ASPIRAŢII de Virgiliu Tãtaru

Este o carte despre oameni însemnaţi din Severin. Sunt oameni care au înscris o paginã memorabilã în istoria Mehedinţiului.
Începe cu revista “Datina” editatã de Societatea Culturalã “Mihai Eminescu”. Evidenţiazã rolul profesorului Mihail Guşiţã – fondatorul revistei tradiţionaliste “Datina” şi a eminentului om de culturã Constantin D. Ionescu – profesor şi director la Liceul “Traian” şi Şcoala Normalã “Domnul Tudor”, colaborator la aceastã revistã, în publicarea creaţiilor literare ale contemporanilor şi mai ales a clasicilor, un cult aparte manifestând pentru M. Eminescu. Fost student al marelui profesor Ramiro Ortez a renunţat la multe alte oportunitãţi de avansare în carierã ca – bursã în Italia sau catedrã în Bucureşti – şi rãmâne pânã la sfârşitul vieţii în oraşul natal –Turnu – Severin – unde publicã în revista “Datina” din Eminescu, Coşbuc, Ion Pillat, Mihail Sadoveanu, Aron Cotruş, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga etc.
Virgiliu Tãtaru este fascinat de personalitatea eroului de legendã Tudor Vladimirescu şi prezintã câteva dintre operele care cântã faptele lui de vitejie îndreptate cãtre revoluţie, sã scape ţara de turci. Autorul menţioneazã poezia “Tudor din Vladimiri” de George Roiban, – una din numeroasele poezii populare şi legende închinate “Domnului Tudor”, studiile laborioase ale istoricului mehedinţean – Dumitru Bodin despre revoluţionarul T. Vladimirescu, precum şi numeroase şi valoroase romane, unele dintre ele mai puţin cunoscute cum ar fi: romanul “Pandurul” de Bucura Dumbravã, “Tudor” de Petre A. Gheorghiu, “Domnul Tudor” de C. Ardeleanu etc. Se ocupã mai mult de romanul “Domnul Tudor”. Îl numeşte “Romanul celor mulţi şi necãjiţi”. Tudor a lucrat la curtea boierului Ioniţã Glogoveanu. Treptat înainteazã descrierea şi se contureazã portretul marelui revoluţionar. Vorbea puţin şi gândea mult. “Faţa lui era mereu aceeaşi – neschimbatã – şi la bine şi la rãu. “Tudor era un bun prieten al lui Neculai Glogoveanu, împreunã cu acesta îngrijea de treburile moşiei de la Glogova, de prãvãliile acestuia de la Craiova şi de negoţul lui cu vite pe care le treceau peste munţi” pânã la Buda – Pesta.
Autorul ne redã iubirea ce se înfiripã între Tudor şi Elenca – soţia lui Neculai Glogoveanu – fiica banului Costache Ghica. Elenca era bolnavã şi va muri. Se trateazã la Craiova, la Bucureşti şi în strãinãtate, unde o însoţeşte şi Tudor.
Tudor îşi urmeazã calea revoluţiei. Vede starea grea a ţãrii. Oamenii trãiesc greu, satele se pustiiserã. “Bani pentru bir, bani pentru vãcãrit, bani pentru vinãrii, pentru vãmi, pentru oastea Domneascã, pânã şi pentru viaţa trudnicã pe care o aveau şi pe care Dumnezeu le-o dãduse sã şi-o trãiascã, trebuiau sã plãteascã şi nu numai pentru ei, dar şi pentru cei fugiţi de urgia haitelor nesãtule”. Din comis domnul ţãrii îl ridicã pe Tudor la rangul de sluger. Autorul îşi înfãţişeazã eroul cu sufletul plin de mâhnire din cauza sãrãciei oamenilor. Tudor era “apãrãtorul celor mulţi şi nevoiaşi”. Împreunã cu prietenii pregãteşte revoluţia. Oastea lui Tudor este oastea deznãdãjduiţilor. Tudor este acolo unde sunt cei disperaţi: “Încã de mult, de la sfârşitul rãzboiului, Tudor începu sã adune arme: iatagane, pistoale, gloanţe, ghiulele şi chiar câteva tunuri grãmãdindu-le în cula de la Cerneţi… Toate le strânse cu gândul… pentru dobândirea libertãţii poporului. “În jurul lui se vor strânge numeroşi oameni. Elenca bolnavã grav, moare. Tudor strãbate satele, le vorbeşte oamenilor”, îi alungã pe turci pentru cã jefuiserã oamenii. Tudor dã o proclamaţie la Padeş, unde se întâlneşte cu oameni de pe vãile Jiului şi Motrului. Proclamaţia se adreseazã întregului popor. Ea înfierbântã poporul şi se rãspândeşte rapid. De pretutindeni vin oameni sã lupte pentru binele poporului împotriva grecilor, a ciocoilor, a boierilor înstrãinaţi. Se adunã mulţi cu coase, cu topoare, cu furci. Se dau lupte la Mânãstirea Strehaia şi la cea din Gura Motrului. Tudor ordonã sã-i prindã pe ispravnici şi sã-i punã sub pazã. Un timp Tudor îşi stabileşte tabãra la Ţânţãreni. Boierii fug, iau calea munţilor. Tudor pune ordine în judeţele câştigate şi pune ispravnici noi, oameni de încredere, panduri.
Ajuns în Bucureşti, dã o nouã proclamaţie. Turcii intrã în ţarã, eteriştii îl bãnuiesc pe Tudor de legãturi cu turcii şi în mod mârşav îşi propun sã-l înlãture. C. Ardeleanu în încheiere foloseşte un citat din N. Iorga: “a fost omorât noaptea, în marginea oraşului, sub geana dealului de pe care privegheazã Mânãstirea Dealului, cu rãmãşiţele pãmânteşti ale lui Mihai Viteazul”. Romanul “Domnul Tudor” este un roman bine documentat, scris cu mare talent, care meritã cu prisosinţã reeditarea, aşa cum sugereazã V. Tãtaru.
Volumul ,,Aspiraţii” cuprinde mai multe personalitãţi de seamã. Printre ele se numãrã şi talentatul scriitor şi deschizãtor de drumuri în chirurgia româneascã Constantin Dimitrescu Severeanu. S-a nãscut la 4 mai 1840 în comuna Dumbrava. Este adus în Severin de fratele sãu Vasile Dimitrescu. Este un elev strãlucit. Îşi exprimã dorinţa de a urma medicina la Bucureşti. În 1861 devine asistent la anatomie.
În 1862 pleacã la Medicinã în Franţa. Este primit direct în anul IV, restul cursurilor echivalându-i-se. Are la Paris profesori strãluciţi. Tot aici îşi susţine şi teza de doctorat. Se înapoiazã în ţarã şi este numit medic primar provizoriu la Spitalul Colţea, în 1864. Trezeşte admiraţia colegilor prin operaţiile pe care le face, inclusiv a lui Carol Davila. Înainteazã rapid pe scara promovãrii. În 1867 suplineşte catedra de clinicã chirurgicalã. Ocupã catedra de oftalmologie, rãmasã liberã. În1871 introduce în ţarã metoda de antisepsie a lui Listen. Participã la Rãzboiul de Independenţã şi este decorat. În 1886 trece la catedra de chimie chirurgicalã, unde funcţioneazã pânã în 1911, când se pensioneazã. C. D. Severeanu rãmâne în ştiinţa medicalã româneascã un mare novator, concepând numeroase procedee operatorii originale: a aplicat procedee de chirurgie plasticã a feţei, a “desfundat” arterele de cheaguri prin metoda ce-i poartã numele, etc. A creat prima şcoalã de chirurgie din ţarã. De aceea este considerat pãrintele chirurgiei româneşti. A reprezentat cu onoare medicina româneascã prin numeroase lucrãri ştiinţifice la congrese şi simpozioane internaţionale. A fost o personalitate multilateralã, un mare iubitor de culturã, un propagator al ştiinţei în rândul maselor şi un critic sever şi obiectiv al politicianismului românesc. Ne-a lãsat pagini de criticã în special despre felul cum se fãceau alegerile. Scrise cu evident talent literar, ne amintesc de satira lui I. L. Caragiale.
Un spaţiu larg alocã dl. Virgiliu Tãtaru Eroului Naţional Ardelean – Ion Buteanu – prefectul Zarandului în anii 1848-1849, aşa cum este înfãţişat de istoricul Silviu Dragomir – profesor universitar şi membru al Academiei Române. Lucrarea a apãrut în 1928 la Editura Casei Şcoalelor şi dupã cum afirmã V. Tãtaru este o rarã bijuterie, utilã în special tineretului. Este o carte, care ar fi trebuit reeditatã, pentru cã se bazeazã pe documente necunoscute sau tãinuite. Cine este I. Buteanu? Ne-o spune S. Dragomir: “Prefectul Zarandului, I. Buteanu, este unul din eroii cei mai populari ai tinerilor care au fãcut revoluţia şi alãturi de Avram Iancu este, poate, tipul cel mai reprezentativ al fruntaşilor noştri, care s-au smuls din braţele culturii streine pentru a se dedica politicii româneşti din Ardeal. Învãpãiat de dragoste pentru neamul sãu, el şi-a încoronat opera vieţii scurte cu o tragicã jertfã, ca un preludiu al dezrobirii noastre”. Butenii erau de obârşie nobili din regiunea Chioarului şi au deţinut roluri însemnate pe vremea Racoteştilor.
Mama lui era româncã, dar dupã moartea ei, tatãl se recãsãtoreşte cu o unguroaicã. Ea-l determinã pe tata sã-l trimitã pe Ioan tocmai la Zagreb, în Croaţia. Terminã liceul şi urmeazã dreptul la Pesta. Revine în ţarã şi devine practicant în comitatul Maramureşului. Nu–şi ascunde sentimentele şi este arestat de douã ori. Tatãl îl desmoşteneşte. Prin 1846-1847 ajunge avocat în Apuseni. Intrã în relaţie cu moţii şi câştigã tot mai mult respectul lor. La 28 martie1848 Ioan Buteanu participã la adunarea tineretului din Cluj şi împreunã cu prietenii redacteazã un proiect de rezoluţie. Înfruntã toate piedicile şi ajunge la marea adunare de pe câmpia Blajului din 3 mai 1848. În fruntea celor peste zece mii de moţi “cãlãreau Avram Iancu şi Ioan Buteanu”. Amândoi sunt aleşi în comitetul naţional, sub preşedinţia episcopului Şaguna.
Evenimentele se petrec în aşa fel încât prefectul Buteanu “a rãmas singur sã apere Zarandul”. Armatele ungureşti de sub comanda BEM pãtrund “în Ardeal şi se înstãpânesc în teritoriul de operaţiuni al legiunilor române. Au loc lupte sângeroase”. “La 17 martie maiorul Csutak înaintã din nou şi ocupã Baia de Criş şi Bradul şi restaureazã podurile demontate de maiorul Cernoievici”. La 27 iunie1849 soseşte la Debreţin revoluţionarul Nicolae Bãlcescu. Dar maiorul Csutak este hotãrât sã treacã prin forţã la curãţirea ţinutului şi la totala exterminare a elementului românesc din Zarand”. Toatã nãdejdea moţilor se îndreaptã spre Ion Buteanu.
Buteanu luptã eroic. Silviu Dragomir spune: “Numele prefectului Buteanu rãmâne legat de apãrarea Zarandului, pe care l-a organizat şi l-a condus aproape singur, realizând prin rezistenţa sa, una din cele mai strãlucite fapte ale revoluţiei române”. Kossuth încearcã o împãcare. Eşueazã. Dupã lupte crâncene cu mulţi morţi şi de o parte şi de alta, Buteanu înţelege cã a pierdut. Este prins şi spânzurat de unguri. Scena e cutremurãtoare: Şi-a dus singur funia la gât, spunând: “Eu mor, tâlharilor”! Aruncã punga plinã cu galbeni la picioarele lui Hatvani, zicând: “Luaţi-o, tâlharilor. Pentru asta vã luptaţi voi, nu pentru libertate” şi luând ştreangul el singur se spânzurã.
Mai departe eminentul istoric spune: “La 10 septembrie1869 osemintele exhumate ale lui Buteanu furã aşezate în cimitirul de la Gura Honţului, “pentru a se odihni în pãmânt sfinţit”. Un considerabil numãr de intelectuali români venirã, în frunte cu foştii prefecţi Popa Balint şi Axente Sever. Însuşi Avram Iancu apãru în hainele-i zdrenţãroase, ca un simbol al tragediei neamului sãu, sã asiste la prohodul amicului de odinioarã. Peste 35 de ani osemintele lui au fost mutate la Ţebea, alãturi de alţi eroi ai neamului cãzuţi pentru libertate.
Avea dreptate genialul Eminescu: “Cei care nu-şi preţuiesc trecutul nu au nici viitor”.
Dl. Virgiliu Tãtaru în lucrarea ,,Aspiraţii”, din care fac parte şi cele douã lucrãri, se referã la mai multe personalitãţi. Avem astfel multe lucrãri inedite cum ar fi: “Cum a evitat C. Rãdulescu-Motru polemica sa cu Nicolae Iorga”, “O cuvântare şi o conferinţã ale matematicianului Gheorghe Ţiţeica încã necunoscute”, “O lucrare mai puţin cunoscutã despre viaţa şi opera mehedinţeanului I. G. Bibicescu”, “Provincia” sau interesanta evoluţie a unei publicaţii mehedinţene, “Sufletul neamului nostru vãzut de filosoful C. Rãdulescu–Motru, “Primul romancier mehedinţean şi revista “Flori de nufãr”. O valoroasã publicaţie mehedinţeanã – “Armata noastrã”, “C. Rãdulescu–Motru şi libertatea opiniilor exprimate”.
Autorul a scris foarte mult despre personalitãţi culturale din judeţul nostru. Însumeazã mii de pagini. S-a încumetat chiar sã elaboreze adevãrate dicţionare.
Este un intelectual talentat, un cercetãtor împãtimit. INTELECTUALITATEA MEHEDINŢEANÃ ÎI ESTE PROFUND ÎNDATORATÃ.
PROFESOR DUMITRU BÃDESCU, STREHAIA – MEHEDINŢI