* Cetãţeanul ãsta care se crede şi despre care se spune cã ar fi preşedintele României a cãpãtat nişte ticuri – nu doar verbale – din care nu iese nici chiar dacã ai lua metroul de coadã şi i l-ai flutura prin faţa ochilor. Mai mult de un rânjet strepezit, dintre acelea ca şi cum tocmai ar fi zdrobit între mãsele niscaiva eşantioane de granit brut, nu-i smulgi. Primul tic e acela de a-şi lua poziţia de drepţi şi a-şi duce mâna în dreptul… pitpalacului, atunci când se cântã imnul sau când se ridicã pe un catarg oarecare drapelul naţional, ca sã arate lumii cât de rrromân verrrde, cât de patriot e dumnealui. ( A se slãbi!). Al doilea tic (de fapt, cred cã, în ordine cronologicã este chiar primul!) este apariţia la manifestãri, evenimente etc. fix la ora anunţatã, treabã ce ar intenţiona sã ne sugereze seriozitate, nu-ţi aşa, nemţeascã (Oh- la-la, însã, de la o vreme, se înregistreazã, în asemenea situaţii, întârzieri de câteva minute, douã- trei acolo, ceea ce ar putea denota o apropiere de moravurile franţuzeşti (grijã mare, frau Merkel, soldãţeii dumitale de prin spaţiul carpato- danubian dau semne de nesupunere la morala prusacã, semne care pot degenera în cine ştie ce rebeliune, or de aşa ceva aveţi nevouie domnia- voastrã?!). Al treilea (şi cel mai recent) tic este legat de participarea tristului personaj de care vorbim la tot felul de bilanţuri (SRI, DNA, MAI, MapN ş.a.m.d.), ceea ce i-a creat şi consolidat un soi de discurs încãrcat de stereotipii juridico-gazetãreşti (corupţie, penali, corupţie, ordonanţa, corupţie etc.) ce te-adoarme pe loc, oricât de încãrcat de dorinţa de acţiune ai fi. Şi, vorba aia, le-am suporta pe toate, dar, stând strâmb şi judecând drept, cine vorbeşte cu determinare şi revoltã despre corupţie şi despre stârpirea ei? Nu cumva unul dintre primii corupţi ai ţãrii?
* Dar dumnealui, de asemenea detalii, vorba cântecului, „nici cã, nici cã, nici cã, nici cã, nici cã nici cã-i pasã”. Fiindcã, bineînţeles, „a lui-i mai frumoasã” (casa, dar ce-aţi crezut?!) şi mai arãtoasã, „mãi, mãi!”. A învãţat repede (dacã nu cumva le avea deja bine înrãdãcinate!) moravurile şi ritualurile nesimţirii de pe Dâmboviţa şi merge berbeceşte înainte, pe drumul ferm trasat de vajnicii tovarãşi! Ţine-o tot aşa, Klause, poate scãpãm mai repede de domnia ta. Cã ãştia de câştigarã alegerile, dacã erau cu adevãrat bãrbaţi de stat, dãdeau cu tine de-a berbeleacul fãrã sã mai aştepte sã le spui mãcar danke (sau thanke, n-am reţinut prea bine!). Dar de unde atâţi bãrbaţi de stat pe aceste meleaguri?! Poate de stat degeaba! Totuşi, timpul n-ar fi pierdut pentru acest nobil ţel, de importanţã, aş zice naţionalã. Pentru cã, nu-i aşa, rãmâne cum am stabilit: aniversarea Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 nu trebuie sã ne gãseascã, la Palatul Cotroceni, cu acest locatar nu numai de toatã jena, dar, pe alocuri, şi extrem de nociv pentru unitatea naţionalã! Din aceastã cerinţã, nu putem ieşi! Am zis!
* Sãptãmâna trecutã ne minunam de…minunãţia de subiecte date la olimpiada de limbã şi literaturã românã prin anumite judeţe. Acum, se discutã, cu o anume intensitate de interes… profesional, despre declaraţiile unei tutuline, cicã profesoarã de românã, care ar fi zis cã nu va respecta programa şcolarã şi, prin urmare, nu-i va mai preda pe Eminescu şi pe Creangã. Ciudat e cã duduia în cauzã şi-a şi gãsit, în spaţiul puiblic, câţoiva avocaţi. Care au ajuns sã spunã cã, din cauza celor doi clasici, procentul de promovare la bacalaureat este aşa de scãzut! I-auzi brâul! Şi cã, dacã-i momim pe tineri cu Shakespeare, va fi cu totul altceva, probabil în sensul cã procentul de promovare a bacalaureatului ar deveni comparabil cu procentele realizãrii producţiei de porumb la hectar de pe vremuri.
* Acuma, fãrã glumã, noi ştim cã avem de-a face cu o nouã ofensivã, desigur, de pe baze… noi, a procesului de deznaţionalizare a românilor, proces început încã din primii ani postdecembrişti. Mai ştim şi cã mijloacele prin care se deruleazã acest proces sunt, astãzi, mult mai sofisticate, mult mai…credibil argumentate „europeneşte”, astfel încât nu puţini tãntãlãi cu creierele spãlate sã cadã în plasã. Dar mai ştim şi cã, pe la ministerele responsabile cu aspectele educaţiei, cum sã zic, identitare existã multã linişte, multã tãcere complice, care favorizeazã fenomenul. Factorul politic vedem cã este ocupat cu alte probleme, aşa cã, dinspre partea asta, ce aşteptãri sã avem? Prin urmare, ajungem din nou la marea întrebare leninistã – „ce e de fãcut?”. Ei, da, chiar aşa, ce e de fãcut? Ei, pânã vom gãsi pe cineva dispus sã se înhame la un rãspuns serios, noi, restul lumii, ne ţinem de distracţii – Mãrţişorul, ziua femeii, ziua bãrbatului, zilele îndrãgostiţilor de aici şi de pretutindeni, 44 de pahare şi alte asemenea…bune vestiri (Doamne, iartã-ne!)…