Ţara Chefului Continuu

               * Dupã zgura sufleteascã extrem de compactã, acumulatã în ultimele douã sãptãmâni, când sensul mai profund al sãrbãtorilor a fost înlocuit de goana febrilã, quasi-generalizatã, a majoritãţii compatrioţilor dupã chefuri promiscue în cârciumi sordide cu pretenţii de firmã, aş avea o poftã nebunã sã revãd o comedie excepţionalã, realizatã, cred, pe la sfârşitul anilor ‘60 sau începutul anilor ‘70 – “The Party” (“Petrecerea”), cu neuitatul Peter Sellers în rolul principal. Dincolo de amuzamentul copios pe care-l produce, aceastã peliculã are şi virtutea, deloc neglijabilã, de a te vindeca de tot felul de snobisme şi de mondenitãţi greţos preţioase. Din pãcate, televiziunile noastre (care au oferit, de Revelion, programe însãilate, ca vai de mama lor) nu au programat acest film, tocmai în perioada cea mai adecvatã pentru aşa ceva. Pãcat!

* De altfel, puzderia de party-uri… subţiri de prin baruri şi cluburi a dat un start mult prea grãbit marii deastrãbãlãri bachico- golãneşti, cãreia unii compatrioţi se încãpãţâneazã a-i mai spune, oarecum înnobilant, Revelion. România a devenit, de ceva vreme, Ţara Chefului Continuu. Dincolo de Chef, nimic nu mai conteazã. Nu ieşi bine din sãrbãtorile Crãciunului, cã intri în vria rezervãrii locurilor în staţiuni sau la pensiuni cât mai de firmã pentru… Paşti. Numai bine tuturor, care-i treaba noastrã?! Atâta doar cã trezirea la realitate, atât la nivel general, cât şi la nivel individual, se anunţã nu doar bruscã, dar şi extrem de dureroasã. Mi-ar plãcea sã fiu profet mincinos, dar…

* Am discutat cu unii dintre participanţii la revelioanele organizate de anumite societãţi comerciale severinene. Cei mai mulţi pãreau satisfãcuţi, atât de ambianţã, cât şi de meniu. Chiar dacã nu reuşeau uneori sã ofere detalii foarte convingãtoare. Majoritatea nemulţumirilor erau legate de disproporţia existentã între costul unui “tacâm” şi valoarea serviciilor oferite. Alţii au fost dezamãgiţi de calitatea muzicii, de prestaţia personalului de servire. Unul peste alta (aici cred ca s-a strecurat o greşealã, dar nu am timp sã mai revin asupra ei!) cam aşa se întâmplã la orice chermezã de acest nivel, oriunde şi oricând. Prin urmare, totul pare sã fi fost, n’aşa, în  regulã. Altfel spus, toatã lumea fericitã, dar şi cu niscaiva lacrimi pe obraz! Bine cã nu s-au semnalat (sau, mã rog, nu am auzit noi!) situaţii de pumni, palme, picioare-n fund, înjurat grav Dumnezeul mamii, cranii sau tibii fãcute zob, aşa cum am auzit ca s-a întâmplat în alte pãrţi, pe la Râmnicu Vâlcea, Timişoara sau prin mahalalele de lux ale Bucureştilor.

* Deşi ne e lehamite, haideţi sã mai vedem ce se mai întâmplã prin catacombele politicii. Vã amintiţi cã, înainte de Crãciun, o mânã de ambasadori, reprezentând ţãri din Uniunea Europeanã, precum Germania, Franţa, Olanda, Suedia şi altele au dat publicitãţii un comunicat, prin care solicitau factorilor implicaţi în procesul de reformã a justiţiei “sã evite orice acţiuni care ar putea duce la slãbirea independenţei sistemului judiciar”. Le e acestor ambasadori o teamã de corupţii români ceva de speriat! Altminteri n-ar lua-o pe urma hastagiştilor din Piaţa Victoriei! Numai cã, iatã, printre ei, sunt şi persoane ceva mai tari de ţâţânã, care nu se udã-n izmene de frica unor corupţi autohtoni, ba chiar supeazã împreunã cu ei, cautând, nu-i aşa, soluţii pentru perfectarea în cât mai bune condiţiuni a unor  afaceri reciproc avantajoase. Nu-i aşa cã sunã frumos? Exemplul cel mai recent ni l-a oferit, chiar în prima zi a lui 2018, doamna Stella Ronner Grubacic, ambasadorul Olandei la Bucureşti, care cina, la un hotel bucureştean, împreunã cu familia lui Nelu Iordache. Cine este Nelu Iordache? Pãi, stimaţi cititori, vacanţa asta v-a fãcut prea comozi, ca şi pe noi, de altfel, aşa cã hai sã pornim nişte documentãri pe cont propriu, pânã data viitoare. Sã vedem la ce rezultate ajungem.

About autor