit evenimentul Rãpirii în scopuri personale, financiare şi electorale, acoperind adevãraţii vinovaţi şi dovezile pentru 50 de ani.

Bãsescu a plãtit o sumã foarte mare rapitorilor, cca. 100 milioane dolari, nu se ştie cât din ea a ajuns la rãpitori şi cât a ajuns în alte conturi secrete, oficial rãpitorii cereau retragerea trupelor, neoficial se cereau bani. Eliberarea s-a produs în momentul în care Bãsescu a plãtit rãscumpãrarea printr-un ofiţer al serviciilor secrete române care negociase cu rãpitorii şi poliţia irakianã, condusã de colonelul Moaied Abdel Kazem. (…).

2. PROPHET, adicã “Profesorul”, adicã Bãsescu

   În realitate, Bãsescu a plãtit doar 5 milioane dolari, câte un milion pentru fiecare din cele 5 persoane aflate în ascunzãtoare, adicã cei 3 jurnalişti, Mohamad Munaf, şi jurnalista francezã Florence Aubenas, restul de 95 milioane dolari au fost depuşi într-un cont bancar pe numele… PROPHET, (adicã “Profesorul” în limba arabã)!!! Sã fie întâmplãtor cã Hayssam îi spunea “Profesorul” lui Bãsescu, ulterior, în convorbirile telefonice?

Pe jurnalista francezã Florence Aubenas au gãsit-o în beci. Era rãpitã cu vreo 3 luni înaintea românilor. Cel mai probabil, ea este ofiţer sub acoperire. Ea a dat declaraţie semnatã cã a fost cu jurnaliştii români în beci. Acum, a dispãrut de la ziarul “Liberation”, unde lucra. Au mutat-o. Altfel, o femeie deosebitã.

Multe servicii secrete irakiene, americane, româneşti (SIE, SRI, DGIPI), au fost implicate în aceastã acţiune. Din pãcate, unii ofiţeri din cadrul acestor servicii, politicieni, jurnalişti, afacerişti sub acoperire  au fãcut joc dublu.

   3. Munaf, o marionetã a americanilor

   MUNAF este cetãţean american şi, cel mai probabil, agent infiltrat pe lângã teroristul Omar Hayssam, pentru controlul acestuia. Munaf a fost doar o unealtã ca şi Hayssam. Împreunã cu fratele sãu, Yussuf, au concretizat prima rãpire în teren, adicã în cartierul Al Yarmook din centrul Bagdadului, zonã cunoscutã ca Patru strãzi, lângã Universitate. Munaf a fost obiectul unui troc între serviciile SUA şi cele româneşti. A fost predat dupã eliberarea jurnaliştilor români, la ordinul Cotroceniului, de pe pãmânt românesc, de cãtre fostul ambasador al României în Irak – ofiţerul deplin conspirat al SIE, Mihai Ştefan Stuparu, acum ambasador NATO al lui Bãsescu. Este (Munaf – n.n.) în mâinile forţelor americane, la închisoarea din Camp Crooper, din 2005. Munaf a fost judecat şi condamnat de tribunalul irakian Shark El Kanat la moarte.

În 2008, S-AU PIERDUT DOCUMENTELE DE LA DOSARUL IRAKIAN AL LUI MOHAMAD MUNAF !!! Muşamalizare totalã. Condamnarea la moarte a fost casatã. Se reia ancheta. Asta ca sã vedeţi ce implicare uriaşã internaţionalã are cazul “Rãpirea din Irak” (s.n.).

   4. Recompense pentru “actorii” Rãpirii

   Au existat contradicţii, dupã eliberare, între declaraţiile celor trei jurnalişti.

Doi dintre jurnalişti (Marie-Jeanne ION, fiica senatorului Vasile ION, şi Ovidiu MIŞCOCI – n.n.) au încercat sã ascundã adevãrul, adicã implicarea lor în diversiune.

Se doreau eroi naţionali. Unul singur a spus adevãrul, Ohanesian, şi a fãcut un pas lateral imediat ce şi-a dat seama de implicarea celorlalţi.

Azi, Mişcoci este cameramanul lui Bãsescu la Cotroceni, de Marie-Jeanne Ion nu se mai ştie nimic… Doar Ohanesian a scris douã cãrţi despre rãpire, a fãcut dezvãluiri incendiare care confirmã ipoteza implicãrii lui Bãsescu, şi se judecã cu statul român.

Hayssam este în Syria, dupã ce Bãsescu l-a fãcut “scãpat” din puşcãrie, tot ca sã-i închidã gura şi sã nu mai vorbeascã despre “profesorul” care a condus întreaga afacere, şi, deşi s-a cerut de sanchi extrãdarea lui în România, Hayssam şi-a gãsit un culcuş bun “în puşcãrie”, în Syria, pentru vreo 4 ani.

   5. MRU şi Baconski, implicaţi şi ei!

   Cine l-a ajutat pe Bãsescu sã-l facã scãpat pe Hayssam? Rãzvan Mihai Ungureanu. O organizaţie privatã, perceputã ca o organizaţie puternicã, Conferinţa Preşedinţilor Principalelor Organizaţii Evreieşti din America, îi trimite o scrisoare ministrului de externe de atunci, Mihai Rãzvan Ungureanu, cerînd o favoare specialã pentru un avocat israelian al familiei lui Omar Hayssam!!! Teodor Baconski, la acea vreme secretar de stat în MAE, trimite la rândul sãu, scrisoarea procurorului general şi biroului DIICOT, ordonîndu-le, practic, sã se supunã. Între timp, acestui avocat din Tel Aviv i se permite sã se întâlneascã de trei ori, în secret (de douã ori în puşcãrie), cu Omar Hayssam, fãrã ştirea DIICOT – împotriva procedurilor penale din dreptul românesc. Apoi, în baza unui referat medical aranjat, şi a cererii exprese a procurorului de caz (??), Hayssam este eliberat şi, imediat, fuge din ţarã cu avionul pe ruta Bucureşti-Chişinau, Viena-Liban (Beirouth).

Americanii ştiu însã tot, ne mai miram atunci cã BÃSESCU este la mâna lor?>>

P.S.    La mulţi ani, ROMÂNIA!

1. Colaborator dedicat al Securitãţii

   Reluãm, inclusiv la sugestia mai multor cititori consecvenţi ai serialului nostru – fapt pentru care le mulţumim cu recunoştinţã – unele fragmente din cartea “Distrugerea şi cucerirea României fãrã rãzboi”, de Mircea Vâlcu-Mehedinţi, 2011, apãrutã şi pe site-ul www.5carti.ro/editura/mircea-valcu-mehedinti—i828, fragmente ce le-am mai publicat în numãrul 8 al serialului nostru. Procedãm astfel şi pentru a relega unele ipostaze de legãturi cu Securitatea ale lui Traian Bãsescu, cu alte asemãnãtoare ipostaze, mai recente, inclusiv cu postura de Preşedinte al României.

Aşadar, aflãm de la Mircea Vâlcu-Mehedinţi, într-un stil frust, de raport militar, printre altele: <<Dupã absolvirea Institutului de Marinã, este încadrat ca ofiţer la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanţa. În aceastã calitate, Traian Bãsescu este preluat ca informator-sursã de cãtre lucrãtorii Biroului de Securitate Port Constanţa, condus la acea vreme de ofiţerul Dumitru Nicuşor. De folosirea lui, s-a ocupat direct locotenentul major de Securitate Mihai Avramides, care organiza contacte cu acesta, înainte de plecarea în cursã şi la întoarcere. La aceste întâlniri participa, de regulã, şi şeful lui Avramides, Dumitru Nicuşor, care însã se întâlnea şi separat cu Traian Bãsescu.>>

Ce fel de informaţii furniza Bãsescu superiorilor sãi din Securitate? Pãi, ca oricare alt “colaborator” de duzinã, << …dãdea informaţii cu privire la starea de spirit a echipajului, temele de discuţie abordate de membrii echipajului, activitãţile şi contactele pe care membrii echipajului le aveau în porturi, în timpul escalelor, activitãţi de contrabandã şi speculã, dar şi despre eventuale aprecieri sau comentarii fãcute de membrii echipajului cu privire la conducerea superioarã de partid şi de stat.>>

Du-te, vreme, vino, vreme, cariera de securist continuã fulminant, împletitã cu cea profesionalã, de ofiţer de marinã: << În jurul anului 1980, Bãsescu a fost preluat de ofiţerii Roşioru Ioan şi Deacu Constantin, tot sub coordonarea şefului biroului, Dumitru Nicuşor. Acesta a trecut, dupã 1989, în SRI, ajungînd general, şef al Secţiei SRI – Constanţa şi apoi şeful Centrului Operativ Zonal Dobrogea. Traian Bãsescu a susţinut, în 1981, examenul de Comandant, care a durat… 5 minute, dupã care a primit comanda navei Argeş. În jurul anului 1984, a fost trecut în reţeaua Centrului de Informaţii Externe, din DSS, unde a lucrat cu ofiţerul Silvian Ionescu, din cadrul Direcţiei I.

În 1987 este numit şef al Agenţiei Economice NAVROM din Anvers, Belgia, unde îşi desfãşoarã activitatea sub directa coordonare a lui Silvian Ionescu, ce conducea Serviciul I (Belgia-Olanda-Luxemburg) din Direcţia I a CIE. În acea perioadã, T. Bãsescu a transmis preponderent informaţii de interes economic cu privire la activitãţile din porturile maritime Anvers şi Roterdam, dar şi informaţii cu privire la echipajele navelor care acostau în aceste porturi, precum şi informaţii despre membrii personalului diplomatic român din ţãrile respective. În vara anului 1988, a fost retras temporar de la Anvers, pentru a participa la un instructaj, care a durat douã luni şi s-a desfãşurat la Şcoala de Ofiţeri MI de la Bãneasa.

   2. Mereu protejat de Securitate!

   Aşa se terminã perioada Anvers-Rotterdam a lui Traian Bãsescu. Conform lui Mircea Vâlcu, pe 8 martie1989 << …este rechemat în ţarã, fiind acuzat de nereguli grave în administrarea fondurilor NAVROM. A fost sancţionat pentru cã a autorizat, fãrã aprobarea NAVROM Constanţa, o platã suplimentarã de 300.000 de franci belgieni pentru lucrãrile de reparaţii efectuate la nava Zimnicea. Sancţiunea primitã s-a datorat, mai ales, faptului cã a decis ca lucrãrile de reparaţii sã fie executate de Şantierul Naval Belliard din portul Anvers, deşi existau oferte de execuţie a lucrãrilor, mult mai ieftine, din partea altor şantiere navale din acelaşi port. (…) Datoritã gravitãţii excepţionale a faptelor de care a fost acuzat, ţinînd cont de legislaţia din acea vreme, numai susţinerea din partea Securitãţii poate explica faptul cã T. Bãsescu a fost sancţionat doar administrativ şi nu a suportat şi rigorile legii. El a fost chiar menţinut ca angajat al NAVROM Constanţa, fãrã sã mai primeascã însã nici o însãrcinare pânã la evenimentele din decembrie 1989.>>

Lucrurile nu se opresc aici, ci, “spãlat” de Securitate, ascensiunea sa a continuat în acelaşi ritm halucinant: << Imediat dupã acestea, a fost numit director general al Inspectoratului de Stat al Navigaţiei Civile din Ministerul Transporturilor. Pentru a obţine aceastã funcţie foarte importantã, s-a bucurat de recomandarea şi susţinerea secretarului executiv al FSN, Silvian Ionescu, dar şi ale vechiului sãu prieten, Cãlin Marinescu, zis Shogunul, pe atunci preşedinte al CFSN Constanţa.>>

  3. KGB şi anti-KGB

   Dacã în interior, între graniţele României, dar şi în Occident, faptele sale sunt provocate şi ocrotite, iar urmele şterse de cãtre Securitatea lui Ceauşescu, “fratele” mai mare de la Rãsãrit, URSS, prin serviciul sãu special de informaţii, celebrul KGB, se sesizeazã cu atât mai mult cu cât atitudinea anti-URSS a lui Ceauşescu, din 1968, nu fusese uitatã. Cum se explicã, totuşi, modul de acţiune al lui Bãsescu sub girul Securitãţii, într-un spaţiu controlat, totuşi, de KGB? Simplu, ne spune Vâlcu: UM 0110, cunoscutã şi ca Divizia anti-KGB, practic, o divizie ultra-secretã a Securitãţii! Despre aceastã unitate de elitã informativã, ne precizeazã acelaşi autor, <<Ceauşescu a creat propria Securitate, UM 0920/A, devenitã apoi UM 0110. O divizie secretã, aparte de restul DSS (Departamentul Securitãţii Statului). Era secretã chiar şi faţã de DSS, care nu ştia nici mãcar care sînt agenţii şi nici unde este sediul. UM 0110 şi-a fãcut bine treaba, având în arhivã detalii despre reţeaua KGB în România, numele sovieticilor de legãturã şi numele agenţilor sovietici din România.>>

Ei, bine, accesele de independenţã ale României faţã de URSS nu erau admise, aşa cum nici accesele de independenţã ale informatorilor Securitãţii faţã de ea! Ori, se pare cã Traian Bãsescu, la un moment dat, a devenit riscant pentru munca informativã secretã, dar şi pentru economia naţionalã prin atitudini suspecte de joc dublu! Prin urmare, Departamentul anti-KGB – respectiv, UM 0110 -  i-a cerut lui Ceauşescu arestarea lui Bãsescu, conform unui document înregistrat sub numãrul 43766.

Mai exact, iatã ce aflãm din aceeaşi sursã: <<Amiralul Gheorghe Anghelescu, ca şef al Marinei Comerciale, era şeful lui Traian Bãsescu, comandantul navei Biruinţa. Între 1987-1989, Silviu Predoiu, ofiţer sub acoperire DIE, este trimis la Anvers, ca eprezentant comercial, avînd biroul alãturat de cel al lui Traian Bãsescu. Mentorii tripletei Traian Bãsescu – Gheorghe Marin – Silviu Predoiu sunt suspectaţi sau au fost urmãriţi ca agenţi sovietici/ruşi. (s.n) >>

   4. CIA intrã pe fir!

   Dupã alte câteva precizãri privind şi alţi oficiali români post-Decembrişti ca având legãturi cu serviciile secrete ruse şi Securitatea – Ion Iliescu, Petre Roman, spre exemplu – Mircea Vâlcu ne semnaleazã şi intrarea pe fir în aceastã mare reţea informativã şi contra-informativã internaţionalã, a altei entitãţi de anvergurã, Central Intelligence Agency – CIA! Şi “intrarea” nu este una doar de monitorizare în virtutea profesiunii ci este una foarte abruptã şi persistentã. Iatã ce spune Vâlcu: << CIA a semnalat faptul cã Adrian Isac a colaborat neoficial cu Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, agent al FSB, Serviciul Secret rus (continuatorul KGB). Traian Bãsescu a fost pupilul, protejatul, favoritul agentului sovietic/rus Gh. Anghelescu. Acesta l-a racolat şi instruit pe Traian Bãsescu în direcţia servirii intereselor ruse… Iatã legãtura lui Traian Bãsescu cu FSB, Serviciul Rus de Informaţii. >>

Prin urmare, agenţii lui Ceauşescu aveau tot interesul sã-l urmãreascã îndeaproape pe Bãsescu. Ceea ce şi fac, mergând, aşa cum consemnam mai sus, sã cearã şi arestarea lui! Dar, Ceauşescu, la decizia lui sau a consilierilor pe probleme de contra-informaţii, a preferat filarea, ţinerea sub observaţie a acestuia. Când a fost, însã, momentul oportun spre a-l aresta, dovezile bãsesciene de joc dublu fiind suficiente, Ceauşescu nu a fãcut-o, totuşi, Mircea Vâlcu afirmând cã “a ezitat arestarea, de frica reacţiei ruseşti.”

   5. Un candidat “spãlat” de SRI, bun de Preşedinte!

   Sã fie vreo legãturã între acest “joc dublu” şi felul în care a fost verificat candidatul la Preşedinţia României, Traian Bãsescu, sub aspectul colaborãrii cu Securitatea?

Sã judecãm fiecare un eventual rãspuns pornind de la cele expuse de Mircea Vâlcu în lucrarea sa citatã de noi: <<La 19 noiembrie 2004, Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, s-a deplasat la Arhivele MApN din Piteşti , unde a studiat, în original, documentul “U.M. 02510 Mangalia, Serviciul 1 Jurnal pentru reţeaua informativã 1972-1980”. Din pagina 65, poziţia 3990 a extras urmãtoarele date: Numele şi prenumele: BÃSESCU TRAIAN. Categoria: colaborator. Denumirea U.M. sau ofiţerul care a efectuat recrutarea: Lt. col. TUDOR GHEORGHE. Semnãtura de primire a coperţilor dosarului de colaborator sau numãrul adresei de expediere: Borderou nr. 001744/09.11.73. Data încetãrii legãturii: 27.09.76. Data clasãrii la arhivã/predãrii la altã unitate: Transferat la Inspectoratul Judeţean Constanţa – Securitate, cu adresa nr. 00151392/29.09.1976. (s.n.)

În etapa urmãtoare, CNSAS a solicitat Serviciului Român de Informaţii Dosarul Fond Reţea privind pe Bãsescu Traian. Generalul Sorin-Marius Brãteanu, şeful Secretariatului General al SRI (unitatea deţinãtoare a arhivelor Securitãţii), l-a convocat la “un drink” pe Gheorghe Onişoru şi i-a dat spre studiu dosarul de colaborator al numitului Bãsescu Traian, dupã care, de comun acord, au încheiat şi semnat actul de clasificare a dosarului, ca fiind de interes pentru securitatea naţionalã. Apoi, generalul a semnat şi a trimis la CNSAS adresa prin care comunica: „Bãsescu Traian nu este cunoscut în evidenţele S.R.I.” Dar în alte evidenţe? În ianuarie 1990, cînd s-a percheziţionat seiful şefului Centrului de Informaţii Externe, s-a gãsit şi o adresã a ministrului Apãrãrii Naţionale, în care se specifica: “(…) Urmare a încetãrii misiunii pentru care a fost detaşat (…) dispuneţi restituirea dosarului maiorului (rez.) Bãsescu Traian”>>.

1. Securist, de mic

   Dupã primele fragmente preluate din interviul acordat de Ştefan Mihuţ, fost azilant politic în Belgia, interviu cu un subiect legat de actualul preşedinte al României, Traian Bãsescu, ne imaginãm cã mulţi dintre dvs. aţi avut o reacţie de respingere a celor afirmate pe motiv cã ar fi exagerãri jurnalistice, intoxicãri etc. Înţelegem reacţia şi nu vrem sã vi-o reprimãm în vreun fel, dar nici nu putem sã nu vã împãrtãşim şi alte asemenea declaraţii pe care le mai avem la îndemânã pe acelaşi subiect. Reacţia dvs. este, pe de altã parte, o reacţie fireascã pânã la un moment dat, anume acela al omeneştei percepţii şi acceptãri a ticãloşiei. Ei, bine, lucrurile pot merge oricând mai departe, spun psihanaliştii, pentru cã omul de o anumitã facturã a naturii sale, aceea mai mult sau mai puţin pervertitã, poate sã-şi depãşeascã, din nefericire, aceste limite mai repede şi mai agresiv decât ne putem imagina. Aceste depãşiri ale limitelor nu survin din senin, spun aceiaşi specialişti în misterele creierului şi ale personalitãţii umane, ele sunt… depistate de cãtre cei interesaţi, şi sunt cultivate de timpuriu, apoi, întreţinute permanent. Aceasta este performanţa, chiar dacã vorbim despre ea în sens negativ, aceasta este regula ei: permanenta educaţie plus susţinuta mobilizare întru… şlefuirea ei.

Desigur, aceastã “cultivare” nu poate surveni decât pe fondul unei predispoziţii iniţiale, aflãm din aceleaşi surse autorizate, sau pe unul al unei conjuncturi pe care se pot grefa premisele unei orientãri spre un anumit domeniu de preocupãri ulterioare, spre un anumit traiect în viaţã. Motivaţiile acestui demers psiho-socio-profesional sunt mai multe şi mai complexe, însã, ne vom mulţumi, deocamdatã, cu aceste mici şi simple precizãri. Ele sunt necesare, însã, pentru a înţelege mai exact, mai profund, fãrã a crea de aici premisele unei eventuale scuze de ordin politic în ceea ce-l priveşte pe preşedintele Traian Bãsescu.

Declaraţiile lui Ştefan Mihuţ, fostul azilant belgian, sunt devastatoare în mãsura în care ele sunt aliniate celorlalte declaraţii asemãnãtoare privindu-l pe preşedintele român în exerciţiu. Ele, declaraţiile, sunt, jurnalistic vorbind, perfect aliniabile şi altor materiale care au apãrut în spaţiul public, sub semnãturi credibile. Aşa se întâmplã în cazul alipirii fragmentelor din Mihuţ cu cele preluate din lucrarea “Distrugerea şi cucerirea României fãrã rãzboi”, de Mircea Vâlcu-Mehedinţi, 2011, apãrutã şi pe site-ul www.5carti.ro/editura/mircea-valcu-mehedinti—i828, lucrare ce face alte precizãri privind biografia  lui Traian Bãsescu.

Iatã un alt fragment din aceastã carte, ce face trimitere spre adolescenţa şi tinereţea sus-numitului, perioadã în care este racolat de fosta Securitate, un demers pe care-l facem spre a ne susţine parte a afirmaţiilor de mai-sus (Despre autenticitatea celor susţinute, autorul cãrţii trebuie pentru ca sã aibã suficiente dovezi): <Traian Bãsescu a absolvit Liceul Teoretic “Gheorghe Vrânceanu” din Bacãu, devenit între timp Colegiu Naţional. A fost racolat de Securitate în 1973, pe când era elev al Institutului de Marinã, întocmindu-i-se Dosarul personal nr. 3990/09.11.1973. Pânã la terminarea studiilor, în 1976, a fost colaborator al lucrãtorilor din Direcţia a IV-a de Contrainformaţii Militare. (A nu se confunda cu Direcţia a IlI -a de Contraspionaj). În aceastã calitate, elevul militar Bãsescu Traian avea obligaţia sã informeze organele de Securitate despre modul în care se desfãşurau activitãţile specifice în Institut, despre comportamentul şi atitudinea colegilor şi ale cadrelor didactice, atât în cadrul activitãţilor specifice, cât şi în particular. La terminarea studiilor, Direcţia a IV-a de Contrainformaţii Militare a încetat legãtura cu colaboratorul Bãsescu Traian, Dosarul personal al acestuia fiind transferat la Inspectoratul Judeţean Constanţa al MI – DSS, cu adresa nr. 00151392/29.09.1976 >.

2. “Ãsta e ofiţer acoperit, şi de caz ştie şi Tovarãşu’…!”

Sã vedem cum au evoluat lucrurile, sub aceastã nouã identitate de ofiţer sub acoperire a actualului preşedinte, aşa cum reies ele din alte fragmente ale interviului acordat de Ştefan Mihuţ pentru www.cotidianul.ro, intitulat “Mãrturia unui român despre trecutul întunecat al lui Traian Bãsescu”, semnat George Bogdan:

   < – Chiar în timpul anchetei aveaţi sã aflaţi cã comandantul petrolierului „Argeş” era de fapt ofiţer acoperit al DIE.

- Noi începusem sã îl luãm la puricat pe Bãsescu asupra unor date strict tehnice referitoare la o dublã compartimentare atât a rezervoarelor, cât şi a unor pereţi ai petrolierului. Petrolierul „Argeş” fusese transformat încât sã poatã transporta marfã clandestinã. O astfel de compartimentare încãlca normativele de construcţie a navei. Aveam sã aflu mai târziu cã petrolierul fusese adaptat cu binecuvântarea Securitãţii astfel încât, sub acoperirea transportului de carburant, nava sã poatã face transport clandestin de armament, aur, diamante sau combustibil. Valuta obţinutã nu intra numai în bugetul statului, nu doar în buzunarele unor înalţi demnitari din DIE, care îl protejau şi pe Bãsescu, ci şi în buzunarul lui propriu. Ţin minte cã la un moment dat, când Bãsescu l-a jignit pe inginerul Vulpe, cel mai bun specialist în inginerie navalã, afirmând cã habar nu are de construcţia navelor, m-am rãstit la el: “Dacã numai o parte din datele din dosarul ãsta sunt reale, dumneata poţi sã înfunzi puşcãria…”. La care rãspunsul a venit prompt de la Bãsescu: „Nu ştiu care dintre noi doi va face puşcãrie mai repede…”. Şi, nu am sã uit, râsul acela hãhãit de golan tupeist al tânãrului comandant de atunci Bãsescu. Am ieşit nervos din birou şi, imediat, m-au abordat Nicuşor Dumitru, şeful Securitãţii Portului Constanţa, şi prim secretarul judeţului Constanţa, Vâlcu. Acesta din urmã m-a luat de braţ, m-a tras într-un colţ şi mi-a spus: „Am ordin de sus de tot. Lãsaţi-o moale şi mergeţi pe burtã… Ãsta e ofiţer acoperit, şi de caz ştie şi Tovarãşu’…!”.

Decizia finalã privind rezultatele anchetei noastre a fost luatã în comun de inginerul George Vulpe – asupra cãruia cred cã s-au exercitat cele mai mari presiuni -, de ofiţerul Nicuşor Dumitru şi de prim-secretarul Vâlcu. Totul s-a terminat în coadã de peşte şi, ulterior, dosarul a rãmas în suspensie…>.

3. “Preşedintele – jucãtor a fost şi rãmâne doar un preşedinte – impostor”

   În cartea lui Vâlcu-Mehedinţi, gãsim şi urmãtoarea mãrturisire, anume a lui Ştefan Nicolau, fost director general al Televiziunii Române, un portret preluat de pe site-ul ziarului Constãnţeanul, 23 iulie 2012 (sã nu uitãm cã actualul preşedinte al României este nãscut la 4 noiembrie 1951, în oraşul Basarabi, judeţul Constanţa): <Traian Bãsescu nu a fost niciodatã un personaj dedublat, nu a fost dr. Jekyll şi mr. Hyde ai politicii româneşti. A fost, simplu, farsorul cel mai seducãtor, pentru cã întruchipeazã, deopotrivã, mitocãnia şi şmecheria periferiei. Te minte cu neruşinare, fãcîndu-te între timp la buzunar, fãrã sã i se mişte vreun muşchi pe faţã. Devine expresiv ca un cioclu doar când anunţã o nouã tragedie pentru români sau când, asemenea unui clovn hâd, îl apucã hãhãitul spasmodic la auzul propriei glume grosolane. Dupã ce ai avut de-a face cu el, eşti mai sãrac şi mai umilit. Cum periferia dominã numeric centrul, plus trãdarea intelectualilor care au validat mişeleşte un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona, s-a creat premisa recunoaşterii populare într-o democraţie de tip Vacanţa Mare. La suprafaţã – manelistul politic Traian Bãsescu, cu şpriţ şi dansuri din buric, dedesubt – bani mulţi şi putere ameţitoare>.

Portretizarea cu accente demoniace continuã în aceeaşi termeni: <“Fiind un rãu viguros, Traian Bãsescu a fost revelatorul trãdãrilor, meschinãriilor şi neputinţelor româneşti. Rãscolind murdãria din subsolurile societãţii, a favorizat aducerea la suprafaţã a mizeriilor şi a fãcut purulente bubele ascunse. Pare a fi şi singurul beneficiu care va rãmîne dupã el. Preşedintele-jucãtor a fost şi rãmâne doar un preşedinte-impostor, pus pe harţã şi jaf şi care, din joacã, a falimentat o ţarã, a flãmînzit un popor. A jucat destinul ţãrii la ruleta istoriei personale, mizând totul pe blond. Crimele sale sunt cu premeditare, chiar dacã lasã sã se înţeleagã cã ştie ce spune, dar habar n-are ce face. Disipeazã vinovãţia democratizând eroarea şi proasta guvernare, cu scopul de a arunca propria culpã în cîrca unei conduceri colective reprezentate de Guvern şi de Parlament, la modul general, de clasa politicã manipulatã de moguli. Dupã modelul preşedintelui, guvernarea a prefãcut minciuna, nedreptatea şi jaful în principii cãlãuzitoare. Devenit captiv camarilei lui Traian Bãsescu, Statul Român şi-a modificat personalitatea şi comportamentul dupã chipul strîmb al stãpânului. Vedem un Cotroceni în permanent delir, la Palatul Victoria un Gâgã întors cu cheia, iar pe intelectualii de serviciu ai Puterii cum se chinuie sã-şi ridice propriile statui la televiziunea publicã. Spectacol sinistru al unei Puteri monstruoase şi caraghioase în acelaşi timp. Totodatã, cei care nu s-au lãsat mânjiţi cu portocaliu nu reuşesc decât sã supravieţuiascã. Aşa a ajuns pesimistul sã spunã: “Mai rãu nu se poate!”, iar optimistul sã-i rãspundã: “Ba se poate!”.>>

- Dupã zece ani de la acest episod aveaţi sã daţi din nou de Bãsescu… În alt context istoric, dar, de astã datã, a avut ocazia sã se rãzbune pe dvs. A trebuit sã pãrãsiţi ţara în 1991 şi sã cereţi azil politic în Belgia.

- Am fos unul dintre participanţii activi la fenomenul Piaţa Univesitãţii din partea Partidului Naţional Liberal. Încã de atunci reintrasem sub supravegherea Securitãţii regrupate dupã decembrie 1989. Eu eram poreclit „ţãrãnistul” liberalilor, deoarece eram în relaţii foarte bune cu Corneliu Coposu şi unul din cei mai activi pro-monarhişti din tabãra liberalã. Dupã ce m-am instalat în Belgia, pe Corneliu Coposu şi pe Valentin Gabrielescu i-am gãzduit de multe ori la noi acasã, în Belgia. Cu ei am şi organizat, în 1993, un comitet de primire a Majestãţii Sale Regele Mihai I de România la Hotel Novotel din Bruxelles pentru a participa la funeraliile Regelui Baudouin al Belgiei. Cât încã mai eram în România, am încercat sã mã lupt politic de partea liberalilor. Am suportat şi devastarea de cãtre mineri în iunie 1990 a sediilor partidelor istorice şi prigoana lui Iliescu împotriva intelectualilor şi a studenţilor. Regimul neo-comunist se refãcea şi securiştii se regrupau. Plini de avânt anti-comunist, noi încercam sã îi deconspirãm. În 1991, am fãcut o interpelare din partea liberalilor la comisia condusã de Nicoale Enescu, membru marcant al PNL în anii nouãzeci. Enescu conducea comisia de siguranţã naţionalã. În interpelarea mea, întrebam ce cautã la conducerea Ministerului de Interne un torţionar notoriu ca generalul Ion Suceavã (care era şef al Corpului de Control al ministrului de Interne de atunci, Doru Viorel Ursu) şi ce cautã un ofiţer acoperit al Securitãţii ca Traian Bãsescu la Ministerul Transporturilor, ins pe care îl cunoşteam foarte bine din perioada anchetei de la Constanţa din 1981. Pe Suceavã, unul dintre cei mai mari torţionari pe care i-a avut România, îl ştiam încã de pe vremea comunismului. Mã intersectasem cu el la diverse accidente importante care avuseserã loc în judeţul Argeş. Un individ agramat, fãcut ofiţer superior de miliţie la apelul bocancilor (fãcuse doar patru clase primare) şi care se remarcase în ochii liderilor comunişti şi ai Securitãţii printr-un gest de un barbarism extrem. Trimis în misiune sã lichideze rezistenţa anticomunistã din munţi, Suceavã a fost cel care l-a prins pe unul din fraţii Arnãuţoiu. Fãcând exces de zel în faţa superiorilor lui de la Securitate, Suceavã, pe atunci simplu plutonier, i-a adus efectiv pe tavã capul tãiat al unuia dintre fraţii Arnãuţoiu şefului Securitãţii din Piteşti. De atunci, a devenit ofiţer superior al Miliţiei, dar şi ofiţer acoperit al Securitãţii. Deci, poziţia mea criticã era faţã de numirea acestor douã personaje în poziţii importante în stat: Suceavã şi Bãsescu. Traian Bãsescu tocmai fusese proaspãt numit în funcţia de ministru al Transporturilor în guvernul Petre Roman din 1991. Prietenul meu, Nae Enescu, a dat curs scrisorii mele şi a pus problema în comisia pe care o conducea la Parlament. Reacţia nu a întârziat sã aparã. Timp de sãptãmâni eram oprit de poliţie când circulam cu autoturismul meu. Ba mi se lua carnetul, ba mi se oprea talonul. Pe 17 mai 1991, generalul Suceavã mi-a dat telefon şi m-a invitat “la o cafea” la sediul Ministerului de Interne, unde lucra, repet, ca şef al Corpului de Control al ministrului de Interne de atunci, Doru Viorel Ursu. Când m-am prezentat la minister, mi-a dat actele maşinii. Totodatã, a profitat de acest pretext pentru a-mi lansa avertismentul: „Ai început sã superi foarte tare pe foarte multã lume. Nu mã refer la mizeriile pe care le-ai spus în Parlament despre mine. Dar vãd cã ai ce ai şi cu ministrul Bãsescu. Şi asta de mult timp. Ori te cari cât mai repede din ţarã, ori eşti mierlit…”. Nu am luat în seamã ameninţarea. Dar, la câteva sãptãmâni, când mã întorceam acasã, în holul blocului, pe întuneric, am fost atacat şi bãtut crunt de doi indivizi. Am decis cã trebuie sã îmi protejez familia, soţia şi copilul, şi am plecat cu Dacia mea în Suedia şi apoi în Belgia, unde am cerut azil politic.

VÂLCU:

“Bãsescu e o pacoste pentru România, s-au lãmurit cei mai mulţi. Problema e: cine vine dupã? Are cine sã-l înlocuiascã, existã un lider credibil şi capabil de a guverna altfel?

În pofida faptului cã Traian Bãsescu a coborît standardul de preşedinte atît de jos, încît cetãţeanul s-ar mulţumi cu oricine, numai sã se vadã scãpat de pacostea hãhãitoare, nici un nume-alternativã nu stîrneşte cu adevãrat entuziasmul. Asta îi dã posibilitatea lui Traian Bãsescu sã-şi pregãteascã succesorul în care se va reîncarna. Cu banii strînşi din furãciuni, cu serviciile Serviciilor şi sprijinul reţelelor criminalitãţii transnaţionale, românii vor fi determinaţi sã aleagã iarãşi rãul cel mai mic, bucurîndu-se cã trãiesc în democraţie, proslãvind economia de piaţã. Abia dupã alegeri vor constata cã “rãul cel mai mic” creşte uluitor de repede.

Bogdan:

- Aţi fost la Bruxelles colaborator al autoritãţilor belgiene la Departamentul pentru Refugiaţi. Aţi circulat în medii oficiale, jurnalistice, politice şi în grupurile de refugiaţi români din Belgia. Aţi reuşit sã aflaţi şi alte aspecte ale activitãţii de ofiţer acoperit al DIE a lui Train Bãsescu?

- În Belgia, de la funcţionari importanţi ai statului pânã la jurnalişti flamanzi sau waloni care au scris despre România, în diverse ocazii, se ştie despre Bãsescu. Când a fost pregãtitã vizita Regelui Albert al II-lea şi a soţiei sale, regina Paola, la Bucureşti în 2009, în Belgia presa a scris despre activitãţile clandestine ale lui Bãsescu la Anvers. Încã de la sfârşitul anilor optzeci, când era funcţionar la reprezentanţa Navrom la Anvers, era bãnuit de trafic ilegal de armanent, diamante şi aur. De asemenea, exista o suspectã legãturã între el şi filiera de agenţi sovietici deconspiraţi în Belgia. Clãdirea în care funcţiona Bãsescu în acea perioadã era lipitã de clãdirea în care lucra celebrul traficant de armament rus Viktor Bout. Actualmente, în fosta clãdirea a Navrom-ului ceauşist se aflã sediul Romtrans-ului, condus de un domn Liga, fratele fostului deputat pedelist Dan Liga. În aceastã clãdire, a fost organizat în 2009 şi centrul de votare din Anvers, în care Traian Bãsescu a primit un vot în favoarea sa, pe cât de masiv, pe atât de suspect.

Vâlcu:

O primã reflecţie, care s-a impus de la sine: un destin tragic i-a fost dat poporului pe care îl conduce, dacã ţinem seama cît de rapid şi exponenţial s-a autoclonat Traian Bãsescu în maimuţele clasei politice româneşti.”

A doua reflecţie, absolut necesarã: cum putea sã se manifeste un astfel de caracter şi personalitate în ipostaza de colaborator al Securitãţii?

Cîte ceva s-a mai aflat şi se ştie cã vocaţia sa spre delaţiune nu avea egal în Compania Navrom, iar dorinţa de a face rãu, de a provoca şi înscena, a creat mari îngrijorãri şi rezerve ofiţerilor care l-au avut în legãturã. Sursa <<Piratul>> a fost foarte prolificã.”

A treia reflecţie, corolar al anterioarelor: ce putea sã facã un astfel de personaj malefic, ştiindu-se sub o puternicã protecţie secretã a Securitãţii?

Vâlcu:

Dupã absolvirea Institutului de Marinã, este încadrat ca ofiţer la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanţa.

În aceastã calitate, Traian Bãsescu este preluat ca informator-sursã de cãtre lucrãtorii Biroului de Securitate Port Constanţa, condus la acea vreme de ofiţerul Dumitru Nicuşor.

De folosirea lui s-a ocupat direct locotenentul major de Securitate Mihai Avramides, care organiza contacte cu acesta, înainte de plecarea în cursã şi la întoarcere.

La aceste întîlniri participa, de regulã, şi şeful lui Avramides, Dumitru Nicuşor, care însã se întîlnea şi separat cu Traian Bãsescu.

Acesta dãdea informaţii cu privire la starea de spirit a echipajului, temele de discuţie abordate de membrii echipajului, activitãţile şi contactele pe care membrii echipajului le aveau în porturi, în timpul escalelor, activitãţi de contrabandã şi speculã, dar şi despre eventuale aprecieri sau comentarii fãcute de membrii echipajului cu privire la conducerea superioarã de partid şi de stat.

În jurul anului 1980, Bãsescu a fost preluat de ofiţerii Roşioru Ioan şi Deacu Constantin, tot sub coordonarea şefului biroului, Dumitru Nicuşor.

Acesta a trecut, dupã 1989, în SRI, ajungînd general, şef al Secţiei SRI – Constanţa şi apoi şeful Centrului Operativ Zonal Dobrogea.

Traian Bãsescu a susţinut, în 1981, examenul de Comandant, care a durat… 5 minute, dupã care a primit comanda navei Argeş.

În jurul anului 1984, a fost trecut în reţeaua Centrului de Informaţii Externe, din DSS, unde a lucrat cu ofiţerul Silvian Ionescu, din cadrul Direcţiei I.

În 1987 este numit şef al Agenţiei Economice NAVROM din Anvers, Belgia, unde îşi desfãşoarã activitatea sub directa coordonare a lui Silvian Ionescu, ce conducea Serviciul I (Belgia-Olanda-Luxemburg) din Direcţia I a CIE.

În acea perioadã, T. Bãsescu a transmis preponderent informaţii de interes economic cu privire la activitãţile din porturile maritime Anvers şi Roterdam, dar şi informaţii cu privire la echipajele navelor care acostau în aceste porturi, precum şi informaţii despre membrii personalului diplomatic român din ţãrile respective.

În vara anului 1988, a fost retras temporar de la Anvers, pentru a participa la un instructaj, care a durat douã luni şi s-a desfãşurat la Şcoala de Ofiţeri MI de la Bãneasa.

În 22 decembrie 1989, ofiţerul de Securitate Silvian Ionescu s-a infiltrat printre revoluţionarii din faţa CC, a intrat în anturajul lui Dan Iosif şi, ulterior, al lui Gelu Voican Voiculescu;

În ianuarie 1990 a fost numit secretar executiv al FSN.

Pe 8.03.1989 este rechemat în ţarã, fiind acuzat de nereguli grave în administrarea fondurilor NAVROM.

A fost sancţionat pentru cã a autorizat, fãrã aprobarea NAVROM Constanţa, o platã suplimentarã de 300.000 de franci belgieni pentru lucrãrile de reparaţii efectuate la nava Zimnicea.

Sancţiunea primitã s-a datorat, mai ales, faptului cã a decis ca lucrãrile de reparaţii sã fie executate de Şantierul Naval Belliard din portul Anvers, deşi existau oferte de execuţie a lucrãrilor, mult mai ieftine, din partea altor şantiere navale din acelaşi port.

În perioada ianuarie-martie 1989, a trimis numeroase note informative şi rapoarte în ţarã, încercînd sã-şi justifice deciziile, dar şi lansînd acuze grave şi neîntemeiate la adresa comandantului navei Zimnicea, despre care scria cã este “lipsit de profesionalism” şi cã este “un afacerist notoriu, care se plîngea repetat cã el a venit pe acea navã ca sã facã un ban”.

Datoritã gravitãţii excepţionale a faptelor de care a fost acuzat, ţinînd cont de legislaţia din acea vreme, numai susţinerea din partea Securitãţii poate explica faptul cã T. Bãsescu a fost sancţionat doar administrativ şi nu a suportat şi rigorile legii.

El a fost chiar menţinut ca angajat al NAVROM Constanţa, fãrã sã mai primeascã însã nici o însãrcinare pînã la evenimentele din decembrie 1989.

Imediat dupã acestea, a fost numit director general al Inspectoratului de Stat al Navigaţiei Civile din Ministerul Transporturilor.

Pentru a obţine aceastã funcţie foarte importantã, s-a bucurat de recomandarea şi susţinerea secretarului executiv al FSN, Silvian Ionescu, dar şi ale vechiului sãu prieten, Cãlin Marinescu, zis Shogunul, pe atunci preşedinte al CFSN Constanţa.

1. Spãlarea creierelor

Prima grijã pe care o au cei care vor sã-ţi confişte ţara, în sensul cel mai propriu, este aceea de a-ţi deturna sentimentul apartenenţei la acel spaţiu geografic şi spiritual care se numeşte aşa, ţarã. Denaturarea sentimentului merge atât de departe încât, de la un nivel în sus, te simţi chiar… vinovat (!!!) cã te-ai nãscut acolo, cã ai pãrinţi şi strãmoşi provenind din ţãrâna acelui loc şi acelor matrice spirituale! Desţelenirea merge spre perfecţiune, picãturã cu picãturã, este un fel de “Fenomenul Piteşti”, încercat de comunişti, cu tinerii intelectuali români, dupã al Doilea rãzboi mondial, când “ştergerea creierului” a fost experimentatã în penitenciarul de la Piteşti prin metode atât de inumane, unice, din pãcate, în primetrul peniteciarelor din întreaga lume, dar care “experiment”, totuşi, s-a dovedit cã nu a fost valabil, el neatingându-şi scopul. Aşa şi acum, când la scarã mondialã se încearcã “spãlarea creierelor”, desigur, nu prin torturã nici fizicã, nici psihicã, precum la Piteşti, ci prin metode mult mai persuasive, precum cele de naturã economicã şi financiarã, în condiţiile… democraţiei şi ale statului de drept. Nimic paradoxal în aceastã situaţie, pentru cã democraţia aceasta este una de tip controlat, limitatã, iar statul de drept fiind acela în care legile naturale şi cele juridice sunt evidenţiate şi (re)formulate astfel încât sã poatã fi aplicate de cei care… trebuie, iar sancţiunile pentru încãlcarea lor sã fie aplicate doar celor care, la fel, trebuie. În rest, este o mascaradã cu iz de legalitate. Astfel, pas cu pas, sentimentul de care vorbeam, numit îndeobşte patriotism, cade în desuietudine, iar cei care-l invocã, sunt luaţi în râs, sunt priviţi ca nişte exaltaţi, sunt stigmatizaţi cu adjectivul de naţionalişti, ba chiar de extremişti, şi, gata, reţeta este împlinitã, funcţionalã! “Fenomenul Piteşti”, varianta contemporanã a reuşit la scarã naţionalã, continentalã, am zice, cã despre Europa vorbim în primul şi în primul rând, dar nici restul… democraţiei de tip nou n-ar face prea mare excepţie! Iatã ce noteazã Maria-Diana Popescu, în articolul “Viermele otrãvitor”, revista Agero, Stuttgart, 22 septembrie 2012: <<Ce interes naţional, ce naţiune, ce ţarã, ce suveranitate, ce patriotism? Ba, parol, astea-s bolşevisme, socialisme, comunisme! Capitaliştii înfruptaţi din drogul puterii nu viseazã decît sã facã ţara preş intereselor strãine şi sã ofere servicii complete multinaţionalelor. Fie cã e vorba de puterea rusã sau de cea occidentalã, şi una şi alta, vor acelaşi lucru: sã ne tragã în piept cât mai mult. „Patriotul român modern” oferã ţara în dar marilor puteri, e trendy sã fii colonie.>>

2. Pervertirea democraţiei

Democraţia moştenitã de la vechii greci este pervertitã de aceşti noi cocoţaţi în vârful puterii mondiale, şi fac ce vor cu ea. Un public – citiţi naţiuni nepregãtite, needucate suficient, sau special educate greşit la nivel civic – este dus de nas şi manipulat într-un registru mondial astfel încât cu greu îşi poate realiza condiţia de sclav. Mai mult, pãpuşereala este atât de bine pusã la punct încât se naşte convingerea cã aşa este democraţia, cã asta înseamnã societate democraticã, şi se instaureazã lipsa de reacţie. Magdalena Albu, în  articolul “Între democraţia nenãscutã încã şi oligocraţia cu chip de drac iconic”, 24 septembrie 2012, www.revistasingur.ro, scrie printre altele: << În spaţiul geografic european, spre exemplu, unde populaţiile care îl locuiesc au standarde de viaţã felurite, substantivul „democraţie” este continuu plimbat pe sub nasul fiecãrui cetãţean al monolitului fisurat încã dintru început UE întocmai ca o batistã fluturatã în semn de adio pe peronul dezolant al unei gãri singuratice de mâna unui necunoscut. De fapt, termenul democraţie şi-a pierdut demult şi definitiv sensul sãu denotativ iniţial, existând azi (…), drept simplul paravan acoperitor al multiplelor jocuri de culise ale guvernelor lumii şi a celui mondial, care le coordoneazã, momentan din „umbrã”, pe toate acestea la un loc. Personal, mã îndoiesc de faptul cã viitorul imediat sau cel îndepãrtat vor repune în drepturile cuvenite semnificaţia realã a substantivului democraţie. Înclin sã cred, mai degrabã, cã democraţia va fi înlocuitã conceptual cu altceva, mai puţin flexibil şi ofertant din punct de vedere semantic pentru omenire, însã mult mai bine vândut sub raportul tipului de discurs pe piaţa manipulãrilor de tot felul. Altfel spus, va fi o altã minciunã frumos ambalatã şi distribuitã întregii umanitãţi de cãtre extrem de comercianţi de realitãţi mistificate!… Sigur cã cine va pierde în tot acest joc teatral lugubru, trãind un nou experiment inepto-ocult pe propria sa piele, nu va fi nimeni alcineva decât omenirea însãşi. Dar cui îi pasã pânã la urmã de aşa ceva?!… Rãspunsul este evident şi simplu: nimãnui. >>

3. Fenomenul Noul Piteşti

Desigur aceste malversaţiuni nu ar reuşi atât de repede şi atât de eficient dacã nu ar fi… sprijinite din interior, adicã de oameni strecuraţi prin straturile de decizie ale regimului politic al respectivei ţãri. În cazul României, de-a lungul istoriei sale, mai îndepãrtate sau mai recente, avem exemple destule, ne oprim asupra celui mai recent, mai exact spus a celui care face obiectul structurii de putere nr. 1, anume Preşedinţia. Traian BÃSESCU este exemplu cel mai grãitor al “Fenomenului Piteşti” de facturã nouã, la care este supusã România contemporanã. Maria-Diana Popescu în articolul citat mai sus, mai spune: <<„Preşedintele României este loial pînã la capãt, uneori chiar şi împotriva evidenţelor, calitãţii sale de „pion” balcanic al intereselor euroatlantice. Care vor fi beneficiile sau pierderile generate pentru români de aceastã intransigentã poziţie, rãmîne de vãzut”, constatã Vocea Rusiei, în baza discursului oficial . dupã reîntoarcerea preşedintelui la Cotroceni.>>

“Experimentul România” a început de mult, racolarea şi pregãtirea celor care urmeazã sã fie “pioni” încep cu mult timp înainte. Iatã un fragment, deocamdatã, dintr-un interviu acordat www.cotidianul.ro, intitulat “Mãrturia unui român despre trecutul întunecat al lui Traian Bãsescu”, semnat George Bogdan, în care un român plecat din România cu mai bine de 20 de ani în urmã, bun cunoscãtor al celui care este astãzi preşedintele României, face nişte dezvãluiri fulminante, dacã ele nu s-ar ştii bine de la un anumit nivel în sus de multã vreme. Mãrturia este atât de incredibilã încât poate pãrea irealã pentru cetãţeanul onest, rãu intenţionatã. O consemnãm, totuşi, ca atare, pentru cã o vom corobora şi cu alte surse, sub acelaşi unghi de vedere. Rezultatul este unul cât se poate de… firesc în sensul demonstraţiei noastre privind “spãlarea creierelor”, acest Fenomenul Noul Piteşti, i-am spune fãrã sã ne fie fricã de aceastã referinţã de tristã şi mocnit revoltãtoare amintire, dar cu toatã compasiunea pentru victimele din carcerele Piteştiului anilor ’48-’51, pe care s-a “experimentat” cel mai odios sistem de depersonalizare şi dezumanizare pe grupuri de tineri intelectuali. Fenomenul Noul Piteşti este, de fapt, un experiment de spãlarea creierelor la scara întregii Românii, dar cu metode moderne, cum spuneam, fãrã violenţe şi schingiuiri, contorsionãri ale memoriei şi conştiinţei, brutal, direct ci mult mai rafinat, în final cu acelaşi efect dorit: o conştiinţã naţionalã aservitã intereselor exclusive ale “torţionarilor”, odinioarã, inspiraţi de Moscova stalinistã, astãzi, de ideologia Noii Ordini Mondiale.

4. Traian Bãsescu, incendiatorul

Iatã primul fragment din “Mãrturia…” acelui român, fost azilant politic în Belgia: << În timp ce Traian Bãsescu fãcea anticamerã la Viviane Reding şi Jose Manuel Barroso, la clãdirea Comisiei Europene de la Bruxelles, un român instalat în Belgia de peste douã decenii, care l-a cunoscut personal pe suspendat, face dezvãluiri. Amintirile sale aduc elemente cruciale în puzzle-ul care configureazã imaginea unui şef de stat cu experienţã veche în traficul ilegal de armament, sub oblãduirea Direcţiei de Informaţii Externe.

Ştefan Mihuţ este un luptãtor. În 1968, pe vremea când era student la Facultatea de Transporturi a Politehnicii din Bucureşti, a fost arestat fiind acuzat cã a organizat demonstraţia naţionalistã de Crãciun a studenţilor din Bucureşti. A fost arestat şi condamnat la 17 ani de detenţie, într-un lot de mai mulţi studenţi. Unul dintre studenţii din acel grup a reuşit sã fugã în Germania şi sã denunţe la Radio Europa Liberã arestãrile operate de Securitate. Graţie acestor presiuni mediatice, studenţilor arestaţi li se comutã pedepsele. LuiŞtefan Mihuţ, pedeapsa i-a fost comutatã în 5 ani de muncã forţatã în Delta Dunãrii. Prin forţele lui, şi pentru cã era un inginer extrem de apreciat, a ajuns inspector în Ministerul Transporturilor. Din aceastã poziţie a ajuns sã îl cunoascã pe Traian Bãsescu, pe care l-a anchetat în urma incendierii petrolierului “Argeş”. Acest eveniment şi-a pus amprenta asupra destinului sãu.

La presiunile prietenilor securişti ai lui Bãsescu, în 1991,Ştefan Mihuţ, care fãcea parte din opoziţia anticomunistã, a fost chemat de generalul de securitate Ion Suceavã şi ameninţat cu lichidarea. În 1991, împreunã cu soţia şi fiul, fuge din ţarã şi cere azil politic în Belgia, unde locuieşte şi în prezent. Monarhist convins,Ştefan Mihuţ a avut privilegiu de a-l vizita în 1994 pe Majestatea Sa Regele Mihai I la reşedinţa Majestãţii-sale la Versoix.

   – Cum l-aţi cunoscut pe Traian Bãsescu în perioada comunistã?

- Am putut sã îl cunosc pe Traian Bãsescu în toatã splendoarea aroganţei sale în 1981, la trei luni dupã ce acesta, în deplinã complicitate cu Securitatea, a incendiat vasul „Argeş” în portul francez Rouen, explozia şi flãcãrile extinzându-se şi asupra altor 38 de nave. Bãsescu venea din Franţa, unde facuse 28 de zile de arest, iar noi l-am anchetat abia dupã trei luni dupã incident. Dupã incendiul de la Rouen, marinarii români de pe petrolierul „ Argeş” au primit trei luni de concediu. Împreunã cu colegul meu, inginerul naval George Vulpe, am fãcut parte din comisia de anchetare a lui Traian Bãsescu. Vulpe era trimis de Comitetul de Control Muncitoresc din CC al PCR. Iosif Banc – care era preşedinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activitãţii Economice şi Sociale – ştia cã sunt unul dintre cei mai buni investigatori ai accidentelor şi incidentelor din Ministerul Transporturilor. Eu eram la acea vreme inspector în acest minister. Nu aveam însã pregãtire în domeniul naval, dar cunoşteam tot ceea ce ţinea de legislaţia naţionalã şi internaţionalã în domeniul protecţiei muncii şi accidentelor în sfera transporturilor. Banc ne-a trimis la Constanţa cu ordin expres sã îl anchetãm pe Bãsescu pe linie tehnicã şi juridicã, dat fiind cã prejudiciul reclamat de autoritãţile franceze era de peste 12 milioane de dolari. Era o gaurã semnificativã în bugetul statului român. Aveam sã aflu mai târziu cã, pe linie de Departament al Securitãţii Statului, lucrurile erau deja „aranjate” şi muşamalizate. La Constanţa ne-a întâlnit şi am fost supervizaţi în timpul anchetei de şeful securitãţii portului Nicuşor Dumitru şi de prim secretarul judeţului Constanţa de la acea vreme, Vâlcu. Bãsescu a venit râzând, sigur pe el, ca şi cu ar fi ştiut cã ancheta ar fi urmat sã fie o simplã formalitate. Mã întrebam cum a putut ajunge acest tânãr pe atunci comandant de navã, abia la trei luni dupã obţinerea brevetului, sã îi fie încredinţat petrolierul „Argeş”. La dosarul de anchetã existau chiar reclamaţii fãcute la CC de colegi de ai lui Bãsescu în care apãrea clar ideea cã, în cazul lui, se încãlcaserã toate normele în vigoare de numire a unui comandant de navã. Aveam sã aflu mai târziu cã ascensiunea sa era perfect ghidonatã de Securitate.

  – Aţi avut acces, în timpul anchetãrii lui Bãsescu la Constanţa, în 1981, la informaţii secrete din dosarul de anchetã. Care din datele apãrute acolo v-au şocat?

- Deşi nu aveam verificarea Securitãţii pentru a intra în posesia documentelor clasificate, numai inginerul George Vulpe o avea (era un fel de certificat ORNISS al epocii ceauşiste), am avut ocazia, ca membru al comisiei, sã vãd dosarul fãcut de Securitate pe marginea acestui „accident”. Dosarul conţinea şi o parte din documentaţia şi date ale investigaţiilor autoritãţilor franceze. Rãsfoind filele, şi comparând datele oferite de francezi, cu cele sumare puse la dispoziţie de Securitate, ieşeau în evidenţã neconcordanţe. Departamentul Securitãţii Statului spunea cã totul fusese un simplu accident şi cã francezii încearcã sã ne şunteze, prin acuze nefondate, în nu ştiu ce relaţii comerciale navale. Francezii prezentau date şi informaţii din care reieşea cã incendiul, petrecut pe 10 septembrie 1981, dimineaţa, în aval de Rouen, în dreptul unei rafinãrii a companiei „Shell“, a fost declanşat voluntar, de o mânã criminalã, ca sã acopere, printr-o diversiune de proporţii, o infracţiune mult mai gravã: transport clandestin de armament. Focul s-a întins pe câţiva kilometri pe Sena. Bãsescu, ca şi comandant al petrolierului, era fãcut responsabil cã blocase inspecţia autoritãţilor franceze pe vas timp de trei ore. Cu câteva zile înainte, francezii luaserã decizia de a verifica, pe baza unor informaţii primite de la serviciul intern de informaţii francez DST (Direction de la Surveillance du Territoire), asemenea acuzaţii. Nu au mai apucat pentru cã, primind la rândul lui aceeaşi informaţie, pe altã filierã, Bãsescu le-a luat-o înainte. În cele trei ore de blocare a autoritãţilor franceze, Bãsescu a avut timp sã şteragã urmele. Incendiul şi seria de deflagraţii care au urmat au fost extrem de puternice, iar partea francezã avea indicii cã toate au fost generate de posibila existenţã a unor lãzi cu muniţie. Incendierea vasului a fost o decizie luatã în comun de Bãsescu şi direcţia Securitãţii. Traficul ilegal de armanent, dacã ar fi fost descoperit, ar fi adus un blam internaţional lui Ceauşescu, care în vremea aceea începuse sã fie criticat de Occident, o loviturã politicã de imagine mult mai mare decât o cerere de daune de 12 milioane de dolari, generatã de un aşa-zis „accident”. >>.

1. “Credit doar cu buletinul”, reţeta falimentului total!

   Subjugarea financiarã a României a intervenit decisiv odatã cu campania “Credit cu orice preţ”, i-am zice noi, când creditele erau date cu o atât de mare generozitate, pe la mijlocul anilor ’90, cu un… preambul unic în lumea creditelor de pe la noi, în anii 2005-2008. Atunci, chiar puteai crede cã a coborât Dumnezeu pe pãmânt, şi s-a dedat şi el la cele lumeşti, cã ar fi avut şi El, Înalt Prea-Sãrman-Divinul, nevoie de un credit pentru oarece… nevoi paradisiace, o reparaţie, ceva, la gardul despãrţitor de Iad, o altoire a mãrului purtând responsabilitatea primului pãcat… Mã rog, poate, vreun dresaj al şarpelui implicat în aceeaşi secvenţã iniţialã… Aşa era, Doamne, iartã-mã, pe vremea aceea, prostealã cu acte în regulã, şi de care Dumnezeu nu poate fi fãcut responsabil, cã El, în mare înţelepciunea Lui, nu de pãcãtoşi precum  ciracii Marii Finanţe Mondiale se ocupã cu predilecţie, asta neînsemnând cã îi va ierta pentru pãcatele sãvârşite împotriva bietului român şi nu numai!

Distinsa Maria-Diana Popescu, noteazã în articolul “Afarã cu bãncile din ţarã!”, 07 octombrie 2012, revista Agero: <<De la început mi s-a pãrut suspect faptul cã toate bãncile ofereau în 2005-2008, credite cu buletinul, de fapt ofereau bani virtuali. Era perioada în care criza se cocea premeditat în cuptoarele Americii, astfel ca bãncile lor şi alţi cãmãtari fãrã legitimaţii sã poatã confisca pe mai nimic bunurile oamenilor. Cum altfel s-ar mai fi putut îmbogãţi aşa de repede şi uşor? A lua cu japca este cea mai bunã afacere. Ecuaţia este simplã, iar cei inteligenţi o rezolva uşor: în toatã ingineria financiarã numitã credit sînt urmãtoarele personaje: cãmãtarii „legali”, adicã bãncile, cãpuşele sau firmele de recuperare, societãţile de asigurãri, pãgubitul (împrumutatul) şi, cu voia dumneavoastrã, cel mai tare, guvernatorul. Odatã ce împrumutatul nu-şi mai poate plãti datoriile, cãmãtarul îşi încaseazã banii de la societatea de asigurãri (din acest motiv pãgubitul mai plãteşte pe lîngã ratã o dobîndã uriaşã şi o asigurare). Ca atare, cãmãtarul îşi recupereazã pierderea şi normal ar fi ca hoţia financiarã sã se termine aici; dar, în acest moment pentru cîteva firimituri, cãmãtarul vinde creanţa cãpuşelor care, în situaţia în care semnezi hîrtiile trimise de ei, devin noii tãi creditori pe viaţã>>

Ar putea exista vreo scãpare din acest cleşte nemilos, chiar acum, în ceasul al doisprezecelea? Ar putea cineva concepe vreo portiţã de a scãpa de perspectiva strivitoare a unui credit imposibil de achitat dintr-un salariu ciuntit, devorat de inflaţie, într-o ţarã devastatã de crizã, de corupţie, de dezorientare? Da, dar numai sã se vrea la nivel politic nu doar naţional ci şi internaţional. Iatã, din acelaşi articol, un alt fragment, referitor la acest aspect al problemei evidenţiate imediat mai înainte: << De ce nu avem legea falimentului personal, ci doar al companiilor şi societãţilor comerciale? Guvernatorul ştie!, de aceea a recapitalizat bãncile, deşi de folos ar fi românilor falimentul acestor instituţii parazitare, care practicã ilegal cãmãtãria dupã sistemul mafiot. Bãncile fac bani din tastaturã. Lumea trebuie sã priceapã, banii nu prea mai au formã fizicã. Sînt doar o convenţie bazatã pe profit, care se întemeiazã pe un click de mouse, pentru cã banii sînt virtuali de ceva timp.>>

Dacã vã întrebaţi cum de s-a ajuns aici, de unde aceastã stare jalnicã, demenţialã pentru orice om normal, într-o ţarã cu o economie aşa-numitã de piaţã, aflãm dintr-un articol semnat de Viorel Roman, profesor la Universitatea din Bremen, Germania, renumit istoric, dedicat fenomenului limesului, acela al culturii şi societãţii umane, dezvoltate în jurul graniţelor marilor centre de civilizaţie, articol intitulat “Marile puteri şi democraţia 2012”, publicat pe site-ul www.revistasingur.ro, în 19 august 2012: <<În România, deficitul de libertate economicã a apãrut în urma unui jaf „subtil” de mari proporţii, la care toatã lumea a asistat dupã 1989″ şi sclavii lui Ceauşescu ajung sub Iliescu, care menţine drepturile de proprietate neclare pentru a-i putea rãsplati pe credincioşii sãi revoluţionari, baroni şi asistaţi sociali. Poate fi acest biotop parazitar oriental propiece unei evoluţii economice prospere şi a unei democraţii? Societate civilã? Intenţia de a corecta ceva sub Constantinescu, care l-a primit în acest sens, fãrã avizul Moscovei, pe Fericitul papa Ioan Paul II la Bucureşti, eşueazã.>>

   2. Scapã cine… are curaj sã scape!

   Mergem mai departe, cu voia dumnevoastrã! Credeţi cã am fost singurele victime ale “creditului cu buletinul’ şi al celui cu ghiotura, la tot norodul, cu o simplitate de garanţii, cu o formularisticã aparent complicatã, dar care permitea multe strecurãri de acte “din burtã” în dosarele de credit…? Nu, şi Ungaria, spre exemplu, a pãţit la fel, slãbiciunea omeneascã în faţa unor oportunitãţi financiare facile, permisive permiţând rãspândirea fenomenului creditant cu viteza fulgerului! Numai cã guvernul ungar s-a trezit  din hipnozã – pentru cã asta a fost, o hipnozã financiarã de proporţii! – şi a pus piciorul în prag. Ne povesteşte Maria-Diana Popescu, în “Creditare toxicã”, tot în Agero: <<Ungaria înapoiazã clienţilor comisioanele ilegale încasate de bãnci. Autoritatea de supraveghere financiarã din Ungaria a amendat câteva bãnci pentru practicarea comisioanelor ilegale, obligându-le sã returneze banii clienţilor. Aproape 290 milioane forinţi se vor întoarce la peste 26.000 de clienţi. În plus, bãncile au fost amendate cu 80 milioane de forinţi pentru abuz şi încã 1 milion de forinţi pentru majorarea nejustificatã a comisionului de rambursare anticipatã la unele credite. Oare, pe unde îşi petrece vacanţa de vreo zece ani încoace instituţia româneascã de control bancar? Dacã existã aşa ceva. În loc sã creeze organisme de supraveghere a banului public şi a activitãţii bancare ilicite împotriva împrumutaţilor, autoritãţile de la Bucureşti susţin nevoia legalizãrii şi creşterii comisioanele, nevoia unei noi taxe, a unei noi forme de umilire a celor care le asigurã lor salarii record. Ungaria nu se opreşte aici. Pune şaua pe recuperatorii de creanţe instituind mãsuri ferme împotriva acestora, dupã ce au luat cunoştinţã de acţiunile         lor abuzive, aflate la limita criminalitãţii.>>

Ce se întâmplã în România faţã cu aceeaşi situaţie, a reacţiei faţã de puzderia de creditori bancari, parcã nici nu mai trebuie sã citim în continuare, dar o facem, cu toatã ruşinea ce ne acoperã: << România îi ocroteşte! Autoritãţile noastre nu vor sã protejeze populaţia, asumându-şi faţã de F.M.I. intenţia de a nu reglementa domeniul bancar al recuperãrilor, extrem de dramatic în ultimii patru ani. B.N.R. susţine bãncile în detrimentul clienţilor. Nu contest capabilitãţile şefului, dar tot mai multã lume îşi pune întrebãri serioase cu privire la moralitatea intereselor sale. Românii sunt tocaţi pe toate pãrţile: financiar, educaţional, medical, social.>>

Concluzia nici nu poate fi evitatã, cu toatã tenta ei umilitoare pentru guvernanţii României de azi, dedaţi parcã unui somn al raţiunii, nãscãtor, inevitabil, de monştri financiari, în acest caz, devastatori macro-social: << Ungaria a luptat cu bãncile. A elaborat programe de stat care anuleazã 25% din datoria clientului, dar şi mãsuri de încetare a fluctuaţiei cursului de valute, a interzis temporar executarea silitã a locuinţelor, a creat un sistem de subvenţii pentru ca locuinţele sã fie cumpãrate de stat şi închiriate înapoi clienţilor. Curios este cã F.M.I susţine şi recomandã legea falimentului personal în toate ţãrile, pentru a proteja persoanele supraîndatorate, iar Statul român refuzã.>>

  3. Nãravuri vechi, câştiguri noi

   Ne întoarcem la articolul-studiu al lui Viorel Roman, şi notãm fãrã sã crâcnim care ar cam putea fi cauzele unui astfel de comportament anti-naţional, pânã la urmã: << Sub turci, sultanul vindea scaunul domnesc, apoi domnitorii moldo-valahi dãdeau, vindeau toate demnitatiile la boieri, care vindeau posturi şi sinecure la prostime. Mitropolitul la fel, îşi cumpãra postul şi hirotonisea pe bani (simonie). Dupã 1774, Ţarul rus, ajuns protector al ortodoxiei, se implicã direct la înscaunarea domnitorilor la Bucureşti şi Iaşi. La înscãunarea dinastiei germane, Moscova a fost neglijatã, cu atât mai mult s-a implicat dupã 1944 cu Ana Pauker, şi, dupã 1989, cu Ion Iliescu, care au avut şi acordul occidental în lichidarea lui Ion Antonescu şi Nicolae şi Elena Ceausescu.>>

Privind lucrurile mai îndeaproape, pe acest fãgaş al vinderii şi cumpãrãrii de demnitãţi publice, de negocieri cu banii jos privind dregãtoriile, funcţiile publice, iatã cã, în contemporaneitate, lucrurile au rãmas, practic, la fel, cu o funcţionare, am zice ireproşabilã, chiar dupã atâta amar de ani, doar cã putem admite o adaptare la context şi un limbaj… modern, conform noilor definiţii din manualele de economie şi politici fiscale. Iatã un alt extras din “Creditare toxicã”: <<Guvernul şi B.N.R. s-au opus proiectului legislativ fãrã sã efectueze vreun studiu cu privire la situaţia clienţilor. Nu avem o legislaţie specificã pentru recuperatori, prostituţia şi cãmãtãria s-au nãscut odatã cu omenirea, de ce s-ar chinui Guvernul sã creeze echilibru între interesele cetãţenilor din societatea pe care o pãstoreşte şi instituţiile sale? În concluzie, Guvernul şi B.N.R. au grija de bãnci (de acolo li se umple sacul), nu de populaţie, aceasta având enorm de suferit de pe urma fluctuaţiei valutelor, a creşterii preţurilor şi a celor mai mici salarii din U.E.. Românul este bun doar sã plãteascã taxe şi impozite (cele mai multe şi mai mari din U.E.), sã voteze atunci când au ei interesul, ca sã le fie legitimatã acţiunea şi reacţiunea.>>

   4. Cine sunt Stãpânii Lumii?

   Privind identitatea acestor jolly-jockery ai finanţelor, Magdalena Albu are o abordare proprie, tranşant, pe care, totuşi, am mai ântâlnit-o şi  la alţi autori-analişti ai fenomenului Stãpânului Universal. În articolul “Dictatura ocultã cu cip preferenţial a lumii contemporane”, din 9 iunie 2012, www.revistasingur.ro, ea afirmã: << Din pãcate însã pentru întreaga omenire, ei sunt prezenţi peste tot: în posturi-cheie de conducere, guverne, mass-media, universitãţi, instituţii publice, mediul privat etc. Mai nou, vor sã controleze populaţia Terrei de aşa manierã, încât sã ştie cu orice preţ când eşti diareic, când pui frunzã de sarmale, dar şi când tai frunzã la câini (aşa cum procedeazã aceştia), când scoţi bani din contul propriu ori când te împuiţezi legal sau clandestin, potrivit legilor naturale ale firii ş.a. Personal, am dat de securisto-masoni în mod inevitabil pe parcursul destinului meu de pânã acum, dar, interacţionând din necesitate cu ei, am dat, bineînţeles, şi de dracu – nu de unul, ci de mai mulţi, o serie de draci hidoşi cu nasul stârmocind la porţile homosexualitãţii ori ale organului sexual feminin, deoarece curvãsãria cu nimic ostoitã (poate doar de legile biologice ale naturii, în final, adicã de trecerea inefabilã a timpului), hoţia nedisimulatã şi beţiile succesive sunt unicul lor capital „moral” definitoriu; nimic bun, nimic profund uman -, adicã de tatãl lor spiritual şi financiar, deopotrivã.>>

În aceste condiţii strivitoare pentru biet român, sãracul, ce se mai poate face? Viorel Roman pune degetul pe ranã: << În România pe lângã (1) drepturi de proprietate precare, (2) afacerişti cu imunitate parlamentarã dependenţi de jaful de la bugetului de stat, (3) buget cronic deficitar şi asistat de UE şi FMI, (4) o birocraţie supradimensionatã, coruptã la toate nivelurile şi (5) mai bine platitã decât salariaţii de la firmele productive, (6) o libertate de expresie şi o presã îndoielnicã, (7) crearea artificialã a unei majoritãţi de 2/3 de „pomanagii”, desãvârşeşte o societate genuin orientalã.>>.

Vreo speranţã, în 2012, apropo de alegerile care au fost şi cele ce se apropie în decembrie, cu proiecţia lor în 2014? Se pare cã nu, în opinia aceluiaşi istoric, eventual doar cu voie de la cei care conduc, practic, România: <<Sclavii lui Ceauşescu, Iliescu şi dizidenţii lui Bãsescu îşi pun în 2012 nãdejdea într-un preşedinte providenţial, care sã le satisfacã nevoile. Bineînţeles dupã ce UE/NATO şi Rusia, marile puteri protectoate, se vor înţelege.>>

Coroborând afirmaţiile acestea cu punctul de vedere al Magdalenei Albu referitor la “securisto-masonii” demostraţi în articolul sãu ca fiind conducãtorii din umbrã (şi) ai României, lucrurile se complicã aiuritor: << Cu o putere financiarã evidentã şi cu un status dobândit ori cumpãrat, securisto-masonii lumii de azi – indivizii care se hrãnesc din satisfacţia producerii rãului asupra celuilalt şi din construirea unor planuri diabolice pentru comunitate, au o predilecţie cãtre aşa ceva – îţi inculcã ideea cã simbolurile tale specifice consacrate şi libertatea-ţi proprie sunt nişte lucruri complet inutile, elemente fade ale unui simplu vis utopic nocturn, lucruri demne de a fi trecute sub obrocul searbãd al tãcerii printr-un sistem de legi bine pus la punct de cãtre armata lor de cadre juridice obediente. Pentru ei, tu nu exişti ca OM, ca FIINŢÃ. Eşti, în opinia-le patologicã, doar un simplu, mult prea simplu mijloc de producţie fãrã creier, cu o valoare de piaţã minimã stabilitã tot de ei înşişi, bun doar de corvoadã grea şi prost plãtitã, cãruia tot ei îi vând, pentru îmbogãţirea lor personalã, fel şi fel de iluzii anoste cu semnificaţie nulã, care sã îndepãrteze Omul de substratul profund al existenţei sale proprii. Iar ca sclav, trebuie sã stai în perimetrul tãu îngust, stabilit deloc imaginar, exact ca într-un ţarc obişnuit pentru vite. Nu ai cum sã îţi pui în evidenţã valoarea personalã, pentru cã nu ţi se dã voie sã faci aşa ceva – chiar dacã tu deţii o asemenea valoare individualã remarcabilã -, atâta vreme cât nu te integrezi spiritului şi normelor lor de gaşcã denumitã lojã, o confrerie cu iz funebru, care distruge însã cu viclenie şi rãutate absolut tot.>>.

Era un slogan pe vremea lu’ Ceauşescu, legat de muncã şi de furat, care parodia foarte exact, suculent, la nivel de înţelepciune a folclorului urban:  Cine-i harnic şi munceşte, are tot ce vrea; cine furã şi chiuleşte, are tot aşa! Sloganul parodia nu pe Ceauşescu ci pe noi, poporenii, care ciordeam de pe la servici, fiecare ce putea: un şurub, o pâine, o bucatã de sfoarã, un cârnat, un buzunar de seminţe, un sac de ciment, dar nu prea mult cã, deh, te vedea partidul şi te sancţiona. Fura lumea cu frica de partid, cum s-ar spune, şi cu frica de Miliţia economicã, cã era belea mare! Practic, toatã lumea ştia cã se furã de prin întreprinderi, fabrici şi uzine, dar se închideau ochii atâta vreme cât paguba nu era mare… Cã dacã, vorba aia, nu puneai opritoru’ – ştiţi, degetul ãl mare ca sã nu scape mâna în borcanul cu dulceaţã – te sãltau bãieţii cu ochi albaştrii!

Dupã ce-l omorârãm pe Ceauşescu, gata, se dãdu liber la furat, de, guvernare dupã guvernare, regim dupã regim politic, se fura de credeai cã se sfârşeşte pãmântu’, cã nu mai rãmâne nimic din ce agonisise biata Românica pânã aci… Apãrurã baronii şi grofii, ciocoii şi milionarii de carton, miliardarii de top şi, finit coronat opera, bãieţii deştepţi!

Acu’, toţi se dau de ceasul morţii sã eradicheze furatul, şmecheria, ţeapa, tunul, ingineria financiarã, sistemul mafiot, corupţia şi parandãrãtul! Iote, aşa apãrurã şi sloganuri noi, cum ãsta cu FURATUL UCIDE! Zãu, monşerule, chiar ucide? Pe cine? Cã pe baronii şi ciocoii de prin cotloanele democraţiei originale româneşti, nu cred! Ia, crezi cã se teme de vreo moarte instantanee alde Duicu ori Stãnişoarã, Nicolicea ori Gherghe, toţi ai lor, ştiuţi sau mai puţin ştiuţi, care, cicã, şi-au fãcut averi din furãciuni şi şmecherezuri cu fonduri guvernamentale sau europene? Moare vreunul, sau murim doar noi, prostimea care-i tot voteazã? Şi-aunci, pentru cine este avertismentul? Chiar şi originalul sloganului, FUMATUL UCIDE,  este tot o ipocrizie, pentru cã tutunul este monopol de stat, aducãtor de profit marilor companii producãtoare, deci impozite şi taxe la bugetul naţional, plus “furnizare” de pacienţi pentru spitale în urma îmbolnãvirilor din fumat. Tot aşa şi cu alcoolul, cu etnobotanicele, cu traficul de stupefiante, cu controlul din vãmi etc. etc.

IPOCRIZIA OMOARÃ, ipocrizia noastrã, aceasta este “inamicul numãrul unu”, plus manipularea ce derivã din context, care o susţine şi o amplificã perpetuând-o!

FURATUL UCIDE, da, este adevãrat, dar, oare, cine sunt hoţii? Nu tot noi? Nu noi ne furãm între noi – ne furãm, adicã cãciula – şi apoi strigãm „Hoţii!”?

Cine-i şmecher şi chiuleşte, are tot ce vrea, cine-i fraier şi munceşte, are praful de pe tobã, dar şi ãla, periodic, redus cu 25%! Asta cum vã sunã?

De astfel de slogane nu se mai sperie nimeni aâta vreme cât toatã lumea furã, sau dacã nu furã, nu face nimic când îl vede pe altul cã furã, practic devenind complice la furt! Baronii furã pentru cã au fost lãsaţi sã fure, iar acum strigã ei cã sunt furaţi! Cine sã nu le dea dreptate, cã doar au şi ei dreptul la o judecatã dreaptã, imparţialã şi dupã toate regulile justiţiei oarbe şi reci precum raţiunea purã?

FURATUL UCIDE? Haida-de, şi-au fãcut bãieţii nişte sisteme de protecţie… anti-antifurt, de zici cã nu-i om mai cinstit ca hoţul nostru! Îi doare-n pix de sloganurile noastre şi ale oricãrei… mişcãri! E vremea ţepelor, dar nu alea financiare, ci alea ale voievodului Vlad Dracul!