România fãrã Tribun

Dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor a împãrţit, iarãşi, o Românie şi aşa împãrţitã între tot felul de cauze şi fronturi de tot soiul şi de toate amplitudinile posibile. Nu scãpãm practic nici un prilej sã ne certãm între noi, fie cã e vorba de refugiaţii sirieni, de guvern sau de o personalitate a momentului.
Zilele acestea am asistat la o veritabilã efervescenţã pe celebra şi inevitabila reţea de socializare numitã Facebook pe tema aceasta, a morţii lui Corneliu Vadim Tudor. S-au rupt astfel prietenii virtuale “trainice” şi s-au proferat ameninţãri şi avertismente. Nu e de mirare cã apele imediat s-au învolburat în jurul unei figuri precum cea a lui Corneliu Vadim Tudor, fie în registrul ironiei, fie al regretului nostalgic dar, din pãcate, chiar şi în cel al injuriei de cea mai joasã speţã. Facebook-ul e noul spaţiu de luptã urbanã, în care toate pãrerile şi impresiile leviteazã dupã bunul plac al momentului.
O veche prietenã îmi spunea, pe chat, cã, uite, s-a mai dus un om de valoare, referindu-se la Cornel Vadim Tudor, evident. Pe moment nu am putut sã spun mai nimic, nici pro, nici contra. Mi s-a pãrut a fi o impietate, un lucru de prost gust şi de proastã educaţie sã exclami ceva depreciativ la adresa unui om atât de recent trecut la cele veşnice, chiar dacã tu nu împãrtãşeşti absolut defel aceeaşi viziune axiologicã. De aceea nici nu am putut aproba, nu am putut consimţi la cele spuse de respectiva veche prietenã.
Dar acest lucru nu înseamnã cã nu pot accepta o perspectivã opusã cu a mea, şi cã nu o pot respecta. E dreptul fiecãruia sã aprecieze ce simte el, şi sã creadã în ceea ce crede el. Pur şi simplu am încercat sã privesc cu mai multã detaşare lucrurile şi sã înţeleg.
E adevãrat cã Vadim Tudor a fost o figurã (şi termenul nu e deloc unul depreciativ, de aceea îl repet) foarte pitoreascã şi dinamicã a vieţii publice româneşti din ultimele decenii. Pentru unii a fost chiar o personalitate, un reper, un mare şi vocal lider politic, un naţionalist înverşunat şi acerb, chiar exemplar, dar şi un publicist de forţã, un pamfletar de temut. Pentru alţii a fost un personaj cât se poate de detestat.
Nu aş vrea sã insist pe acest palier, al viziunii antivadimiste, cãci nu mi se pare un moment potrivit şi totul ar putea pãrea indecent. Cândva, cu foarte mulţi ani în urmã, când eram foarte tânãr şi impardonabil de imatur, chiar eu însumi m-am lansat în şarje critice la adresa lui Corneliu Vadim Tudor, fiind invitat într-un studio local de televiziune alãturi de regretatul Iancu Holtea, pe atunci lider al PRM Mehedinţi, şi un om cu care chiar aveai ce discuta. Ei bine, dupã ce eu m-am lansat în vituperaţii adolescentine şi “elitiste” la adresa PRM şi lui C.V.T. mi-am atras imediat vii critici şi chiar înjurãturi din partea celor care îl apreciau pe C.V.T, şi care nu-mi puteau ierta impertinenţele. Dar nu şi din partea lui Iancu Holtea cu care, dupã emisiune, am plecat spre casã discutând. Mi-a plãcut felul foarte ponderat şi deloc ranchiunos cu care m-a tratat, şi atunci mi-am dat seama cã se poate totuşi discuta şi fãrã patimã, dincolo de toate divergenţele şi dincolo de tot ceea ce ne separã ca şi convingeri civice.
Era, pe atunci, o epocã de polemici, de atitudini tranşante şi riscante, de gesturi retorice spumoase. Frumoase vremuri.
Ideea e cã nimeni nu te poate împiedica sã admiri un personaj sau altul al spaţiului public. Unii l-au iubit pe Adrian Pãunescu, de exemplu. Alţii nu. Aşa şi în cazul C.V.T. Ceea ce e regretabil e faptul acesta al unui nou prilej de intoleranţã şi aversiune croşetat în jurul unui om, aşa cum a fost el, cu bune, cu rele, cu istoria sa, petrecut dintre noi. Cum ar fi fost, dupã discuţia pe chat cu vechea mea prietenã, admiratoare a lui C.V.T., sã nu mai discut niciodatã cu ea, sã-i trântesc în faţã un întreg dispreţ?

Tags:

About autor