Un partid la ora adevãrului

Aproape paradoxal, nu modul în care USL, câştigãtorul incontestabil al alegerilor locale, va reuşi sã se descurce în hãţişurile crizei pânã la alegerile generale din aceastã toamnã, ci tot ceea ce se întâmplã în PDL, marele perdant al recentului scrutin, intereseazã mass-media şi, dupã cât se pare, şi marele public. Pe undeva, pare firesc. PDL, într-un fel sau altul, a condus România în ultimii nouã-zece ani, iar cãderea lui atât de dramaticã cere câteva explicaţii. Mãcar pentru  membrii, simpatizanţii şi votanţii acestui partid, în cazul când aceste categorii nu se suprapun, nu coincid.

Din acest punct de vedere, puţinã istorie nu stricã. În 2004, Traian Bãsescu şi coaliţia Dreptate şi Adevãr câştigau alegerile generale şi prezidenţiale dupã o guvernare a PSD, sub conducerea lui Adrian Nãstase, deloc rea, ba dimpotrivã (a recunoscut-o, indiferent de nuanţe, însuşi Traian Bãsescu!), oarecum împotriva curentului, a anticipãrilor şi sondajelor. Explicaţia quasi-unanimã a acelui neaşteptat succes a fost gãsitã în pretinsele tendinţe totalitariste manifestate în sânul PSD şi în aroganţa unora dintre liderii acestui partid, îndeosebi a lui Adrian Nãstase. Lucruri verificabile, dar insuficiente, dacã vrem nişte explicaţii convingãtoare întrutotul. Sã zicem cã nu astea conteazã, deşi guvernãrile care s-au succedat dupã alegerile din 2004 s-au întrecut (lãsând la o parte inevitabilele excepţii în plan local) în antiperformanţã. Motivele esenţiale care au dus la prãbuşirea PDL, mai exact a regimului Bãsescu-Udrea-Boc, aveau sã fie exact acelea care duseserã  la înlãturarea regimului Iliescu – Nãstase,   anume, tendinţele autoritariste şi aroganţa. Acestora, li s-au adãugat, însã, altele, aparent mai puţin importante, însã cu un impact la electorat cel puţin la fel de mare. Este vorba, în primul rând, de dorinţa PD de a deţine controlul politic absolut în alianţã, ceea ce a dus la „schisma” din 2007 de la guvernare dintre PD şi PNL. Este vorba, în al doilea rând, de faptul cã democraţii au scos în faţã, în chip de purtãtoare de mesaj sau de funcţii cheie în aparatul guvernamental, persoane absolut impopulare, lipsite de charismã, dacã nu enervante de-a dreptul (într-o ordine aleatorie, Emil Boc, Elena Udrea, Monica Iacob Ridzi, Roberta Anastase, Gelu Vişan, Cristian Preda, Anca Boagiu, Sulfina Barbu, Spânu, Popoviciu şi atâţia alţii, precum Tãlmãceanu, pe care chiar nu mai are rost sã-i amintim aici). Cum sã-ţi consolidezi puterea, când, la simpla apariţie a acestora, celor mai mulţi dintre români le venea sã arunce cu nevinovatele televizoare pe geam? Dar cauza cauzelor a fost, dupã umila mea pãrere, rolul nefast jucat de Traian Bãsescu. Acest cetãţean, de la care – repet pentru a nu ştiu câta oarã! – vine tot rãul existent azi în societatea româneascã, s-a amestecat nu numai în toate problemele interne ale principalului partid de guvernãmânt, ci şi  în toate actele decizionale ale Executivului, adesea, chiar împotriva voinţei acestuia. Uneori (dacã nu mai totdeauna), Bãsescu şi-a impus voinţa şi în numirea unor miniştri, care aveau sã se dovedeascã falimentari (Monica Iacob Ridzi, Traian Igaş, Ioan Botiş, Gheorghe Ialomiţianu, Daniel Funeriu, Theodor Baconski şi atâţia alţii). Din pãcate, PDL (un partid în care existã numeroşi profesionişti veritabili şi oameni de o calitate umanã şi intelectualã deosebitã) nu a gãsit de cuviinţã (sau poate nu a gãsit resursele de voinţã necesare) de a tãia cordonul ombilical care-i lega de Traian Bãsescu. Acest lucru ar fi fost, zic eu, salutar. Dacã nu pentru salvarea de la recentul dezastru al localelor, mãcar pentru viitorul, pentru renaşterea (reformarea) acestui partid. Poate cã nici acum nu-i prea târziu. Condiţia ar fi o analizã lucidã, fãrã  prejudecãţi şi orgolii, fãrã – aş îndrãzni sã zic – obligativitatea unor demisii, fie ele şi de onoare.

Tags: ,

About autor