Nori în soare de Elena Trifan

Jurnal de lecturã de Victor Rusu

Elena Trifan, autoarea volumului de versuri „Nori în soare”, recent apãrut la editura „Singur”, din Târgovişte, este o eminentã profesoarã de limba şi literatura românã, cu doctorat în filologie, care şi-a pus deja în valoare, cu strãlucire, câştigurile de cunoaştere şi înţelegere ale atâtor ani de studii aprofundate în domeniu, de-a lungul bogatei, prodigioasei sale cariere didactice în învãţãmântul preuniversitar. Nimic mai firesc, deci, ca un mare, pasionat iubitor şi avizat cunoscãtor de literaturã sã se lase sedus de tainicul, fascinantul ritual al creaţiei lirice.
Substanţiala selecţie din poeziile sale, ce se constituie în sumarul volumului „Nori în soare”, poate fi cititã ca o succesiune de secvenţe semnificative şi reprezentative, ale unui jurnal liric, scris în ritm susţinut, poate, cotidian, de autoarea lui.
Cu o asemenea mizã, de intimã rezonanţã, volumul Elenei Trifan nu ambiţioneazã la o pregnantã originalitate în planul mijloacelor de expresie, imagistic, ci vizeazã „o defulare, un mod de manifestare a unor sentimente interioare” (Prof. dr. Aldo Cuneo, Universitatea Pisa), a „multitudinii de emoţii care-o copleşesc”, dupã observaţia pertinentã, din succinta prefaţã a volumului, semnatã de doamna Livia Ciupercã.
Apelând la un imaginar lipsit de o forţã de sugestie şi revelatoare aparte şi cu un limbaj poetic destul de comun, Elena Trifan, spirit cultivat şi sensibil, izbuteşte, totuşi, sã scrie „în dulce stil clasic” poezii notabile, la un nivel estetic cel puţin onorabil, care sunt salvate, în cele mai multe cazuri, de la platitudine şi prozaism de sinceritatea şi intensitatea, de autenticitatea şi generozitatea unor trãiri, gesturi şi atitudini lirice de o realã elevaţie.
Poeziile de inspiraţie religioasã, biblicã, reunite în primul ciclu al volumului, „Infinitul iubirii”, au, într-adevãr, nu de puţine ori, „profunzimea unei rugãciuni” (Aldo Cuneo), sunt „adevãrate flori duhovniceşti”, care „preaslãvesc jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Livia Ciupercã) şi infinita lui iubire de oameni. Cu valoare de psalmi şi „imne” de slavã pentru jertfa Mântuitorului, „infinita iubire” şi Sfânta Sa lucrare duhovniceascã, poeziile din acest ciclu au un timbru solemn, ritualic şi un limbaj intens, substanţial sacralizat, ce se muleazã armonios în matricea stilisticã a unei prozodii îngrijite atent, cu ştiinţã şi artã a „cuvântului potrivit”, ce prezideazã/ genereazã o rostire poeticã de o fineţe şi puritate melodicã liturgicã, investitã cu sensibile sugestii de ordinul trãirilor şi fiorilor de facturã metafizicã: „În seva florilor e sânge/ Şi-n lemnul Crucii e pãmânt,/ În sufletul Mãicuţii-lacrimi/ Şi-n miezul pâinii e trup sfânt”. („Iubire însângeratã”, p. 11). Sau: „Din flori de grâu şi-n flori de crin/ Se-nalţã chipul Lui cel Sfânt,/ Izvorât din matca Lumii/ Şi din taina-nţelepciunii”… („Chipul sfânt”, p. 10). Şi, în sfârşit: „S-a nãscut în vis de dor şi în tainã cãlãtoare,/ El, în lume aşteptat ca o mare sãrbãtoare./ Este viu şi e-ntrupat din iubire şi iertare,/ Este-al lumii Împãrat rãsãrit în loc de soare …// Este viaţã fãrã moarte, este glas de-nţelepciune,/ Este alfa şi omega a ce-a fost şi o sã vinã,/ Este visul omenirii de iubire şi luminã”. („Întruparea iubirii”, p. 10).
În ciclurile „Naturã, farmec şi suferinţã” şi „Fascinaţia ţãrmurilor, de la Marea Neagrã la Marea Adriaticã” autoarea practicã o poezie peisagisticã de o anume expresivitate, o bunã parte din poemele de aceastã facturã relevând convingãtor virtuţile plasticizante ale unui discurs liric ce se finalizeazã în stampe naturiste ce se reţin graţie „desenului” şi cromaticii lor sugestive şi, mai ales, datoritã simplitãţii, firescului şi sensibilitãţii cu care sunt încorporate în tuşele descriptive cu relief expresiv pregnant trãirile şi stãrile de spirit definitorii, dominante, ale eului/ eroului liric: „Nessebar, un cuib de piatrã,/ Şi un gând de pescãruşi,/ Eşti lumina dintre ape/ Şi izvorul de virtuţi./ … Te-ai nãscut zâmbind pe ape/ Ai pus piatrã peste piatrã/ Şi-ai clãdit altarul sfânt”. („Nessebar”, p. 55). Sau aceastã delicatã, genuinã „Invocaţie”, ce se înalţã la puritatea primarã şi vraja încântatorie a folclorului pentru copii sau a unui seducãtor, fascinant descântec: „Soare, soare, sfinte soare,/ Fii iar aur pe rãzoare!/ Dã-ne raze aurii,/ Pavãzã pentru copii,/ Dã-ne holde pe ogor,/ Dã-ne pâine în cuptor,/ Mângâiere pentru flori,/ Apã rece în izvor” … („Invocaţie”, p. 33).
Mai declarative, mai prozaice, mai neanimate subtextual de undele unui autentic lirism ni se par unele poeme din ciclurile „Pãmântul veşniciei” şi „Dedicaţii”.
Tipãrind volumul de versuri „Nori în soare”, distinsa profesoarã Elena Trifan ne-a deschis larg, cu emoţie şi bucurie, o fereastrã luminoasã cãtre labirintul afectiv al unui suflet frumos şi curat.

Tags:

About autor