Într-o ţinutã graficã remarcabilã, recent a apãrut la Editura „Profin”, Drobeta Turnu Severin, cartea
VULPAŞUFORISME. MAXIME, autor poetul şi publicistul Vulpaşu Vasile, din oraşul Strehaia.
Cartea se bucurã de recenzia binecunoscutului şi apreciatului scriitor, prof. TITU DINUŢ, membru al Uniunii Scriitorilor din România, care, într-un mod realist, cu vocaţia-i recunoscutã, prezintã modul în care autorul, de profesie inginer, dã contur unor trãiri, sentimente sau aspecte ale vieţii trãite.
Cititorul va fi plãcut surprins de încãrcãtura morala şi profunzimea unor maxime: „Dacã nu trãieşti clipa nici viaţa nu va fi prea interesantã”; “Urâm când invidia ne roade sufletul”; „Sã nu uiţi pe cel care ţi-a întins mâna la greu”; „Nu uita cã, dupã clipe de fericire, pot veni şi clipe de durere”; „Nu uita cã ceea ce oferi azi, cu siguranţã, vei primi mâine”; „Nu uita cã multe se schimbã pe lume dar trecutul niciodatã ”; „Nu uita cã cinstea şi omenia sunt cele mai de preţ”; „Nu uita, mai presus de toate, sã fii om!”; „Trecutul ne defineşte existenţa, prezentul ne pune la încercare, iar viitorul ne mãsoarã faptele”; „Trãdarea, care vine de la cei din apropiere, este cea mai nocivã”; „Nu-ţi ridica ochii când ţi-ai aruncat, tu însuţi, praf în ei”; „Chiar dacã nu oferi mai mult decât ai primit, sã nu oferi mai puţin”; „Sã nu te alãturi celor puternici, pentru a lovi pe cel slab şi fãrã ajutor”; ”Sã nu scarpini în coarne taurul, dacã nu te mãnâncã spatele”; „Sã nu provoci valuri, s-ar putea sã te ia şi pe tine”; „Sã nu mângâi niciodatã o viperã, s-ar putea sã nu-ţi înţeleagã buna intenţie”; „Foloseşte-te de urechile tale, dacã vrei sã auzi bine”; „Sã nu te clatini la orice adiere de vânt”; ”Nu cãuta sã obţi, ceva anume, cu un preţ care te dezonoreazã”; „Nu-ţi pleca fruntea prea mult, în faţa unora, sã nu rişti sã rãmâi cu capul plecat”; „Sã nu te crezi mai deştept decât eşti, cã te vei da de gol”; „Proştii sunt ca buruienile, îi gãseşti peste tot”; „Iubesc omul, nu pentru cã îmi place, pentru cã îi semãn”; „Sã vezi departe nu-ţi trebuie doar ochi buni, ci minte ascuţitã”; „Lacrimile sufletului nu se vãd întotdeauna”; „O clipã de iubire poate compensa o viaţã în suferinţã”; „Nu trebuie sã iubim toţi oamenii, dar nimic nu ne dã dreptul sã-i urâm”; „Între fericire şi durere este atât de puţin şi atât de mult”; „Femeia, farmacia inimii”; „Femeia, ecuaţia cu foarte, foarte multe necunoscute”; „Dintotdeauna, femeia frumoasã are multe de ascuns!”; „Dreptatea o vezi, de multe ori, la masã, chefuind cu hoţia şi corupţia”; „Nu trebuie sã-ţi etalezi averea, în mod strident, în faţa oamenilor sãraci”; „În faţa destinului, a bolii şi a morţii, toţi suntem egali, cât am vrea sã nu fie aşa”; „Trebuie sã fim demni în orice împrejurare”; „Averea minţii este lucrul cel mai de preţ”; „Un om de calitate nu-şi loveşte adversarul pe la spate”.
În aceastã carte veţi gãsi totul despre: viaţã, bogãţie, caracter, decenţã, corupţie, iubire, femeie, om, existenţã, capricii, frumuseţe, durere, sãrãcie, tiranie, etc. O cartea care meritã cititã.

Elena Trifan, autoarea volumului de versuri „Nori în soare”, recent apãrut la editura „Singur”, din Târgovişte, este o eminentã profesoarã de limba şi literatura românã, cu doctorat în filologie, care şi-a pus deja în valoare, cu strãlucire, câştigurile de cunoaştere şi înţelegere ale atâtor ani de studii aprofundate în domeniu, de-a lungul bogatei, prodigioasei sale cariere didactice în învãţãmântul preuniversitar. Nimic mai firesc, deci, ca un mare, pasionat iubitor şi avizat cunoscãtor de literaturã sã se lase sedus de tainicul, fascinantul ritual al creaţiei lirice.
Substanţiala selecţie din poeziile sale, ce se constituie în sumarul volumului „Nori în soare”, poate fi cititã ca o succesiune de secvenţe semnificative şi reprezentative, ale unui jurnal liric, scris în ritm susţinut, poate, cotidian, de autoarea lui.
Cu o asemenea mizã, de intimã rezonanţã, volumul Elenei Trifan nu ambiţioneazã la o pregnantã originalitate în planul mijloacelor de expresie, imagistic, ci vizeazã „o defulare, un mod de manifestare a unor sentimente interioare” (Prof. dr. Aldo Cuneo, Universitatea Pisa), a „multitudinii de emoţii care-o copleşesc”, dupã observaţia pertinentã, din succinta prefaţã a volumului, semnatã de doamna Livia Ciupercã.
Apelând la un imaginar lipsit de o forţã de sugestie şi revelatoare aparte şi cu un limbaj poetic destul de comun, Elena Trifan, spirit cultivat şi sensibil, izbuteşte, totuşi, sã scrie „în dulce stil clasic” poezii notabile, la un nivel estetic cel puţin onorabil, care sunt salvate, în cele mai multe cazuri, de la platitudine şi prozaism de sinceritatea şi intensitatea, de autenticitatea şi generozitatea unor trãiri, gesturi şi atitudini lirice de o realã elevaţie.
Poeziile de inspiraţie religioasã, biblicã, reunite în primul ciclu al volumului, „Infinitul iubirii”, au, într-adevãr, nu de puţine ori, „profunzimea unei rugãciuni” (Aldo Cuneo), sunt „adevãrate flori duhovniceşti”, care „preaslãvesc jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Livia Ciupercã) şi infinita lui iubire de oameni. Cu valoare de psalmi şi „imne” de slavã pentru jertfa Mântuitorului, „infinita iubire” şi Sfânta Sa lucrare duhovniceascã, poeziile din acest ciclu au un timbru solemn, ritualic şi un limbaj intens, substanţial sacralizat, ce se muleazã armonios în matricea stilisticã a unei prozodii îngrijite atent, cu ştiinţã şi artã a „cuvântului potrivit”, ce prezideazã/ genereazã o rostire poeticã de o fineţe şi puritate melodicã liturgicã, investitã cu sensibile sugestii de ordinul trãirilor şi fiorilor de facturã metafizicã: „În seva florilor e sânge/ Şi-n lemnul Crucii e pãmânt,/ În sufletul Mãicuţii-lacrimi/ Şi-n miezul pâinii e trup sfânt”. („Iubire însângeratã”, p. 11). Sau: „Din flori de grâu şi-n flori de crin/ Se-nalţã chipul Lui cel Sfânt,/ Izvorât din matca Lumii/ Şi din taina-nţelepciunii”… („Chipul sfânt”, p. 10). Şi, în sfârşit: „S-a nãscut în vis de dor şi în tainã cãlãtoare,/ El, în lume aşteptat ca o mare sãrbãtoare./ Este viu şi e-ntrupat din iubire şi iertare,/ Este-al lumii Împãrat rãsãrit în loc de soare …// Este viaţã fãrã moarte, este glas de-nţelepciune,/ Este alfa şi omega a ce-a fost şi o sã vinã,/ Este visul omenirii de iubire şi luminã”. („Întruparea iubirii”, p. 10).
În ciclurile „Naturã, farmec şi suferinţã” şi „Fascinaţia ţãrmurilor, de la Marea Neagrã la Marea Adriaticã” autoarea practicã o poezie peisagisticã de o anume expresivitate, o bunã parte din poemele de aceastã facturã relevând convingãtor virtuţile plasticizante ale unui discurs liric ce se finalizeazã în stampe naturiste ce se reţin graţie „desenului” şi cromaticii lor sugestive şi, mai ales, datoritã simplitãţii, firescului şi sensibilitãţii cu care sunt încorporate în tuşele descriptive cu relief expresiv pregnant trãirile şi stãrile de spirit definitorii, dominante, ale eului/ eroului liric: „Nessebar, un cuib de piatrã,/ Şi un gând de pescãruşi,/ Eşti lumina dintre ape/ Şi izvorul de virtuţi./ … Te-ai nãscut zâmbind pe ape/ Ai pus piatrã peste piatrã/ Şi-ai clãdit altarul sfânt”. („Nessebar”, p. 55). Sau aceastã delicatã, genuinã „Invocaţie”, ce se înalţã la puritatea primarã şi vraja încântatorie a folclorului pentru copii sau a unui seducãtor, fascinant descântec: „Soare, soare, sfinte soare,/ Fii iar aur pe rãzoare!/ Dã-ne raze aurii,/ Pavãzã pentru copii,/ Dã-ne holde pe ogor,/ Dã-ne pâine în cuptor,/ Mângâiere pentru flori,/ Apã rece în izvor” … („Invocaţie”, p. 33).
Mai declarative, mai prozaice, mai neanimate subtextual de undele unui autentic lirism ni se par unele poeme din ciclurile „Pãmântul veşniciei” şi „Dedicaţii”.
Tipãrind volumul de versuri „Nori în soare”, distinsa profesoarã Elena Trifan ne-a deschis larg, cu emoţie şi bucurie, o fereastrã luminoasã cãtre labirintul afectiv al unui suflet frumos şi curat.

Accentuata propensiune a Ioanei Bogdan pentru poezia discretã, de profunzime, a universului domestic, familial, care mizeazã semnificativ şi determinant pe capacitatea revelatoare şi forţa de sugestie a amãnuntelor de o pãrelnicã banalitate, încorporate veritabilului ritual cotidian, oficiat în intimitatea unei biblice comuniuni afective, de cãtre eul poetic şi fiinţele apropiate, dragi inimii sale, îi marcheazã structural autoarei şi cele câteva poeme de inspiraţie eroticã, incluse în parcimoniosul sumar al volumului „Frate Zaheu”. În virtutea acestei subliniate apetenţe de substanţã, tematice, poeta are o sensibilã nostalgie a retrãirii cu uitare de sine a anticului mit al androginului, a multiplicãrii infinite a binomului originar, arhetipal, bãrbat-femeie, fapt ce nu se poate împlini, în viziunea sa, decât prin sfânta tainã a cununiei religioase. Scrise în aceastã paradigmã biblicã, poemele în discuţie, discursul lor liric recupereazã şi reinterpreteazã nuclee/secvenţe ale unui cunoscut epos biblic, încãrcat de simboluri polivalente, de o expresivitate aparte, inmodicã şi reactualizeazã cu rafinament stilistic imaginarul Sfintelor Scripturi, într-un registru de expresie ritualizat continuu, cu o prozodie şi muzicalitate inconfundabile, de psalmi din „Cântarea cântãrilor”. Poemele îţi dau acuta, persistenta impresie cã autoarea lor, total dãruitã idealului sãu erotic obsesiv, de refacere a androginului şi de reîntruchipare, prin cãsãtorie, a cuplului originar, biblic, Adam şi Eva, ambiţioneazã sã trãiascã şi sã scrie o sui-generis religie a iubirii, sub semnul tradiţional, ancestral, al supunerii şi credinţei statornice, cu duratã de destin, pentru bãrbatul ei, cãruia îi conferã, divinizându-l, rangul suprem de zeu tutelar al universului domestic, inundat de mareea stihinicã a unei paradisime, neostoite iubiri. Variantã femininã a preafericitului îndrãgostit şi rege Solomon, poeta şopteşte în scris, ca la urechea iubitului, cu disimulatã, abia stãpânitã voluptate, cu o senzualitate eruptivã, tiranic reprimatã, veritabile imnuri şi psalmi de dragoste, într-un limbaj poetic cu sonuri grave, liturgice, ritualice, care încastreazã/ asimileazã organic, armonios, iconuri, pericope creştine, reprezentãri biblice vestite, un bogat, fastuos imaginar de sorginte sacrã, totul investit cu multiple implicaţii simbolice şi parabolice şi cu persuasive, puternic iradiante sugestii ale eternitãţii şi sfinţeniei iubirii, ale puritãţii şi candorii primare, care anuleazã, pur şi simplu, antinomia trãiri transcendente – trãiri profane, telurice şi faciliteazã o tainicã, seducãtoare fuziune şi intrare în intimã rezonanţã a sacrului cu profanul. Surprinde, de asemenea, la modul plãcut, cu certe câştiguri în planul expresivitãţii, deplina compatibilitate a matricei stilistice imnice, psalmice, cu notele ei definitorii cunoscute, cu tehnici ale poeziei postmoderniste, cum ar fi intertextualitatea, ironia, autoreferianţialitatea, secvenţialitatea, ludicul etc. Dintre aceste tehnici postmoderniste, cel mai adesea, se apeleazã la intertextualitate, în cazul de faţã, la inserţia în structura poemelor unor citate biblice, încãrcate de tâlcuri şi înnobilate de accente expresive de o unicã strãlucire, care centreazã ideatic şi focalizeazã emoţional întregul discurs liric.
Cu aceastã grilã esteticã şi într-un asemenea registru de expresie sunt scrise poemele „Acatist”, „Frate al meu”, „Toate câte se spun”, „Apocalipsã”, „Ce frumuseţe, ziua” sau „Dacã”.
Poemul „Acatist” se apropie cel mai mult de structura compoziţionalã şi de melosul diafan, învãluitor, al prozodiei liturgice, ritualice a psalmilor, cu discursul sãu liric de o subliniatã facturã intertextualistã, ce încorporeazã semnificativ şi sugestiv/expresiv numeroase trimiteri directe la Sfintele Scripturi (Domnul şi apostolul Pavel, femeia cananeeancã şi bãrbatul ei) şi chiar un citat memorabil, rãscolitor, precum „Ce-mi este mie bogãţia, şi slava, şi desfãtarea/ fãrã tine?”, întregul poem luând turnura unei genuine, vibrante rostiri imnice, pãmântean, adânc omenesc sacralizate, ce laudã adevãrul, statornicia şi credinţa în dragoste: „Tu m-ai învãţat cã dragostea/ se bucurã de adevãr. Mi-ai zis,/ ca Domnul lui Pavel: mã iubeşti tu pe mine?/ Ţi-am spus nu,/ dar voi pãstori/ oile tale.// Pavele,/ dacã aş fi avut atunci mintea de-acum,/ ţi-aş fi cerut ca femeia cananeeancã,/ puţinã pâine, sã rãmân lângã tine.// Aşa de mult/ te-am minţit.// Şi câinii/ mãnâncã din firmiturile de la masa/ stãpânilor./ Şi ei nu mint”…
Poeta Ioana Bogdan face „lecturi infidele” (N. Manolescu) din Biblie, reciteşte din unghiuri de percepţie esteticã hotãrâtor personalizate, reinterpreteazã şi rescrie cu amendamente ideatice de o semnificativã originalitate parabole celebre, precum cea în care apare Zaheu cel scund, care, pentru a-l vedea pe Domnul, cu prilejul unei mulţimi de credincioşi, s-a suit într-un pom, motiv biblic pe care autoarea îl pune în valoare cu aplomb şi certe reuşite în planul sugestiei lirice, în poemul „Frate al meu”, ce trãdeazã, o datã în plus, o obsesivã, mistuitoare tentativã de cãutare, descoperire şi refacere a androginului mitic, miracol pãmântean posibil, ni se sugereazã cu fineţe şi subtilitate, doar în regimul emoţional intens, al unei mari, curate, unice iubiri, fie şi sub imaginea naturistã, animistã, a unui pom (întregul) format din douã pãrţi (bãrbat şi femeie): „Eu nu mã suisem/ într-un smochin sã-l vãd, cãci mã închipuiam/ înaltã, de aceea,/ ce crezi, Zaheu, cã mi-a mai zis/ Domnul/ fii tulpina lui, el/ coroana ta,/ ca amândoi sã mã vedeţi/ pe Mine”…
Motivul biblic al fugii din Egipt şi al traversãrii deşertului, cãlãuziţi de Moise, îi inspirã autoarei scrierea poemului „Ce frumuseţe, ziua”, în registru alegoric şi parabolic şi în matricea stilisticã şi cu muzicalitatea inconfundabilã a psalmilor, piesã remarcabilã a volumului, ce poate fi cititã şi ca o subtilã, convingãtoare pledoarie pentru solidaritate şi iubire între oameni, precum şi în favoarea rolului complex, determinant al unui veritabil lider spiritual: „Dacã ai rãni, mergi/ mai departe, ai grijã/ sã-i tragi pe ceilalţi dupã tine.// Când se lasã întunericul,/ strânge-ne de mânã, dimineaţa nu uita/ sã ne numeri.// Dacã visezi sau iubeşti,/ dã-ne sã bem apã din râul/ Iordanului.// Nu rupe legãturile (s.n.) Ne-am nãscut/ unii din alţii odatã cu ziua şi alte câteva/ zile îi succed/ pânã se duc în pãmânt,/ şi pãmânt se face”. Dupã cum lesne se poate observa, discursul poetic prezintã suficient de multe accente simbolice şi aluzive, care-l metamorfozeazã într-o notabilã alegorie a luptei cu viaţa şi infinitele ei provocãri, sub semnul uşor elegiac al inexorabilei treceri.
Muzicalitatea pãtrunzãtoare, de rostire psalticã, liturgicã, are şi lapidarul poem „Dacã”, de asemenea, cu evidente trimiteri la textele biblice şi sugestii ale iubirii, înţelegerii/ îngãduinţei şi iertãrii creştine şi adânc omeneşti: „De aceea bãtrânul m-a mângâiat, mi-a spus/ îmi inspiri milã, întoarce-te/ la pãrinţii tãi.// Nici el nu ştia./ Pãrinţii mei se întorseserã la pãrinţii lor/ şi nu-i mai gãseam.// De aceea bãtrânul m-a întrebat ce sã fac cu tine./ Dacã/ frumuseţe strãinã ai vãzut şi cu dânsa/ ţi-ai rãnit inima”.
Poemul „Toate câte se spun” ne convinge cã Ioana Bogdan poate practica şi poezia de notaţie cu real succes, izbutind, în acest caz, citat, un fals pastel expresiv, în care ampla stampã naturistã, creatã prin tuşe imagistice ferme, consistente, de o sugestivã concreteţe, are funcţionalitatea unei veritabile cutii de rezonanţã, pentru freamãtul uşor nostalgic, al unor trãiri de intimã, profundã rezonanţã: „Mi-e aşa un dor, cã a venit primãvara în crucile/ Bisericii Maioreasa, bisericii din Schela,/ Delea Veche, Sfântul Gheorghe,/ Grecescu, ale bisericilor toate/ câte le-am bãtut.// A venit, şi de muguri s-au acoperit,/ icoanele/ n-au mai plâns, florile au înflorit, atât mi-e/ de dor.// Lucrurile au rãmas în urmã …/ Dar ce am fãcut împreunã e mir/ şi primãvarã, cãci fãrã de veste/ Judecãtorul va veni”.
Trãirile erotice sugerate de imaginarul marcat de note accentuate ale unei primare, vulcanice senzorialitãţi, sunt atât de intense şi totale în neostoita lor mistuire, încât celor doi poli antinomici ai celebrei dihotomii Eros- Thanatos li se anuleazã, pur şi simplu, raportul disjunctiv, pânã la insolitul, şocantul prag emoţional, de la care „marea trecere”, în nefiinţã, devine o ipostazã supremã a unei definitive, ideale iubiri. O asemenea viziune puternic personalizatã, asupra iubirii, a fost deja relevatã de noi, cu prilejul analizãrii poemului „Poemul acesta sârbesc” şi este configuratã cu un plus de pregnanţã imagisticã în poemul cu titlul sugestiv şi exact „Apocalipsa”, în care apariţia unei alte femei în viaţa iubitului şi bãrbatului ei, „cu cununii”, „dupã lege şi datini”, ar declanşa devastator toate stihiile naturii, ar provoca un adevãrat diluviu apocaliptic, de cosmice dimensiuni: „În orice colţ m-aş uita existã/ o femeie care ţi se potriveşte mai bine/ ca mine.// Despre aceastã femeie nu ştiu mai mult, dar ea existã./ Şi-ţi spun:/ înainte ca eu sã fiu oase şi ulcele, ea va veni şi iureş va/ face./ Vor fi ploi, inundaţii, incendii, copiii se vor ridica/ împotriva/ pãrinţilor, morţii vor/ învia, rochiile cu flori se vor/ demoda” …
Interesantã nevoia irepresibilã a Ioanei Bogdan de a se confesa în multe dintre poemele volumului „Frate Zaheu”, cu francheţe şi un aer bãieţesc, de bravadã juvenilã, pe un ton apodictic şi apelând la o sintaxã poeticã lapidarã, esenţializatã, aproape aforisticã, în legãturã cu modul ei de a fi, definit, în principal, de douã constante de ordin comportamentist: o deplinã libertate a spiritului („Cãlãtorie”, p. 30) şi implicare afectivã pãtimaşã, fãrã rezerve şi limite, în tot ceea ce face: „Sã trãiesc fiecare secundã cum aş citi un poem,/ sã nu judec,/ sã nu ucid./ Sã iubesc,/ sã merg pânã la capãt./ Lucrurile bune au în timp rãsuflarea lor, devin comori” („Iatã fiul tãu”, p. 25)
Într-o posibilã antologie de „arte poetice”, Ioana Bogdan ar putea fi inclusã, în mod indiscutabil, cu justeţe, cu ars poetica sa „Crez”, axatã pe generoasa idee poeticã a creaţiei ca zidire sfântã, de casã şi bisericã: „Poemul/ a fost singura casã.// Cuvintele cu care au lovit alţii le-a pus piatrã/ de temelie.// Candelele fãrã mir le-a fãcut icoane/ de împodobit.// Pe urmã a aşteptat./ Cuvintele sã prindã sãmânţa,/ candelele, mir,/ tot poemul/ sã creascã.// Şi numai dupã ce a aşteptat,/ dupã ce casa ei s-a întrupat,/ a pãtimit şi s-a înãlţat,/ ar fi putut, în sfârşit, sã se odihneascã.// Dar nu./ A lãsat scrisã/ biserica aceasta”.
Volumul „Frate Zaheu” de Ioana Bogdan are valoarea şi capacitatea de a readuce în prim-planul actualitãţii noastre literare o poetã interesantã, de real talent, susceptibilã de evoluţii viitoare semnificative.