Discutam zilele trecute cu reprezentanţii unei ONG de nivel naţional despre necesara transparenţã faţã de cetãţean a deciziei administrative, a cheltuirii banului public, a chestiunilor ce se petrec în spatele uşilor închise şi la care se ajunge greu sau deloc, deşi existã o legislaţie în vigoare, respective legea transparenţei.

Cetãţeanul român este încã, din pãcate, o abstracţiune, ceva formal definit în faţa birocraţiei, a factorilor de putere. Consultarea cu el, în ciuda tuturor forurilor de reprezentare (parlament, consilii locale şi judeţene) este vagã şi adeseori pur formalã, ba chiar am spune cã nu existã un cadru viabil, funcţional, prin care cetãţeanul sã poatã interveni cumva, fie şi declarativ, în faţa autoritãţii locale. Audienţele? Hm, ar trebui sã fie acel instrument de consultare directã, dar nu ştim nimic despre eficienţa lor, cum nu ştim nimic nici din punct de vedere pur statistic.

Aşa se face cã administraţiile acţioneazã cam dupã bunul lor plac, în virtutea principiului reprezentãrii, fãrã sã înţeleagã sau sã ştie ce vor cu adevãrat cetãţenii. Aşa se face cã asistãm încã la decizii care trec foarte lejer peste nevoile comunitãţii, în numele ei, dar fãrã o relaţie organicã cu aceasta. De exemplu investiţiile. Executivul primãriei, ca sã dãm un exemplu, asfalteazã de zor, bordurizeazã de zor, taie copaci, planteazã, vopseşte ce a lãsat Ceauşescu ca sã acopere starea de ruinã şi urmele unui trecut de nepãsare. Sau se împrumutã în bãnci în numele cetãţenilor. Pretenţia unui primar de a şti totul şi de a decide ce e bine, util şi frumos e absurdã dacã nu are la bazã o minimã consultare cu cetãţenii, sau o cercetare sociologicã serioasã, pentru a afla care sunt problemele lor reale. Primarul face ce face de parcã e într-o permanentã campanie electoralã şi nu într-o permanentã zbatere pentru o relaţie deschisã cu cetãţenii.

Aşa se face cã avem disproporţii uriaşe la nivelul comunitãţii: cartiere neglijate complet, cu trotuare în ruinã, cu strãzi neasfaltate, cu proiecte începute şi abandonate, cu excesive desfãşurãri de forţe lucrative prin centru şi cu uitarea plinã de indolenţã a cartierelor mãrginaşe, de parcã acolo nu ar trãi cetãţeni. Dialogul autoritate publicã – margine comunitarã este ca şi inexistent. Odatã obţinut votul, odatã luatã puterea, oamenii din aceste zone sunt uitaţi, abandonaţi, de aici şi senzaţia cã au fost efectiv minţiţi.

În aceastã situaţie ingratã pentru comunitate, ce ar trebui fãcut? Rolul societãţii civile, al celor care încã mai au puterea şi curajul sã punã punctual pe “i” în faţa grandomaniei şi surzeniei birocraţiei locale este acela de a nu lãsa niciodatã garda jos. Noi nu votãm, din patru în patru ani, pentru a schimba nişte şmecheri cu alţi şmecheri, ci pentru a investi nişte oameni cu puterea de a decide pentru binele comunitãţii. Problemele sunt mari, şi sunt cât se poate de reale. Nu avem pe cine sã mai pãcãlim. Ori aşteptãrile pe care oamenii, cetãţenii anonimi, ca mine şi ca dvs., le au de la administraţia localã sunt uriaşe, mai ales în contextual crizei, al decãderii economice. Responsabilizarea administraţiei locale, în acest context dramatic din punct de vedere economic, este mai necesarã ca oricând. Este inadmisibil şi sã ne lãsãm pãcãliţi (o facem pe pielea noastrã) şi sã ne facem cã nu observãm nepãsarea, fuşãreala, golãnia, prostul gust, interesele meschine, dezinteresul faţã de comunitate.

Poate cã nu ştiaţi dar potrivit proiectului unei ordonanţe de urgenţã “privind insolvenţa unitãţilor administrativ-teritoriale” oraşele, comunele şi chiar judeţele din România vor putea intra în insolvenţã. Nu e o glumã. Legislaţia pentru insolvenţa autoritãţilor locale a fost asumatã de România în scrisoarea de intenţie adresa FMI în toamna anului trecut, în contextul nivelului ridicat al datoriilor acestor autoritãţi. Aşa cã nu e de glumã.