DE PE MORMANELE DE BANI ŞI DE ARME

Ar trebui sã nu aud, sã nu-mi aduc aminte sau sã arunc pisica moartã în curtea indiferenţei, cînd zãcãmintele intrã singure în abataj prin mîna miliţienilor planetari? Mã întrebam aşa, în sinea mea, oare dacã Irakul ar fi produs iepuri de casã în loc de petrol, ar mai fi fost vreodatã invadat? Din moment ce mai toţi preşedinţii americani au vorbit personal cu Dumnezeu, probabil în şcolile de la ei copiii învaţã cã civilizaţia s-a nãscut în Texas, iar scrierea a fost inventatã de strãmoşii lor. William McKinley a declarat în 1898 cã a vorbit cu Dumnezeu într-o noapte, în timp ce se plimba pe culoarele Casei Albe, şi a primit ordin de la El sã ia în stãpînire Filipinele, pentru a civiliza şi pentru a creştina populaţia de acolo. La mai mult de un secol, Bush asigura lumea cã Dumnezeu este de partea sa în cucerirea Irakului.

Oare de ce Dumnezeu o fi trimis ordine contradictorii lui Bush şi Papei de la Roma? La fel cum Reagan anunţa cã Nicaragua este un pericol, Bush, plagiindu-l, a strigat cã Irakul este un pericol. Obama, prea ocupat cu multiplele invazii, a uitat sã respecte tradiţia şi sã ne informeze cînd a vorbit cu Dumnezeu şi ce fel de democraţie i-a spus sã instaureze în ţãrile invadate. Aceeaşi democraţie pe care au instaurat-o în Republica Dominicanã, în Haiti şi în Nicaragua?

Toatã lume ştie azi cã S.U.A. are propriile ogive nucleare care îi oferã impunitatea. Toatã lumea a auzit cã America fabricã şi vinde arme din greu şi cã prin tradiţie se aflã mereu în rãzboi cu cineva. Atunci cine ucide pacea popoarelor? Indiscutabil, o asemenea istorie contemporanã înspãimîntã şi ţine omul cu sufletul la gurã, evidenţiind fragilitatea lumii în care trãim, dezechilibrele ei fundamentale, pe fondul cãrora ficţiunea poate deveni în orice moment adevãr crud.

Înainte de distrugerea Iugoslaviei, în cãrţile lor figura România. Ar trebui ca numele lui Eduard Şevardnadze sã fie dat unui bulevard din Bucureşti sau unei instituţii de pace, pentru cã el a refuzat invitaţia Washington-lui de a invada România, altfel am fi fost o Bosnie sau un Kosovo. Secretarul de stat american, de la vremea loviturii de stat din ţara noastrã, James Baker, îi ceruse lui Şevardnadze sã invadeze România. „Ce, aţi înnebunit, aţi preluat voi doctrina Brejnev”, i-a replicat acesta, pe atunci ministru de externe al U.R.S.S. Dupã lovitura de stat din decembrie 1989, cînd Baker a venit la Bucureşti, pe cine credeţi cã a pupat întîiaşi datã? Pe agentul în sutanã Laslo Tokes, licenţiat în ştiinţele trãdãrii, azi, eminent instigator şi duşman al unitãţii de neam.

Cam aceştia ar fi prietenii omenirii, înstãriţi prin subjugarea statelor, prin acumularea de resurse cît mai egoist şi rãzboinic cu putinţã. Prietenia lor e o reacţie sincerã la adresa nepãsãrii prin care omenirea a lãsat de prea multã vreme scara valorilor rãsturnatã. Ei au hotãrît aprig şi intempestiv destinul unor popoare, înge-nuncheate în aşa hal cu aberaţii gen libertate, terorism, dictatori, capitalism, privatizare, investitori, economie de piaţã, liberalizãri, încît au ajuns sclavii celor care au inventat şi au umflat sistemul bancar, inducînd idea cã fãrã bãnci şi fãrã sistemul financiar ticãlos din care se hrãnesc bogaţii lumii, omenirea se prãbuşeşte. Sistemul acesta clãdit pe bani virtuali şi pe împrumuturi cu dobînzi de tip caritas la scarã planetarã este un imperialism mai periculos decît cele din istoria trecutã, un imperialism care a impus statelor anumite guverne dispuse sã-şi vîndã poporul. Dacã Hitler a invadat Polonia cu tancurile, astãzi caracatiţele financiare cotropesc şi ucid. De pe mormanele de bani şi de arme, miliţienii planetei, mereu la pîndã, privesc omenirea cu un singur ochi şi acela orb ca al lui Polyfem.

În încheiere, vorba lui Bologa tatãl din „Pãdurea Spânzuraţilor”: am potrivit gîndul cu sufletul, sufletul cu vorba, vorba cu întîmplãrile lumii şi mi-am adus aminte sã vã spun cã Patriotismul nu este un cuvînt inutil, nici o virtute învechitã. Este putere, credinţã, bucurie, demnitate şi onoare naţionalã!

Trebuie sã credem în noi, fiindcã în fiecare locuieşte Dumnezeu, dar mai ales în Bisericã! Conştiinţa noastrã nu-i altceva decît glasul lui Dumnezeu din sufletul omului. Oricît ar progresa ştiinţa, cultura şi omul, niciodatã nu vor depãşi ca mãreţie, învãţãtura pe care Hristos a dat-o lumii. Din academii pînã în palate şi colibe, numele Lui a umplut pãmîntul cu iubire, dar nu în sensul deşãnţat şi vulgar al veacului nostru, ci în sensul jertfelnic. Acest duh ne trebuie şi nouã, românilor.

Ne lipesc mucenicii pentru ţarã.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Tags:

About autor