CINE (MAI) CONDUCE ROMÂNIA?

1. Spãlarea creierelor

Prima grijã pe care o au cei care vor sã-ţi confişte ţara, în sensul cel mai propriu, este aceea de a-ţi deturna sentimentul apartenenţei la acel spaţiu geografic şi spiritual care se numeşte aşa, ţarã. Denaturarea sentimentului merge atât de departe încât, de la un nivel în sus, te simţi chiar… vinovat (!!!) cã te-ai nãscut acolo, cã ai pãrinţi şi strãmoşi provenind din ţãrâna acelui loc şi acelor matrice spirituale! Desţelenirea merge spre perfecţiune, picãturã cu picãturã, este un fel de “Fenomenul Piteşti”, încercat de comunişti, cu tinerii intelectuali români, dupã al Doilea rãzboi mondial, când “ştergerea creierului” a fost experimentatã în penitenciarul de la Piteşti prin metode atât de inumane, unice, din pãcate, în primetrul peniteciarelor din întreaga lume, dar care “experiment”, totuşi, s-a dovedit cã nu a fost valabil, el neatingându-şi scopul. Aşa şi acum, când la scarã mondialã se încearcã “spãlarea creierelor”, desigur, nu prin torturã nici fizicã, nici psihicã, precum la Piteşti, ci prin metode mult mai persuasive, precum cele de naturã economicã şi financiarã, în condiţiile… democraţiei şi ale statului de drept. Nimic paradoxal în aceastã situaţie, pentru cã democraţia aceasta este una de tip controlat, limitatã, iar statul de drept fiind acela în care legile naturale şi cele juridice sunt evidenţiate şi (re)formulate astfel încât sã poatã fi aplicate de cei care… trebuie, iar sancţiunile pentru încãlcarea lor sã fie aplicate doar celor care, la fel, trebuie. În rest, este o mascaradã cu iz de legalitate. Astfel, pas cu pas, sentimentul de care vorbeam, numit îndeobşte patriotism, cade în desuietudine, iar cei care-l invocã, sunt luaţi în râs, sunt priviţi ca nişte exaltaţi, sunt stigmatizaţi cu adjectivul de naţionalişti, ba chiar de extremişti, şi, gata, reţeta este împlinitã, funcţionalã! “Fenomenul Piteşti”, varianta contemporanã a reuşit la scarã naţionalã, continentalã, am zice, cã despre Europa vorbim în primul şi în primul rând, dar nici restul… democraţiei de tip nou n-ar face prea mare excepţie! Iatã ce noteazã Maria-Diana Popescu, în articolul “Viermele otrãvitor”, revista Agero, Stuttgart, 22 septembrie 2012: <<Ce interes naţional, ce naţiune, ce ţarã, ce suveranitate, ce patriotism? Ba, parol, astea-s bolşevisme, socialisme, comunisme! Capitaliştii înfruptaţi din drogul puterii nu viseazã decît sã facã ţara preş intereselor strãine şi sã ofere servicii complete multinaţionalelor. Fie cã e vorba de puterea rusã sau de cea occidentalã, şi una şi alta, vor acelaşi lucru: sã ne tragã în piept cât mai mult. „Patriotul român modern” oferã ţara în dar marilor puteri, e trendy sã fii colonie.>>

2. Pervertirea democraţiei

Democraţia moştenitã de la vechii greci este pervertitã de aceşti noi cocoţaţi în vârful puterii mondiale, şi fac ce vor cu ea. Un public – citiţi naţiuni nepregãtite, needucate suficient, sau special educate greşit la nivel civic – este dus de nas şi manipulat într-un registru mondial astfel încât cu greu îşi poate realiza condiţia de sclav. Mai mult, pãpuşereala este atât de bine pusã la punct încât se naşte convingerea cã aşa este democraţia, cã asta înseamnã societate democraticã, şi se instaureazã lipsa de reacţie. Magdalena Albu, în  articolul “Între democraţia nenãscutã încã şi oligocraţia cu chip de drac iconic”, 24 septembrie 2012, www.revistasingur.ro, scrie printre altele: << În spaţiul geografic european, spre exemplu, unde populaţiile care îl locuiesc au standarde de viaţã felurite, substantivul „democraţie” este continuu plimbat pe sub nasul fiecãrui cetãţean al monolitului fisurat încã dintru început UE întocmai ca o batistã fluturatã în semn de adio pe peronul dezolant al unei gãri singuratice de mâna unui necunoscut. De fapt, termenul democraţie şi-a pierdut demult şi definitiv sensul sãu denotativ iniţial, existând azi (…), drept simplul paravan acoperitor al multiplelor jocuri de culise ale guvernelor lumii şi a celui mondial, care le coordoneazã, momentan din „umbrã”, pe toate acestea la un loc. Personal, mã îndoiesc de faptul cã viitorul imediat sau cel îndepãrtat vor repune în drepturile cuvenite semnificaţia realã a substantivului democraţie. Înclin sã cred, mai degrabã, cã democraţia va fi înlocuitã conceptual cu altceva, mai puţin flexibil şi ofertant din punct de vedere semantic pentru omenire, însã mult mai bine vândut sub raportul tipului de discurs pe piaţa manipulãrilor de tot felul. Altfel spus, va fi o altã minciunã frumos ambalatã şi distribuitã întregii umanitãţi de cãtre extrem de comercianţi de realitãţi mistificate!… Sigur cã cine va pierde în tot acest joc teatral lugubru, trãind un nou experiment inepto-ocult pe propria sa piele, nu va fi nimeni alcineva decât omenirea însãşi. Dar cui îi pasã pânã la urmã de aşa ceva?!… Rãspunsul este evident şi simplu: nimãnui. >>

3. Fenomenul Noul Piteşti

Desigur aceste malversaţiuni nu ar reuşi atât de repede şi atât de eficient dacã nu ar fi… sprijinite din interior, adicã de oameni strecuraţi prin straturile de decizie ale regimului politic al respectivei ţãri. În cazul României, de-a lungul istoriei sale, mai îndepãrtate sau mai recente, avem exemple destule, ne oprim asupra celui mai recent, mai exact spus a celui care face obiectul structurii de putere nr. 1, anume Preşedinţia. Traian BÃSESCU este exemplu cel mai grãitor al “Fenomenului Piteşti” de facturã nouã, la care este supusã România contemporanã. Maria-Diana Popescu în articolul citat mai sus, mai spune: <<„Preşedintele României este loial pînã la capãt, uneori chiar şi împotriva evidenţelor, calitãţii sale de „pion” balcanic al intereselor euroatlantice. Care vor fi beneficiile sau pierderile generate pentru români de aceastã intransigentã poziţie, rãmîne de vãzut”, constatã Vocea Rusiei, în baza discursului oficial . dupã reîntoarcerea preşedintelui la Cotroceni.>>

“Experimentul România” a început de mult, racolarea şi pregãtirea celor care urmeazã sã fie “pioni” încep cu mult timp înainte. Iatã un fragment, deocamdatã, dintr-un interviu acordat www.cotidianul.ro, intitulat “Mãrturia unui român despre trecutul întunecat al lui Traian Bãsescu”, semnat George Bogdan, în care un român plecat din România cu mai bine de 20 de ani în urmã, bun cunoscãtor al celui care este astãzi preşedintele României, face nişte dezvãluiri fulminante, dacã ele nu s-ar ştii bine de la un anumit nivel în sus de multã vreme. Mãrturia este atât de incredibilã încât poate pãrea irealã pentru cetãţeanul onest, rãu intenţionatã. O consemnãm, totuşi, ca atare, pentru cã o vom corobora şi cu alte surse, sub acelaşi unghi de vedere. Rezultatul este unul cât se poate de… firesc în sensul demonstraţiei noastre privind “spãlarea creierelor”, acest Fenomenul Noul Piteşti, i-am spune fãrã sã ne fie fricã de aceastã referinţã de tristã şi mocnit revoltãtoare amintire, dar cu toatã compasiunea pentru victimele din carcerele Piteştiului anilor ’48-’51, pe care s-a “experimentat” cel mai odios sistem de depersonalizare şi dezumanizare pe grupuri de tineri intelectuali. Fenomenul Noul Piteşti este, de fapt, un experiment de spãlarea creierelor la scara întregii Românii, dar cu metode moderne, cum spuneam, fãrã violenţe şi schingiuiri, contorsionãri ale memoriei şi conştiinţei, brutal, direct ci mult mai rafinat, în final cu acelaşi efect dorit: o conştiinţã naţionalã aservitã intereselor exclusive ale “torţionarilor”, odinioarã, inspiraţi de Moscova stalinistã, astãzi, de ideologia Noii Ordini Mondiale.

4. Traian Bãsescu, incendiatorul

Iatã primul fragment din “Mãrturia…” acelui român, fost azilant politic în Belgia: << În timp ce Traian Bãsescu fãcea anticamerã la Viviane Reding şi Jose Manuel Barroso, la clãdirea Comisiei Europene de la Bruxelles, un român instalat în Belgia de peste douã decenii, care l-a cunoscut personal pe suspendat, face dezvãluiri. Amintirile sale aduc elemente cruciale în puzzle-ul care configureazã imaginea unui şef de stat cu experienţã veche în traficul ilegal de armament, sub oblãduirea Direcţiei de Informaţii Externe.

Ştefan Mihuţ este un luptãtor. În 1968, pe vremea când era student la Facultatea de Transporturi a Politehnicii din Bucureşti, a fost arestat fiind acuzat cã a organizat demonstraţia naţionalistã de Crãciun a studenţilor din Bucureşti. A fost arestat şi condamnat la 17 ani de detenţie, într-un lot de mai mulţi studenţi. Unul dintre studenţii din acel grup a reuşit sã fugã în Germania şi sã denunţe la Radio Europa Liberã arestãrile operate de Securitate. Graţie acestor presiuni mediatice, studenţilor arestaţi li se comutã pedepsele. LuiŞtefan Mihuţ, pedeapsa i-a fost comutatã în 5 ani de muncã forţatã în Delta Dunãrii. Prin forţele lui, şi pentru cã era un inginer extrem de apreciat, a ajuns inspector în Ministerul Transporturilor. Din aceastã poziţie a ajuns sã îl cunoascã pe Traian Bãsescu, pe care l-a anchetat în urma incendierii petrolierului “Argeş”. Acest eveniment şi-a pus amprenta asupra destinului sãu.

La presiunile prietenilor securişti ai lui Bãsescu, în 1991,Ştefan Mihuţ, care fãcea parte din opoziţia anticomunistã, a fost chemat de generalul de securitate Ion Suceavã şi ameninţat cu lichidarea. În 1991, împreunã cu soţia şi fiul, fuge din ţarã şi cere azil politic în Belgia, unde locuieşte şi în prezent. Monarhist convins,Ştefan Mihuţ a avut privilegiu de a-l vizita în 1994 pe Majestatea Sa Regele Mihai I la reşedinţa Majestãţii-sale la Versoix.

   – Cum l-aţi cunoscut pe Traian Bãsescu în perioada comunistã?

- Am putut sã îl cunosc pe Traian Bãsescu în toatã splendoarea aroganţei sale în 1981, la trei luni dupã ce acesta, în deplinã complicitate cu Securitatea, a incendiat vasul „Argeş” în portul francez Rouen, explozia şi flãcãrile extinzându-se şi asupra altor 38 de nave. Bãsescu venea din Franţa, unde facuse 28 de zile de arest, iar noi l-am anchetat abia dupã trei luni dupã incident. Dupã incendiul de la Rouen, marinarii români de pe petrolierul „ Argeş” au primit trei luni de concediu. Împreunã cu colegul meu, inginerul naval George Vulpe, am fãcut parte din comisia de anchetare a lui Traian Bãsescu. Vulpe era trimis de Comitetul de Control Muncitoresc din CC al PCR. Iosif Banc – care era preşedinte al Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activitãţii Economice şi Sociale – ştia cã sunt unul dintre cei mai buni investigatori ai accidentelor şi incidentelor din Ministerul Transporturilor. Eu eram la acea vreme inspector în acest minister. Nu aveam însã pregãtire în domeniul naval, dar cunoşteam tot ceea ce ţinea de legislaţia naţionalã şi internaţionalã în domeniul protecţiei muncii şi accidentelor în sfera transporturilor. Banc ne-a trimis la Constanţa cu ordin expres sã îl anchetãm pe Bãsescu pe linie tehnicã şi juridicã, dat fiind cã prejudiciul reclamat de autoritãţile franceze era de peste 12 milioane de dolari. Era o gaurã semnificativã în bugetul statului român. Aveam sã aflu mai târziu cã, pe linie de Departament al Securitãţii Statului, lucrurile erau deja „aranjate” şi muşamalizate. La Constanţa ne-a întâlnit şi am fost supervizaţi în timpul anchetei de şeful securitãţii portului Nicuşor Dumitru şi de prim secretarul judeţului Constanţa de la acea vreme, Vâlcu. Bãsescu a venit râzând, sigur pe el, ca şi cu ar fi ştiut cã ancheta ar fi urmat sã fie o simplã formalitate. Mã întrebam cum a putut ajunge acest tânãr pe atunci comandant de navã, abia la trei luni dupã obţinerea brevetului, sã îi fie încredinţat petrolierul „Argeş”. La dosarul de anchetã existau chiar reclamaţii fãcute la CC de colegi de ai lui Bãsescu în care apãrea clar ideea cã, în cazul lui, se încãlcaserã toate normele în vigoare de numire a unui comandant de navã. Aveam sã aflu mai târziu cã ascensiunea sa era perfect ghidonatã de Securitate.

  – Aţi avut acces, în timpul anchetãrii lui Bãsescu la Constanţa, în 1981, la informaţii secrete din dosarul de anchetã. Care din datele apãrute acolo v-au şocat?

- Deşi nu aveam verificarea Securitãţii pentru a intra în posesia documentelor clasificate, numai inginerul George Vulpe o avea (era un fel de certificat ORNISS al epocii ceauşiste), am avut ocazia, ca membru al comisiei, sã vãd dosarul fãcut de Securitate pe marginea acestui „accident”. Dosarul conţinea şi o parte din documentaţia şi date ale investigaţiilor autoritãţilor franceze. Rãsfoind filele, şi comparând datele oferite de francezi, cu cele sumare puse la dispoziţie de Securitate, ieşeau în evidenţã neconcordanţe. Departamentul Securitãţii Statului spunea cã totul fusese un simplu accident şi cã francezii încearcã sã ne şunteze, prin acuze nefondate, în nu ştiu ce relaţii comerciale navale. Francezii prezentau date şi informaţii din care reieşea cã incendiul, petrecut pe 10 septembrie 1981, dimineaţa, în aval de Rouen, în dreptul unei rafinãrii a companiei „Shell“, a fost declanşat voluntar, de o mânã criminalã, ca sã acopere, printr-o diversiune de proporţii, o infracţiune mult mai gravã: transport clandestin de armament. Focul s-a întins pe câţiva kilometri pe Sena. Bãsescu, ca şi comandant al petrolierului, era fãcut responsabil cã blocase inspecţia autoritãţilor franceze pe vas timp de trei ore. Cu câteva zile înainte, francezii luaserã decizia de a verifica, pe baza unor informaţii primite de la serviciul intern de informaţii francez DST (Direction de la Surveillance du Territoire), asemenea acuzaţii. Nu au mai apucat pentru cã, primind la rândul lui aceeaşi informaţie, pe altã filierã, Bãsescu le-a luat-o înainte. În cele trei ore de blocare a autoritãţilor franceze, Bãsescu a avut timp sã şteragã urmele. Incendiul şi seria de deflagraţii care au urmat au fost extrem de puternice, iar partea francezã avea indicii cã toate au fost generate de posibila existenţã a unor lãzi cu muniţie. Incendierea vasului a fost o decizie luatã în comun de Bãsescu şi direcţia Securitãţii. Traficul ilegal de armanent, dacã ar fi fost descoperit, ar fi adus un blam internaţional lui Ceauşescu, care în vremea aceea începuse sã fie criticat de Occident, o loviturã politicã de imagine mult mai mare decât o cerere de daune de 12 milioane de dolari, generatã de un aşa-zis „accident”. >>.

Tags: ,

About autor