Sictir şi marş afarã, Burlene!

               * De la bun început, mi-am propus, spre deosebire de cum fãceam cu alte asemãnãtoare prilejuri, sã nu scriu absolut nimic despre Campionatul European de Fotbal 2016, al cãrui turneu final se desfãşoarã, în aceastã perioadã, în Franţa. Aţi vãzut, sper, stimaţi cititori, cã, în rubrica de sãptãmâna trecutã, nu am  caligrafiat nici mãcar un cuvinţel, nici mãcar o biatã interjecţie, acolo, despre amintitul eveniment. Şi poate cã, la vremea aceea, aş mai fi gãsit niscaiva rezerve de cuvinte amabile sau mãcar pline de înţelegere faţã de calitatea jocului prestat de Naţionala României, care, în „deschiderea” cu Franţa cel puţin, ne-a oferit, în ciuda înfrângerii, mãcar câteva motive de speranţã. N-am fãcut-o nu pentru cã îmi propusesem sã nu comentez evenimentul, ci pentru cã, în adâncul „forului meu interior” zãcea neagra presimţire a catastrofei.

* Iar catastrofa nu a întârziat sã vinã. (Este drept, dupã un bob zãbavã, „remiza” chinuitã cu Elveţia).Toatã suflarea româneascã a urmãrit, desigur, meciul care ar fi trebuit sã fie pe viaţã şi pe moarte, cel cu Albania. Un meci pierdut la modul cel mai penibil. Nu atât prin prisma scorului (0-1), cât sub aspectul atitudinii: faţã de determinarea teribilã a albanezilor, pe care nu ştiu cât de mult i-ar fi putut avantaja victoria în acel meci, jucãtorii români au lãsat impresia cã vor cu tot dinadinsul sã piardã sau, în cel mai bun caz, cã nu-i intereseazã rezultatul. Este, subliniez, nu doar impresia mea, ci şi a majoritãţii celor care au putut urmãri meciul. Cei mai mulţi folosesc cuvântul „ruşine”, în încercarea de a gãsi, totuşi nişte vinovaţi REALI pentru aceastã veritabilã catastrofã, similarã, poate, ca dimensiuni şi ca semnificaţie, cu ceea ce se întâmplã acum cu gimnastica noastrã femininã. Dar, ca sã stabileşti nişte vinovãţii şi sã identifici nişte vinovaţi REALI, este  nevoie – spun un truism, desigur, -  de o analizã pe cât de amplã, ca extindere, pe atât de profundã şi de lipsitã de volutele quasi-inevitabile ale patimilor şi ambiţiilor ce tensioneazã dintotdeauna acest sport. Va fi posibil aşa ceva? Eu, unul, sincer mã îndoiesc. Câtã vreme în fruntea Federaţiei Române de Fotbal va sta gaşca de carierişti şi de numãrãtori de cornere condusã de impostorul pus pe procopsire rapidã, Burleanu şi nu mai ştiu cum nimic („oficialii”  FRF şi-au încasat deja bonusurile de calificare la Euro 2016, ca şi cum ei şi-ar fi rupt, primii, ţurloaiele prin iarbã!), nimic nu se va mişca în fotbalul autothton.

* Vãd cã toatã lumea, dar asbsolut toatã lumea, a sãrit în capul selecţionerului Anghel Iordãnescu, cea mai frecventã acuzã fiind aceea cã este „omul lui Gabriel Oprea” şi cã ar fi venit la Naţionalã „pe susţinere şi influenţã politicã”. Întrebarea ar fi cine nu a venit la Naţionalã fãrã mãcar oarece susţinere politicã? Şi nu acum, în zilele noastre, ci de azi, de ieri, dintotdeauna? Şi apoi, Tata Puiu ce trebuia sã facã? Sã intre pe teren ca sã suplineascã, prin sexagenarele sale eforturi, lipsa de determinare şi/sau talent a fotbalagiilor selecţionaţi? El a fost un foarte mare jucãtor şi un antrenor cu multe calitãţi, lucruri pentru care ar merita cel puţin o atitudine decentã din partea suporterilor Naţionalei. Altminteri, are şi el pãcatele, greşelile şi penibilitãţile lui. Cea mai mare eroare a selecţionerului este aceea cã, în condiţiile unei arii de selecţie extrem de restrânse, i-a lãsat acasã pe câţiva fotbalişti foarte dotaţi, unii dintre ei contribuind substanţial la aceastã calificare (Budescu, Maxim, Andrei Ivan şi alţi câţiva). Ne putem chiar permite acest costisitor lux? A doua mare eroare a fost aceea de a-l ţine pe bancã pe singurul, poate, fotbalist român în activitate care le mai ştie cu… mingea, Lucian Sânmãrtean. Sã-l introduci abia dupã pauza meciului cu Albania, când totul era, practic, pierdut mi s-a pãrut o insultã la adresa bunului simţ. Ba chiar la adresa amintitului jucãtor, în primul rând.

* La noi, însã, se poartã – şi nu de ieri, de azi – un obicei, în contextul campaniilor de calificare la marile competiţii fotbalistice: unii duc greul calificãrii, alţii sar sã culeagã roadele. Vã amintiţi câte tone de dejecţii au fost aruncate în capul lui Victor Piţurcã, pentru a fi determinat sã plece de la Naţionalã? Oh, Doamne! Şi asta, în condiţiile în care, sub conducerea lui, Naţionala adusese cele mai importante, mai… grele puncte din deplasãrile cu Grecia şi Finlanda, ce aveau sã se dovedeascã esenţiale în lupta pentru calificare. Nu ştiu dacã Tata Puiu era cel desemnat sã culeagã roadele acestei munci sau imberbul şef al Federaţiei Române de Fotbal, cel pus pe carierã şi cãpãtuialã rapidã. Nu ştiu, dar asta confirmã o regulã, o practicã, perpetuatã de-a lungul timpului. În 1984, Naţionala condusã atunci de Mircea Lucescu (azi, un foarte vocal critic al selecţionerului!) s-a calificat la turneul final din Franţa, în dauna Italiei şi Cehoslovaciei, bazându-se pe grupul masiv de titulari proveniţi de la marea echipã a Universitãţii Craiova (Balaci, Lung, Ştefãnescu, Geolgãu, Cârţu, vã amintiţi acel 11 strãlucitor!), dar, ce sã vezi, la turneul final nu a luat decât jumãtate dintre respectivii jucãtori, doar pentru a le face loc celor trei sau patru ciumeţi de la Corvinul, echipã pe care el o antrena în campionat. Rezultatele acelei politici de selecţie sunt cunoscute. Nu foarte diferit procedase regretatul Angelo Niculescu, la Mondialul din Mexic 1970, când, dintr-o stupidã crizã de autoritarism, a refuzat sã-i titularizeze pe marele Nicolae Dobrin şi pe la fel de marele Ricã Rãducanu. Moravuri balcanice, de care nu ştiu dacã ne vom dezbãra vreodatã. Acum, iresponsabilul din fruntea FRF, în loc sã-şi prezinte demisia de onoare  şi sã plece cu bonusurile de calificare pe care deja şi le-a atribuit, umblã sã aducã la Naţionalã un antrenor strãin. Are balta peşte? Hai sictir, bãi Burlene! Şi, te rugãm duios, MARŞ AFARÃ, bãsist ordinar!