Putredul guvern al ciocãlãilor Macoveicii…

* Eminescu, acum mai bine de o sutã treizeci de ani, din ciclul „Amintiri despre viitor”: „Nu, sã fim drepţi. Ceea ce nu se cere de la nimeni sã nu se cearã nici de la profesori. Şi ei sunt oameni ca toţi oamenii; când unul plagiazã nu face decât sã urmeze exemplul ministrului sãu; când e neglijent, urmeazã pe cei mai iluştri dintre concetãţenii sãi, c-un cuvânt ei sunt ca toţi şi toţi sunt ca dânşii. Dacã existã excepţii, lucrul sã nu ne mire. E câte unul care a prins dragoste de ştiinţa lui, care, în sfera ei seninã, gãseşte un adevãrat liman de scãpare din putrezirea şi mizeria ce-l înconjoarã; pentru care iubirea adevãrului pentru el însuşi e un echivalent moral suficient al muncii lui.” (Timpul, 24 iulie 1882). Bine, despre practica plagiatului, de pildã, Eminescu a scris pagini memorabile. La care, cândva, vom reveni. Cu atât mai mult cu cât unele dintre percepţiile contemporane asupra plagiatului îşi gãsesc surprinzãtoare şi caustice replici în textele eminesciene. Şi asta, fiindcã plagiatul, oricât de mult şi de sofisticat l-am cosmetiza, nu este altceva decât hoţie, hoţie intelectualã. Nu rezumat, nu adaptare, nu altceva, ci furt, hoţie la drumul mare, în cazul cãreia absenţa instrumentelor contondente nu constituie o scuzã. Aş zice chiar dimpotrivã.
* Guvernul lui peşte-prãjit şi-ar fi intrat, zice-se, în atribuţiuni. Evident, fãrã a şti prea bine ce are de fãcut. Unii dintre membrii cabinetului-fantomã au dat curs primelor impulsuri şi au luat-o spre Bruxelles. Acolo unde se trãieşte, în aceste zile, fãrã exagerare, periculos. Diurna, însã, merge. La Bucureşti, se gãsesc, oricum, destui supleanţi. De vocaţie. Strada, nu-i aşa, Strada este plinã de ei. Au avut grijã Macoveica şi ciracii ei din M10. Un grupuscul politic, chipurile intransigent – din pãcate, pândit de oportunismele cele mai greţoase – care vrea sã se reconfigureze într-un partid (Iniţiativa România, sau cam aşa ceva!), numai bun de pus, cu experienţa şi cu ticurile lui bãsiste cu tot, la picioarele lui Ciolannis. Revenind la guvernul cu care ne-am procopsit de curând, cine mai susţine cã e un guvern care nu are nimic de-a face cu politicul sau cã ar fi compus din tehnocraţi şcoliţi la dracu’n praznic este fie un prost fãcut grãmadã, fie – lucru aproape improbabil în lumea de azi – un naiv irecuperabil. Un diagnostic şi mai exact – Guvernul Cioloş este emanaţia ONG-urilor aflate în subordinea unor cercuri politico- financiare obişnuite sã dicteze, sã ordone. Cu deosebire în ţãrile care şi-au pierdut şi bruma de coloanã vertebralã rãmasã din vremurile „de tristã amintire”.
* Ce mi se pare de-a dreptul nostim, ca sã nu zic enervant este graba cu care membrii noului cabinet s-au adunat cap în cap, sã analizeze ei cum e cu mãrirea salariilor şi cu legea salarizãrii unitare, grabã precedatã de un jet de zvonuri alarmiste privind eventualitatea ca bugetarilor sã nu li se mai mãreascã salariile, bla, bla, bla, orice, numai ca sã mai fie discreditat cu ceva guvernul anterior, condus de Victor Ponta. Un guvern, evident, cu destule lipsuri, dar care, orice s-ar zice, s-a dovedit infinit mai omenos decât altele de dinaintea lui. Asta aşa, ca sã nu ne ia şi pe noi fierbinţeala… stradalã! Altminteri, fiecare pasãre pre limba ei piere. Lucru valabil pentru orice „zburãtoare” cãreia i-ar fi pãtruns în restul de creier din dotare ideea cã este eternã.
* A auzit cineva pânã acum de vreo dizeuzã pe nume Valerie Cioloş? Nici noi. Dupã ce bãrbãtuşul cu acelaşi nume de familie şi cu chip de dezertor din oastea lui Robin Hood a ajuns premier „tehnocrat” al României, fãptura amintitã s-a dat în spectacol cu un recital inestetic de lãlãituri, undeva, pe la Alba Iulia. Mai bine încerca un repertoriu de manele decât pe acela semipreţios cu care a crezut cã sparge, vorba aia, gura târgului. Eu i-aş recomanda distinsei doamne Cioloş, beneficiarã a unui alt sistem de instrucţie şi educaţie, a unui alt registru de mentalitãţi publice şi politice decât cele practicate pe Dâmboviţa, sã o consulte – dacã vrea sã-şi afirme talentele mai mult sau mai puţin ascunse, profitând de rangul şi de notorietatea consortului – pe madam’ Carmen Iohannis, care deja este mai cunoscutã decât Para Mãlãiaţã. A bon entendeur, salut! Sau, dacã vreţi, hai, pa! Şi, desigur, pu…
* Aflãm, din presa bucureşteanã, aia care mai e, cã duduia Raluca Prunã, ministresa de ultim moment a Justiţiei, dupã defecţiunea electricienei Guseth, atâta preţuire are pentru faptul cã face parte din Guvernul României, încât nu a putut renunţa la postul binişor remunerat de la Bruxelles, ci şi-a luat, pe perioada exercitãrii mandatului de ministru, concediu fãrã platã. Bravo, cucoanã de care nu a auzit nimeni! O palmã zdravãnã pe obrãjorul feciorelnic şi puternic ciupit de vãrsat al premierului, care nu a putut gãsi în toatã ţãrişoara noastrã un magistrat foarte bine pregãtit şi cu prestigiu inatacabil pentru a gira un post atât de important cum este cel din fruntea Ministerului Justiţiei! Ah, da! Uitasem cã, oricine ar fi recomandat pentru respectiva funcţie trebuie sã pupe, mai întâi, poala Macoveicii, Madona dintre Ciocãlãi, logodnica spiritualã a tuturor „morţilor” la datoria masculinitãţii de prin cotloanele politichiei europene (Franco Frattini şi alţii din aceeaşi fãinã…).

Tags:

About autor