O realitate îngrozitoare

Sorin Oprescu a surprins pe toţi cei care îl priveau ca pe un personaj singular al politicii româneşti. Un tip cu opinii tranşante, deschis, un medic foarte bun şi apreciat, un director de spital bãtãios, un fost candidat la alegerile prezidenţiale încãpãţânat şi, în fine, un primar al Bucureştiului ales ca independent, de popor, anti-sistem. Întrebarea acestor zile a fost una de genul la ce-i mai trebuiau unui om super bogat ca Oprescu 25.000 de euro, cãci, vorba aceea, nu stãtea în ei? La sutele de mii de euro ce le avea deja în cont, la proprietãţile lui, ori cu banii aceştia, ori fãrã ei, nu prea conta. Ar fi contat pentru o familie normalã din ţara aceasta, pentru nişte tineri aflaţi la început de drum, pentru o firmã. Dar pentru miliardarii autohtoni ale cãror averi sunt clãdite pe contracte oneroase cu statul nu era o sumã pentru care sã-ţi rişti libertatea.
Pânã la urmã, în cazul Oprescu, ca şi în atâtea şi atâtea cazuri cunoscute, e o chestiune de patologie. O boalã. Îmbogãţirea cu orice preţ a devenit deviza murdarã a ultimelor decenii şi mai toţi care au putut s-au înfruptat demenţial din şpãgi, comisioane, privatizãri, contracte cu statul. Aşa au apãrut peste noapte parveniţii tranziţiei, figurile de carton ale unei epoci obscure, lipsitã de moralitate, cinicã şi prosteascã.
Mediul politic a devenit cea mai bunã trambulinã pentru parvenire, de aceea e şi atâta înghesuialã pe acest palier. Mai toţi vor sã ajungã în funcţii de conducere, prin votul maselor aburite, prin intermediul partidelor politice. Nu îi mânã în luptã vreo idee de bine pentru ţara aceasta amãrâtã, pentru oameni, pentru natura de care ne batem joc, pentru cultura naţionalã pe care o ignorã, pentru educaţie sau sãnãtate. În general sunt doar vorbe, doar polologhii politici-aniste. Îi mânã în luptã dorinţa de a ajunge la butoane, de a suge un comision mai grãsuţ, un contract pe bani publici, o acadea a puterii. Foarte mulţi deja au reuşit aceste “performanţe”. Îi vezi peste tot, cu un cap sau douã, chiar trei peste grosul populaţiei, şi aceasta nu prin marea lor capacitate profesionalã sau managerialã. Cu studii universitare îndoielnice, cu doctorate de hârtie, poleiţi de jos pânã sus, au prins vremuri “bune”, în care corupţia era la ea acasã în aceastã ţarã. Nu cã acum nu ar mai fi. Doar cã acum, de când DNA s-a pus pe doborât dinozauri, se furã mai cu emoţie.
Cazul Oprescu e unul ce ţine de patologia lumii româneşti de azi, o lume pe care oameni asemenea lui au clãdit-o dupã 1990. E şi o lecţie, cam târzie, pe care o vedem mediatizatã la nivel naţional. O lecţie despre ce ajungi dacã tot aluneci pe calea aceasta a nesimţirii şi hoţiei şi nu te mai opreşti, cãci te crezi de neatins. Poate cã de acum înainte, de fricã, nu neapãrat din considerente morale, unii se vor abţine de la ilegalitãţi. Cu adevãrat România a ajuns un stat mafiot, nu mai are nimeni nici un dubiu în aceastã privinţã. E o realitate îngrozitoare, care ar trebui sã ne dea de gândit la toţi. În faţa imensei corupţii şi atâtor nedreptãţi de care se lovesc, oamenii se simt efectiv abandonaţi de acest stat neputincios şi fãţarnic, de politicienii lipsiţi de scrupule şi cât se poate de ipocriţi. Noroc cu instituţii de genul DNA şi cu rarele exemple de normalitate şi de bun simţ de care mai avem parte.

Tags: