CINE (MAI) CONDUCE ROMÂNIA?

1. “Credit doar cu buletinul”, reţeta falimentului total!

   Subjugarea financiarã a României a intervenit decisiv odatã cu campania “Credit cu orice preţ”, i-am zice noi, când creditele erau date cu o atât de mare generozitate, pe la mijlocul anilor ’90, cu un… preambul unic în lumea creditelor de pe la noi, în anii 2005-2008. Atunci, chiar puteai crede cã a coborât Dumnezeu pe pãmânt, şi s-a dedat şi el la cele lumeşti, cã ar fi avut şi El, Înalt Prea-Sãrman-Divinul, nevoie de un credit pentru oarece… nevoi paradisiace, o reparaţie, ceva, la gardul despãrţitor de Iad, o altoire a mãrului purtând responsabilitatea primului pãcat… Mã rog, poate, vreun dresaj al şarpelui implicat în aceeaşi secvenţã iniţialã… Aşa era, Doamne, iartã-mã, pe vremea aceea, prostealã cu acte în regulã, şi de care Dumnezeu nu poate fi fãcut responsabil, cã El, în mare înţelepciunea Lui, nu de pãcãtoşi precum  ciracii Marii Finanţe Mondiale se ocupã cu predilecţie, asta neînsemnând cã îi va ierta pentru pãcatele sãvârşite împotriva bietului român şi nu numai!

Distinsa Maria-Diana Popescu, noteazã în articolul “Afarã cu bãncile din ţarã!”, 07 octombrie 2012, revista Agero: <<De la început mi s-a pãrut suspect faptul cã toate bãncile ofereau în 2005-2008, credite cu buletinul, de fapt ofereau bani virtuali. Era perioada în care criza se cocea premeditat în cuptoarele Americii, astfel ca bãncile lor şi alţi cãmãtari fãrã legitimaţii sã poatã confisca pe mai nimic bunurile oamenilor. Cum altfel s-ar mai fi putut îmbogãţi aşa de repede şi uşor? A lua cu japca este cea mai bunã afacere. Ecuaţia este simplã, iar cei inteligenţi o rezolva uşor: în toatã ingineria financiarã numitã credit sînt urmãtoarele personaje: cãmãtarii „legali”, adicã bãncile, cãpuşele sau firmele de recuperare, societãţile de asigurãri, pãgubitul (împrumutatul) şi, cu voia dumneavoastrã, cel mai tare, guvernatorul. Odatã ce împrumutatul nu-şi mai poate plãti datoriile, cãmãtarul îşi încaseazã banii de la societatea de asigurãri (din acest motiv pãgubitul mai plãteşte pe lîngã ratã o dobîndã uriaşã şi o asigurare). Ca atare, cãmãtarul îşi recupereazã pierderea şi normal ar fi ca hoţia financiarã sã se termine aici; dar, în acest moment pentru cîteva firimituri, cãmãtarul vinde creanţa cãpuşelor care, în situaţia în care semnezi hîrtiile trimise de ei, devin noii tãi creditori pe viaţã>>

Ar putea exista vreo scãpare din acest cleşte nemilos, chiar acum, în ceasul al doisprezecelea? Ar putea cineva concepe vreo portiţã de a scãpa de perspectiva strivitoare a unui credit imposibil de achitat dintr-un salariu ciuntit, devorat de inflaţie, într-o ţarã devastatã de crizã, de corupţie, de dezorientare? Da, dar numai sã se vrea la nivel politic nu doar naţional ci şi internaţional. Iatã, din acelaşi articol, un alt fragment, referitor la acest aspect al problemei evidenţiate imediat mai înainte: << De ce nu avem legea falimentului personal, ci doar al companiilor şi societãţilor comerciale? Guvernatorul ştie!, de aceea a recapitalizat bãncile, deşi de folos ar fi românilor falimentul acestor instituţii parazitare, care practicã ilegal cãmãtãria dupã sistemul mafiot. Bãncile fac bani din tastaturã. Lumea trebuie sã priceapã, banii nu prea mai au formã fizicã. Sînt doar o convenţie bazatã pe profit, care se întemeiazã pe un click de mouse, pentru cã banii sînt virtuali de ceva timp.>>

Dacã vã întrebaţi cum de s-a ajuns aici, de unde aceastã stare jalnicã, demenţialã pentru orice om normal, într-o ţarã cu o economie aşa-numitã de piaţã, aflãm dintr-un articol semnat de Viorel Roman, profesor la Universitatea din Bremen, Germania, renumit istoric, dedicat fenomenului limesului, acela al culturii şi societãţii umane, dezvoltate în jurul graniţelor marilor centre de civilizaţie, articol intitulat “Marile puteri şi democraţia 2012”, publicat pe site-ul www.revistasingur.ro, în 19 august 2012: <<În România, deficitul de libertate economicã a apãrut în urma unui jaf „subtil” de mari proporţii, la care toatã lumea a asistat dupã 1989″ şi sclavii lui Ceauşescu ajung sub Iliescu, care menţine drepturile de proprietate neclare pentru a-i putea rãsplati pe credincioşii sãi revoluţionari, baroni şi asistaţi sociali. Poate fi acest biotop parazitar oriental propiece unei evoluţii economice prospere şi a unei democraţii? Societate civilã? Intenţia de a corecta ceva sub Constantinescu, care l-a primit în acest sens, fãrã avizul Moscovei, pe Fericitul papa Ioan Paul II la Bucureşti, eşueazã.>>

 

   2. Scapã cine… are curaj sã scape!

   Mergem mai departe, cu voia dumnevoastrã! Credeţi cã am fost singurele victime ale “creditului cu buletinul’ şi al celui cu ghiotura, la tot norodul, cu o simplitate de garanţii, cu o formularisticã aparent complicatã, dar care permitea multe strecurãri de acte “din burtã” în dosarele de credit…? Nu, şi Ungaria, spre exemplu, a pãţit la fel, slãbiciunea omeneascã în faţa unor oportunitãţi financiare facile, permisive permiţând rãspândirea fenomenului creditant cu viteza fulgerului! Numai cã guvernul ungar s-a trezit  din hipnozã – pentru cã asta a fost, o hipnozã financiarã de proporţii! – şi a pus piciorul în prag. Ne povesteşte Maria-Diana Popescu, în “Creditare toxicã”, tot în Agero: <<Ungaria înapoiazã clienţilor comisioanele ilegale încasate de bãnci. Autoritatea de supraveghere financiarã din Ungaria a amendat câteva bãnci pentru practicarea comisioanelor ilegale, obligându-le sã returneze banii clienţilor. Aproape 290 milioane forinţi se vor întoarce la peste 26.000 de clienţi. În plus, bãncile au fost amendate cu 80 milioane de forinţi pentru abuz şi încã 1 milion de forinţi pentru majorarea nejustificatã a comisionului de rambursare anticipatã la unele credite. Oare, pe unde îşi petrece vacanţa de vreo zece ani încoace instituţia româneascã de control bancar? Dacã existã aşa ceva. În loc sã creeze organisme de supraveghere a banului public şi a activitãţii bancare ilicite împotriva împrumutaţilor, autoritãţile de la Bucureşti susţin nevoia legalizãrii şi creşterii comisioanele, nevoia unei noi taxe, a unei noi forme de umilire a celor care le asigurã lor salarii record. Ungaria nu se opreşte aici. Pune şaua pe recuperatorii de creanţe instituind mãsuri ferme împotriva acestora, dupã ce au luat cunoştinţã de acţiunile         lor abuzive, aflate la limita criminalitãţii.>>

Ce se întâmplã în România faţã cu aceeaşi situaţie, a reacţiei faţã de puzderia de creditori bancari, parcã nici nu mai trebuie sã citim în continuare, dar o facem, cu toatã ruşinea ce ne acoperã: << România îi ocroteşte! Autoritãţile noastre nu vor sã protejeze populaţia, asumându-şi faţã de F.M.I. intenţia de a nu reglementa domeniul bancar al recuperãrilor, extrem de dramatic în ultimii patru ani. B.N.R. susţine bãncile în detrimentul clienţilor. Nu contest capabilitãţile şefului, dar tot mai multã lume îşi pune întrebãri serioase cu privire la moralitatea intereselor sale. Românii sunt tocaţi pe toate pãrţile: financiar, educaţional, medical, social.>>

Concluzia nici nu poate fi evitatã, cu toatã tenta ei umilitoare pentru guvernanţii României de azi, dedaţi parcã unui somn al raţiunii, nãscãtor, inevitabil, de monştri financiari, în acest caz, devastatori macro-social: << Ungaria a luptat cu bãncile. A elaborat programe de stat care anuleazã 25% din datoria clientului, dar şi mãsuri de încetare a fluctuaţiei cursului de valute, a interzis temporar executarea silitã a locuinţelor, a creat un sistem de subvenţii pentru ca locuinţele sã fie cumpãrate de stat şi închiriate înapoi clienţilor. Curios este cã F.M.I susţine şi recomandã legea falimentului personal în toate ţãrile, pentru a proteja persoanele supraîndatorate, iar Statul român refuzã.>>

  3. Nãravuri vechi, câştiguri noi

   Ne întoarcem la articolul-studiu al lui Viorel Roman, şi notãm fãrã sã crâcnim care ar cam putea fi cauzele unui astfel de comportament anti-naţional, pânã la urmã: << Sub turci, sultanul vindea scaunul domnesc, apoi domnitorii moldo-valahi dãdeau, vindeau toate demnitatiile la boieri, care vindeau posturi şi sinecure la prostime. Mitropolitul la fel, îşi cumpãra postul şi hirotonisea pe bani (simonie). Dupã 1774, Ţarul rus, ajuns protector al ortodoxiei, se implicã direct la înscaunarea domnitorilor la Bucureşti şi Iaşi. La înscãunarea dinastiei germane, Moscova a fost neglijatã, cu atât mai mult s-a implicat dupã 1944 cu Ana Pauker, şi, dupã 1989, cu Ion Iliescu, care au avut şi acordul occidental în lichidarea lui Ion Antonescu şi Nicolae şi Elena Ceausescu.>>

Privind lucrurile mai îndeaproape, pe acest fãgaş al vinderii şi cumpãrãrii de demnitãţi publice, de negocieri cu banii jos privind dregãtoriile, funcţiile publice, iatã cã, în contemporaneitate, lucrurile au rãmas, practic, la fel, cu o funcţionare, am zice ireproşabilã, chiar dupã atâta amar de ani, doar cã putem admite o adaptare la context şi un limbaj… modern, conform noilor definiţii din manualele de economie şi politici fiscale. Iatã un alt extras din “Creditare toxicã”: <<Guvernul şi B.N.R. s-au opus proiectului legislativ fãrã sã efectueze vreun studiu cu privire la situaţia clienţilor. Nu avem o legislaţie specificã pentru recuperatori, prostituţia şi cãmãtãria s-au nãscut odatã cu omenirea, de ce s-ar chinui Guvernul sã creeze echilibru între interesele cetãţenilor din societatea pe care o pãstoreşte şi instituţiile sale? În concluzie, Guvernul şi B.N.R. au grija de bãnci (de acolo li se umple sacul), nu de populaţie, aceasta având enorm de suferit de pe urma fluctuaţiei valutelor, a creşterii preţurilor şi a celor mai mici salarii din U.E.. Românul este bun doar sã plãteascã taxe şi impozite (cele mai multe şi mai mari din U.E.), sã voteze atunci când au ei interesul, ca sã le fie legitimatã acţiunea şi reacţiunea.>>

   4. Cine sunt Stãpânii Lumii?

   Privind identitatea acestor jolly-jockery ai finanţelor, Magdalena Albu are o abordare proprie, tranşant, pe care, totuşi, am mai ântâlnit-o şi  la alţi autori-analişti ai fenomenului Stãpânului Universal. În articolul “Dictatura ocultã cu cip preferenţial a lumii contemporane”, din 9 iunie 2012, www.revistasingur.ro, ea afirmã: << Din pãcate însã pentru întreaga omenire, ei sunt prezenţi peste tot: în posturi-cheie de conducere, guverne, mass-media, universitãţi, instituţii publice, mediul privat etc. Mai nou, vor sã controleze populaţia Terrei de aşa manierã, încât sã ştie cu orice preţ când eşti diareic, când pui frunzã de sarmale, dar şi când tai frunzã la câini (aşa cum procedeazã aceştia), când scoţi bani din contul propriu ori când te împuiţezi legal sau clandestin, potrivit legilor naturale ale firii ş.a. Personal, am dat de securisto-masoni în mod inevitabil pe parcursul destinului meu de pânã acum, dar, interacţionând din necesitate cu ei, am dat, bineînţeles, şi de dracu – nu de unul, ci de mai mulţi, o serie de draci hidoşi cu nasul stârmocind la porţile homosexualitãţii ori ale organului sexual feminin, deoarece curvãsãria cu nimic ostoitã (poate doar de legile biologice ale naturii, în final, adicã de trecerea inefabilã a timpului), hoţia nedisimulatã şi beţiile succesive sunt unicul lor capital „moral” definitoriu; nimic bun, nimic profund uman -, adicã de tatãl lor spiritual şi financiar, deopotrivã.>>

În aceste condiţii strivitoare pentru biet român, sãracul, ce se mai poate face? Viorel Roman pune degetul pe ranã: << În România pe lângã (1) drepturi de proprietate precare, (2) afacerişti cu imunitate parlamentarã dependenţi de jaful de la bugetului de stat, (3) buget cronic deficitar şi asistat de UE şi FMI, (4) o birocraţie supradimensionatã, coruptã la toate nivelurile şi (5) mai bine platitã decât salariaţii de la firmele productive, (6) o libertate de expresie şi o presã îndoielnicã, (7) crearea artificialã a unei majoritãţi de 2/3 de „pomanagii”, desãvârşeşte o societate genuin orientalã.>>.

Vreo speranţã, în 2012, apropo de alegerile care au fost şi cele ce se apropie în decembrie, cu proiecţia lor în 2014? Se pare cã nu, în opinia aceluiaşi istoric, eventual doar cu voie de la cei care conduc, practic, România: <<Sclavii lui Ceauşescu, Iliescu şi dizidenţii lui Bãsescu îşi pun în 2012 nãdejdea într-un preşedinte providenţial, care sã le satisfacã nevoile. Bineînţeles dupã ce UE/NATO şi Rusia, marile puteri protectoate, se vor înţelege.>>

Coroborând afirmaţiile acestea cu punctul de vedere al Magdalenei Albu referitor la “securisto-masonii” demostraţi în articolul sãu ca fiind conducãtorii din umbrã (şi) ai României, lucrurile se complicã aiuritor: << Cu o putere financiarã evidentã şi cu un status dobândit ori cumpãrat, securisto-masonii lumii de azi – indivizii care se hrãnesc din satisfacţia producerii rãului asupra celuilalt şi din construirea unor planuri diabolice pentru comunitate, au o predilecţie cãtre aşa ceva – îţi inculcã ideea cã simbolurile tale specifice consacrate şi libertatea-ţi proprie sunt nişte lucruri complet inutile, elemente fade ale unui simplu vis utopic nocturn, lucruri demne de a fi trecute sub obrocul searbãd al tãcerii printr-un sistem de legi bine pus la punct de cãtre armata lor de cadre juridice obediente. Pentru ei, tu nu exişti ca OM, ca FIINŢÃ. Eşti, în opinia-le patologicã, doar un simplu, mult prea simplu mijloc de producţie fãrã creier, cu o valoare de piaţã minimã stabilitã tot de ei înşişi, bun doar de corvoadã grea şi prost plãtitã, cãruia tot ei îi vând, pentru îmbogãţirea lor personalã, fel şi fel de iluzii anoste cu semnificaţie nulã, care sã îndepãrteze Omul de substratul profund al existenţei sale proprii. Iar ca sclav, trebuie sã stai în perimetrul tãu îngust, stabilit deloc imaginar, exact ca într-un ţarc obişnuit pentru vite. Nu ai cum sã îţi pui în evidenţã valoarea personalã, pentru cã nu ţi se dã voie sã faci aşa ceva – chiar dacã tu deţii o asemenea valoare individualã remarcabilã -, atâta vreme cât nu te integrezi spiritului şi normelor lor de gaşcã denumitã lojã, o confrerie cu iz funebru, care distruge însã cu viclenie şi rãutate absolut tot.>>.

Tags: ,

About autor