Simpozionul “Serbãrile cetãţii”

Simpozionul “Serbãrile cetãţii” – Mehadia, ediţia a XI-a, 2018

               19 ianuarie 2018 – eveniment marcant, devenit tradiţie în comuna Mehadia (jud. Caraş Severin), Simpozionul “Serbãrile Cetãţii” a ajuns în acest an la cea de-a XI-a ediţie.

Desfãşurat, conform tradiţiei, respectând rotaţia anualã în fiecare dintre cele patru localitãţi ce compun comuna Mehadia, în acest an manifestarea a fost gãzduitã de satul Valea Bolvaşniţa, organizatori fiind, ca de fiecare datã, Primãria comunei Mehadia, Liceul “Nicolae Stoica de Haţeg” din Mehadia şi Societatea “Sorin Titel” din Banat, a scriitorului Nicolae Danciu PETNICEANU.

Au rãspuns invitaţiei primarului comunei, Iancu PANDURU, numeroşi oameni de culturã atât din Banat cât şi din areale limitrofe.

Lucrãrile simpozionului, axate în special pe cele trei mari evenimente de actualitate: ziua poetului naţional – Mihai Eminescu, centenarul Marii Uniri şi Mica Unire de la 24 ianuarie, au fost structurate în desfãşurare pe trei secţiuni: prezentare de comunicãri, regal poetic şi moment artistic.

La secţiunea comunicãri, domnul comandor (r) Popa Nicolae a prezentat lucrarea EMINESCU LA BAZIAŞ.

Constantin VLAICU, redactor şef  VESTEA, Mehadia

 

EMINESCU LA BAZIAŞ

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,

   Se pune întrebarea legitimã: cum a ajuns Eminescu la Baziaş şi ce a cãutat el acolo?

Ca sã putem rãspunde ascultãtorilor în mod credibil, am cercetat Anul Domnului 1868, anul  al doilea de la înţelegerea dintre Austria şi Ungaria, de la creerea dualismului austro-ungar, când Banatul, inclusiv Baziaşul, fusese inclus în ocupaţie maghiarã, existând dintru început preocuparea autoritãţii maghiare de catolicizare şi maghiarizare forţatã a elementului etnic românesc şi interzicerea cu precãdere a limbii române în instituţii.

În consecinţã, ASTRA în Transilvania şi forurile culturale bucureştene au reacţionat prin contramãsuri, la timp şi eficiente.

Una din mãsuri a fost turneul artistic al Teatrului Naţional din Bucureşti, prin Transilvania şi Banat. O echipã de teatru împreunã cu regizorul şi actorul Mihail Pascaly, în iunie 1868 au demarat spectacolele la Sibiu, şi dupã un sejur de câteva sãptãmâni a ajuns la Lugoj, în Banat, pentru o şedere de o sãptãmânã. Au ajuns la început de iulie 1868 şi au dat spectacole vreme de trei sãptãmâni, pentru cã lugojenii erau cunoscãtori şi iubitori de teatru, şi creaserã o atmosferã caldã, beneficã, primitoare, cu serenade la actriţe şi serate dansante cu membrii trupei şi cu participarea breslelor din oraşul de pe Timiş: blãnari, cojocari, pantofari, cu daruri de preţ pentru actori.

Între membrii echipei se afla şi poetul Mihai Eminescu, în ipostaza de sufleur, actor, traducãtor şi copiator de roluri, şi de secretar al trupei domnului Mihail Pascaly.  Eminescu s-a ales cu o splendidã cãciulã bãnãţeanã pe care o va purta cu mândrie în anii de studenţie la Viena.

Dupã Lugoj, trupa se opreşte la Timişoara, unde susţine doar 2-3 spectacole, dupã care va pleca la Arad. La Timişoara, doamna Matilda Pascaly naşte un bãieţel, Andrei-Claudiu, botezat de Andrei Mocioni, baron de Foeni, şi de preotul Meletie Drãghici, în biserica româno-sârbã “Sfântul Gheorghe” din cartierul Fabric.

La Arad, trupa Pascaly este întâmpinatã de Iosif Vulcan, directorul revistei “Familia”, cãci acesta voia sã-l cunoascã pe poetul Mihai Eminescu, pe care îl debutase în “Familia” (nr. 6 din 20 februarie 1866) şi care devenise un reper poetic.

Eminescu se întâlneşte cu Vulcan şi îi înmâneazã poezia “La o artistã”, poezie definitivatã la Lugoj, unde poetul se îndrãgostise de Maria Vasilescu, alintatã de el “Mara’’, actriţã, pianistã şi cântãreaţã a trupei Pascaly. Poezia va apãrea în revista “Familia” pe 1 septembrie 1868.

Dupã câteva zile, artiştii pãrãsesc Aradul şi se îndreaptã spre Timişoara, de unde vor merge pentru ultimul spectacol, la Oraviţa.

La gara din Oraviţa au parte de o primire fastuoasã, cu 12 trãsuri, una pentru fiecare membru din trupã, cu caii chitiţi cu procoviţe colorate şi cu gãitane la comote, şi cu vizitiii în straie de duminicã, ca la paradã!

Oraviţa avea şi are cel mai vechi teatru din România, inaugurat în 1817, în prezenţa împãratului şi a împãrãtesei de la Viena, teatrul din Oraviţa fiind o copie a teatrului vienez.

De la Oraviţa, echipa de teatru Pascaly a cãlãtorit cu trenul pânã la Baziaş, pe cea mai veche linie feratã din România, a cãrei construcţie începuse în 1848-1849, stagnatã doar de evenimentele Revoluţiei de la 1848/1849 în Banat. Gãrile Oraviţa şi Baziaş sunt primele gãri construite pe teritoriul românesc (între 1848-1854) de Societatea Cãilor Ferate Austriece, dupã planurile şi studiile elaborate sub conducerea inginerului Karl Bach, care a mai realizat şi gãrile Rãcãşdia, Vrãmiuţ şi Gârliştea.

Manualul de geografie ne spune cã la Baziaş intrã Dunãrea în ţarã. Altceva nu consemneazã nici mãcar “Monografia Banatului” a avocatului Ion Lotreanu (Timişoara, 1935).

La volanul maşinii fiind Cdr. Popa Nicolae, pasager fiind Nicolae Danciu  Petniceanu, au mers la Baziaş, judeţul Caraş-Severin.

A existat dintotdeauna şi încã mai existã o modestã colonie de suflete: poliţie, grãniceri, pescari şi vreo 5-7 familii.

Din investigaţii şi acte oficiale am aflat ce se întâmpla în anul 1868, şi anume cã la Oraviţa era Centrala Minierã din Banat, şi se transporta minereu, cãrbune şi alte produse extractive la Budapesta şi Viena.  Zilnic, în “Apus de soare” – numele debarcaderului din Baziaş, soseau şlepurile şi vapoarele de la Viena, Budapesta şi Belgrad. Veneau pasageri pentru Oraviţa, pentru Orşova. Se descãrcau şi se încãrcau diverse mãrfuri şi produse extractive.

Cãlãtorii care nu urcau în tren pentru Oraviţa, erau cazaţi în unicul hotel din preajma debarcaderului, un stabiliment somptuos, dupã moda vienezã, cu ruletã, cu orchestrã de elitã, cu pivniţe cu vinuri selecte, cu o bucãtãrie excepţionalã şi cu un personal de serviciu cu mãnuşi albe şi papion!

Artiştii trupei Pascaly, sosiţi la Baziaş, volens-nolens s-au cazat la hotelul “Loyd”-proprietar Bauer, dupã ce avuseserã parte de o searã superbã, de care multã vreme îşi vor aminti cu nostalgie!

Am folosit expresia volens-nolens pentru cã nu aveau altã variantã: vaporul poposea de la Viena, Budapesta sau Belgrad, la debarcader, în “Apus de soare”, dar nu pleca pânã a doua zi, dupã masa de prânz. Ajungeau de asemenea în “Apus de soare” la Orşova, unde se repeta situaţia: erau cazaţi la hotel-restaurant “Imperial”, din preajma pontonului dunãrean…  Aici, la hotelul “Loyd” din Baziaş a poposit Carol I în 1866. În acest hotel a petrecut prima noapte pe teritoriul României.

Astãzi, la Baziaş, se mai vãd rãmãşiţele zidurilor renumitului local “Loyd”, urmele liniei ferate însã s-au pierdut sub pãmânt, iar în locul debarcaderului s-a ridicat o cabanã pentru turişti şi amatorii de peşte. Cabana se numeşte  “Apus de soare”. Martori sunt copacii seculari din preajmã, care erau şi pe vremea lui Eminescu.  O, tempora!

În acest cãtun uitat de lume este şi locul unde s-a nãscut Petre Dumitriu, recunoscut pentru romanele sale.

Baziaşul şi oamenii sãi de astãzi, urmaşii urmaşilor din veacul al XIXlea, îşi amintesc de trupa Pascaly, de prezenţa poetului Eminescu şi de hotelul “Loyd” ale cãrui ziduri plâng în soare cu dinţi…

Închei, urându-vã o zi cât mai plãcutã azi, la Simpozionul “Serbãrile Cetãţii”!

Vã mulţumesc pentru atenţie!

Comandor inginer (r), Popa Nicolae

About autor